29 octombrie, 2013

Hristos Pastele nostru

Când cererea pentru eliberarea lui Israel a fost prezentatã pentru prima datã împãratului Egiptului, s-a dat avertizarea celei mai teribile plãgi. Moise primise porunca sã-i spunã lui faraon: "Asa vorbeste Domnul: 'Israel este fiul Meu, întâiul Meu nãscut'. Îti spun: 'Lasã pe fiul Meu sã plece, ca sã-Mi slujeascã; dacã nu vrei sã-l lasi sã plece, voi ucide pe fiul tãu, pe întâiul tãu nãscut'" (Ex.4,22.23). Desi dispretuiti de egipteni, israelitii fuseserã onorati de Dumnezeu prin faptul cã fuseserã pusi deoparte ca sã fie pãstrãtorii Legii Sale. Datoritã binecuvântãrilor si privilegiilor speciale care le erau acordate, ei aveau întâietate între natiuni, asa cum avea primul nãscut între fratii sãi. 

Pedeapsa despre care Egiptul fusese avertizat de la început avea sã fie cea din urmã. Dumnezeu este îndelung rãbdãtor si bogat în milã. El are o grijã duioasã fatã de fiintele fãcute dupã chipul Sãu. Dacã pierderea recoltelor si a turmelor si cirezilor ar fi adus Egiptul la pocãintã, atunci copiii n-ar mai fi fost loviti; dar natiunea s-a împotrivit cu încãpãtânare poruncii divine si, de aceea, lovitura finalã era gata sã cadã.  Moise fusese oprit, sub pedeapsa cu moartea, sã se mai arate în fata lui faraon; dar o ultimã solie din partea lui Dumnezeu trebuia sã-i fie dusã monarhului rãzvrãtit si Moise a venit din nou înaintea lui, cu înstiintarea înspãimântãtoare: "Asa vorbeste Domnul: 'Pe la miezul noptii, voi trece prin Egipt, si toti întâii nãscuti din tara Egiptului vor muri, de la întâiul nãscut al lui Faraon, care sade pe scaunul lui de domnie, pânã la întâiul nãscut al roabei care stã la râsnitã si pânã la toti întâii nãscuti ai dobitoacelor, în toatã tara Egiptului vor fi tipete mari, asa cum n-au fost si nu vor mai fi. Dar dintre toti copiii lui Israel, de la oameni pânã la dobitoace, nici mãcar un câine nu va chelãlãi cu limba lui, ca sã stiti ce deosebire face Domnul între egipteni si Israel. Atunci, toti acesti slujitori ai tãi se vor pogorî la mine si se vor închina pânã la pãmânt înaintea mea zicând: 'Iesi, tu si tot poporul care te urmeazã!' Dupã aceea voi iesi" (Ex.11,4-8). 

Înainte de aducerea la îndeplinire a acestei hotãrâri prin Moise, Domnul a dat îndrumãri copiilor lui Israel cu privire la plecarea lor din Egipt si, în mod deosebit, cu privire la ocrotirea lor de pedeapsa care avea sã vinã. Fiecare familie, singurã sau împreunã cu altele, trebuia sã "junghie" un miel sau un ied "fãrã cusur" si, cu un mãnunchi de isop, sã stropeascã sângele lui pe "pragul de sus si cei doi stâlpi ai usii" casei, pentru ca îngerul nimicitor, venind la miezul noptii, sã nu intre în acea locuintã. Ei trebuia sã mãnânce carnea "friptã la foc" cu "azimi si verdeturi amare", noaptea, dupã cum spusese Moise: "Sã aveti mijlocul încins, încãltãmintele în picioare si toiagul în mânã; si sã-l mâncati în grabã, cãci sunt Pastele Domnului" (Ex.12,11).

Domnul a zis: "În noaptea aceea Eu voi trece prin tara Egiptu-lui si voi lovi pe toti întâii nãscuti din tara Egiptului, de la oameni pânã la dobitoace; si voi face judecatã împotriva tuturor zeilor Egiptului" Sângele vã va sluji ca semn pe casele unde veti fi. Eu voi vedea sângele si voi trece pe lângã voi, asa cã nu vã va nimici nici o urgie, atunci când voi lovi tara Egiptului" (Ex.12,12-13).  În amintirea acestei mari eliberãri trebuia ca poporul Israel sã tinã o sãrbãtoare în fiecare an, în toate generatiile viitoare. "Si pomenirea acestei zile s-o pãstrati si s-o prãznuiti printr-o sãrbãtoare în cinstea Domnului; s-o prãznuiti ca o lege vesnicã pentru urmasii vostri" (Ex.12,14). Când ei aveau sã prãznuiascã aceastã sãrbãtoare în anii ce aveau sã vinã, trebuia sã le povesteascã copiilor lor istoria acestei mari eliberãri, asa dupã cum le spusese Moise: "Sã rãspundeti: 'Este jertfa de Paste în cinstea Domnului, care a trecut pe lângã casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, si ne-a scãpat casele noastre'" (Ex.12,26-27).  Pe lângã acestea, întâii nãscuti, atât dintre oameni, cât si dintre animale, trebuia sã fie ai Domnului, putând fi luati înapoi numai printr-o rãscumpãrare, ca recunoastere a faptului cã, atunci când întâii nãscuti ai Egiptului au pierit, ai lui Israel, desi au fost izbãviti în mod minunat, ar fi fost si ei pãrtasi aceleiasi sorti, dacã nu s-ar fi adus jertfa ispãsitoare. "Cãci orice întâi nãscut este al Meu", a spus Domnul; "în ziua când am lovit pe toti întâii nãscuti din tara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toti întâii nãscuti din Israel, atât dintre oameni, cât si dintre dobitoace; ei vor fi ai Mei" (Num.3,13).

Dupã instituirea slujbei la sanctuar, Domnul a pus deoparte pentru Sine semintia lui Levi pentru lucrarea la sanctuar, în locul întâilor nãscuti ai întregului popor. "Cãci ei Îmi sunt dati cu totul din mijlocul copiilor lui Israel", a zis El. "Eu i-am luat pentru Mine în locul întâilor nãscuti din toti întâii nãscuti ai copiilor lui Israel" (Num.8,16). Tot poporul avea totusi datoria, ca o recunoastere a îndurãrii lui Dumnezeu, sã plãteascã un pret de rãscumpãrare pentru orice întâi nãscut (Num.18,15-16).  Pastele trebuia sã fie atât un act comemorativ, cât si un act preînchipuitor, care sã arate nu numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci si înainte, la marea eliberare pe care Isus Hristos avea s-o aducã la îndeplinire în eliberarea poporului Sãu din sclavia pãcatului.

Mielul de jertfã Îl reprezintã pe "Mielul lui Dumnezeu", în care este unica noastrã nãdejde de mântuire. Apostolul spune: "Cãci Hristos, Pastele nostru, a fost jertfit" (1 Cor.5,7). Nu a fost de ajuns ca mielul pascal sã fie junghiat; ci sângele lui trebuia sã fie stropit pe stâlpii usii; tot astfel este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos sã fie aplicate sufletului. Noi trebuie sã credem nu numai cã El a murit pentru lume, ci cã a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual. Noi trebuie sã ne însusim meritele jertfei ispãsitoare.  Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curãtirii, fiind astfel folosit la curãtirea leprei si a acelora care se întinau prin atingerea cu cei morti. În rugãciunea psalmistului se poate vedea, de asemenea, însemnãtatea lui:  "Curãteste-mã cu isop,  si voi fi curat.  Spalã-mã si voi fi  mai alb decât zãpada" (Ps.51,7).  Mielul trebuia pregãtit în întregime si nici un os nu trebuia sã-i fie zdrobit. Tot astfel, nici un os al Mielului lui Dumnezeu, care urma sã moarã pentru noi, nu trebuia sã fie zdrobit (Ioan 19,36). În felul acesta a fost reprezentatã plinãtatea desãvârsitã a jertfei lui Hristos.  Carnea trebuia mâncatã. Nu este de ajuns sã credem în Hristos pentru iertarea pãcatelor; prin credintã noi trebuie sã primim fãrã încetare putere si hranã spiritualã de la El, prin Cuvântul Sãu. Hristos spune: "Adevãrat, adevãrat, vã spun, cã, dacã nu mâncati trupul Fiului omului si dacã nu beti sângele Lui, nu aveti viatã în voi. Cine mãnâncã trupul Meu si bea sângele Meu, rãmâne în Mine si Eu rãmân în el" (Ioan 6,53-54). Iar pentru a lãmuri însemnãtatea celor spuse, El a zis: "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh si viatã" (vers.63).

Isus a primit Legea Tatãlui Sãu, a trãit în viata Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe fatã spiritul ei si a arãtat puterea ei binefãcãtoare asupra inimii. Ioan spune: "Si Cuvântul S-a fãcut trup si a locuit printre noi, plin de har si de adevãr. Si noi am privit slava Lui, o slavã întocmai ca slava singurului nãscut din Tatãl" (Ioan 1,14). Urmasii lui Hristos trebuie sã fie pãrtasi ai experientei Lui. Ei trebuie sã primeascã si sã asimileze Cuvântul lui Dumnezeu, asa încât el sã ajungã forta motrice a vietii si actiunilor lor. Prin puterea lui Hristos ei trebuie sã fie schimbati spre a ajunge asemenea Lui si a reflecta însusirile dumnezeiesti. Ei trebuie sã mãnânce carnea si sã bea sângele Fi-ului lui Dumnezeu sau, dacã nu, n-au viatã în ei însisi.

Spiritul si lucrarea lui Hristos trebuie sã devinã spiritul si lucrarea ucenicilor Sãi.  Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amãrãciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrãnim din Hristos, trebuie sã facem lucrul acesta cu inima zdrobitã, din cauza pãcatelor noastre. Folosirea azimilor avea, de asemenea, o însemnãtate. Aceastã însemnãtate este cuprinsã în mod expres în legea serbãrii Pastelui, pãzitã cu strictete de cãtre evrei în practicile lor, astfel încât nici un fel de aluat sã nu se gãseascã în casele lor în timpul acestei sãrbãtori. Tot astfel aluatul pãcatului trebuie sã fie îndepãrtat de la toti aceia care vor sã primeascã viata si hrana de la Hristos. De aceea Pavel scrie bisericii din Corint: "Mãturati aluatul cel vechi, ca sã fiti o plãmãdealã nouã, cum si sunteti, fãrã aluat; cãci Hristos, Pastele noastre, a fost jertfit. Sã prãznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de rãutate si viclenie, ci cu azimile curãtiei si adevãrului" (1 Cor.5,7- 8).  Înainte de a obtine libertatea, robii trebuia sã-si dovedeascã credinta în marea eliberare care era gata sã se înfãptuiascã. Semnul sângelui trebuia pus pe casele lor si trebuia ca ei sã se separe, ei si familiile lor, de egipteni si sã se strângã înãuntrul caselor lor. Dacã israelitii ar fi nesocotit în vreo privintã oarecare vreuna din îndrumãrile primite, dacã ar fi neglijat sã-si separe copiii de egipteni, dacã ar fi junghiat mielul, dar n-ar fi uns stâlpii usii cu sânge, sau dacã vreunul dintre ei ar fi iesit din casã, n-ar mai fi fost în sigurantã. S-ar fi putut ca în sinceritatea inimii lor sã fi crezut cã au fãcut tot ce era necesar, dar sinceritatea lor nu i-ar fi izbãvit. Toti aceia care nu aveau sã ia seama la îndrumãrile Domnului aveau sã-l piardã pe întâiul lor nãscut, lovit de mâna îngerului pierzãtor.  Prin ascultare, poporul trebuia sã dea dovadã de credintã.

Tot astfel, toti aceia care nãdãjduiesc sã fie salvati prin meritele sângelui lui Hristos îsi vor da seama cã si ei însisi au de fãcut ceva, pentru a-si asigura mântuirea. În timp ce numai Hristos, numai El singur, ne poate rãscumpãra de sub pedeapsa neascultãrii, noi trebuie sã ne întoarcem de la pãcat, la ascultare. Omul trebuie sã fie mântuit prin credintã, si nu prin fapte; cu toate acestea, credinta sa trebuie sã fie doveditã prin faptele sale. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sãu sã moarã ca ispãsire pentru pãcat. El a fãcut cunoscut lumina adevãrului, calea vietii, El a dat mijloacele ajutãtoare, rânduieli si privilegii; acum, omul trebuie sã coopereze cu aceste instrumente salvatoare; el trebuie sã aprecieze si sã foloseascã ajutoarele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispozitie - sã creadã si sã asculte de toate cerintele dumnezeiesti.  Dupã ce Moise i-a fãcut cunoscut lui Israel mãsurile luate de Dumnezeu pentru eliberarea lui, "poporul s-a plecat si s-a închinat pânã la pãmânt" (Ex.12,27). Fericita nãdejde a eliberãrii, înspãimântãtoarea cunoastere a faptului cã persecutorii lor aveau sã fie fãrã întârziere pedepsiti, grijile si ostenelile datorate plecãrii lor precipitate - toate au fost acoperite pentru un timp de recunostinta fatã de bunul lor Salvator. Multi dintre egipteni fuseserã condusi la recunoasterea Dumnezeului evreilor si acestia fãceau acum rugãmintea de a li se permite sã gãseascã adãpost în casele israelitilor, când îngerul pierzãtor avea sã treacã prin tarã. Ei au fost primiti cu bucurie. Acestia au fãgãduit ca de aici înainte sã slujeascã Dumnezeului lui Iacov si sã plece din Egipt o datã cu poporul Sãu.  Israelitii au ascultat de îndrumãrile pe care Dumnezeu le dãduse. Grabnic si în tainã, ei au fãcut pregãtirile pentru plecare. Familiile lor s-au adunat laolaltã, mielul pascal a fost junghiat, carnea friptã la foc, azimile si ierburile amare pregãtite. Tatãl, ca preot al familiei, a stropit sângele pe stâlpii casei si apoi s-a alãturat familiei, înãuntrul casei. În grabã si în tãcere mielul pascal a fost mâncat. Cuprins de o teamã sfântã, poporul s-a rugat si a vegheat; inima întâilor nãscuti, de la bãrbatul cel puternic si pânã la copilul cel mic, bãtea cu o teamã ce nu se poate exprima în cuvinte. Tati si mame îl strângeau în brate pe iubitul lor întâi nãscut, gândindu-se la lovitura îngrozitoare ce avea sã cadã în noaptea aceea. Dar nici una dintre locuintele lui Israel n-a fost vizitatã de îngerul aducãtor de moarte. Semnul sângelui - semnul protectiei Mântuitorului - era pe usile lor si nimicitorul n-a intrat.  La miezul noptii "au fost mari tipete în Egipt, cãci nu era casã unde sã nu fie un mort" (Ex.12,30). Toti întâii nãscuti din tarã, "de la întâiul nãscut al lui Faraon, care sedea pe scaunul lui de domnie, pânã la întâiul nãscut al celui închis în temnitã, pânã la toti întâii nãscuti ai dobitoacelor" (vers.29), fuseserã loviti de nimicitor.

Pe tot întinsul vastului imperiu egiptean, mândria fiecãrei case fusese doborâtã. Strigãtele si vaietele celor ce jeleau umpleau vãzduhul. Împãratul si curtenii, cu fetele palide si picioarele tremurânde, stãteau îngroziti în fata acestei orori coplesitoare. Faraon strigase pe vremuri: "Cine este Domnul, ca sã ascult de glasul Lui, si sã las pe Israel sã plece? Eu nu cunosc pe Domnul, si nu voi lãsa pe Israel sã plece" (Ex.5,2). Acum, mândria lui, care se înãlta pânã la cer, s-a umilit pânã în tãrânã si "a chemat pe Moise si pe Aaron si le-a zis: 'Sculati-vã, iesiti din mijlocul poporului meu, voi si copiii lui Israel. Duceti-vã de slujiti Domnului, cum ati zis. Luati-vã si oile si boii, cum ati zis, duceti-vã si binecuvântati-mã'" (Ex.12,31-32). Sfetnicii împãrãtesti, si ei la rândul lor, împreunã cu poporul stãruiau de israeliti sã plece "din tarã, cãci ziceau: 'Altfel, toti vom pieri'" (vers.33).

 

 

Alte articole

Arhivă
Sarbatorile de iarna ?!? Autor: Ralph Edward Woodrow 21 decembrie, 2016
Teste Biblice 14 februarie, 2014