Sabat, 7 decembrie 2013. Purtatorii de stindard

Un studiu din Biblie şi Spiritul Profetic cu comentarii de D. Guzman

Asosit timpul ca noi să-L contemplăm pe Domnul, ca El să pună în inimile noastre dorinţa ca astăzi – mai mult ca oricând înainte, toţi ca unul singur – să putem înălţa adevărul pe care ni l-a dat Dumnezeu în aceste zile de pe urmă ale istoriei omenirii. Biserica a ajuns într-un moment crucial şi decisiv în care trebuie să ne îmbrăcăm cu armătura lui Dumnezeu ca să ne împotrivim lucrării puternice ale lui Satan şi forţelor rele care năvălesc în lume prin ispite subtile ca să-i prindă pe oameni în mreje şi să-i ducă la pierzare.

Să ne rugăm la Dumnezeu ca în timpul Săptămânii de Rugăciune, să medităm profund şi serios, şi ca aceasta să fie mai mult decât o simplă lectură ocazională şi insipidă, fără ca la sfârşit să fi câştigat o experienţă spirituală. Nu! Ci mai degrabă, fie ca în aceste zile să ne cercetăm inima cu hotărârea puternică de a ne preda viaţa, familiile şi tot ce avem în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu, ca El să ne călăuzească astăzi şi în veci, Amin.

La graniţa veşniciei

Când deschidem sulul profeţiei înaintea noastră, marele Eu Sunt ne arată că am ajuns la marginea veşniciei. Ne aflăm în amurgul istoriei noastre pământene. Suntem despărţiţi de veşnicie doar de o linie subţire. Suntem pe marginea celei mai mari crize din toate veacurile. Pana Inspiraţiei spune clar că „trăim în timpul sfârşitului. Semnele timpului care se împlinesc cu repeziciune declară că venirea lui Hristos este chiar la uşi. Zilele în care trăim sunt solemne şi importante. Spiritul lui Dumnezeu este retras treptat dar cu siguranţă de pe pământ. Plăgile şi judecăţile deja cad pe dispreţuitorii harului lui Dumnezeu. Calamităţile pe uscat şi apă, starea nesigură a societăţii, veştile de război, nu prevestesc nimic bun. Ele prevăd apropierea unor evenimente de cea mai mare însemnătate.”1

Starea poporului lui Dumnezeu din zilele de pe urmă

Au trecut aproape 2000 de ani de la acel măreţ moment când Mântuitorul lumii a chemat doisprezece oameni să-L însoţească în slujirea Lui de pe pământ. Acesta a fost începutul a ceea ce mai târziu avea să fie numită biserica creştină. Ce scenă minunată! Ce lucrare sublimă a început să se dezvolte atunci! Ce bucurie mare trebuie să fi simţit Învăţătorul când s-a născut biserica Sa! Desigur că atunci ochii lui Isus au privit și la viitorul lungii istorii a bisericii Sale, chiar până la vremea revenirii Sale, când îi va strânge pe ai Săi şi-i va duce în locaşurile făgăduite copiilor săi din vremurile străbune. Cum îl vede Domnul pe poporul rămăşiţei Sale în aceste zile de pe urmă? Ce simte inima Sa atunci când vede starea noastră actuală? Poate că Mântuitorul nostru iubit simte tristeţe şi durere văzând starea noastră ca popor căruia i-a încredinţat adevărurile solemne pentru aceste zile de pe urmă. Reţinând acest lucru, să medităm şi să ne gândim la starea noastră prezentă în timp ce ne întrebăm cu seriozitate: Îl reprezentăm cu credincioşie pe Cel care ne-a chemat să fim poporul Său? Arată faptele noastre clar că trăim lumina pe care Dumnezeu a revărsat-o asupra noastră? Există o linie clară de despărţire între cei necredincioşi – cei lumeşti – în contrast cu noi cei care pretindem că suntem poporul rămăşiţei lui Dumnezeu? Din păcate, putem spune că biserica de astăzi nu poate fi comparată aproape deloc cu biserica creştină timpurie pe care a întemeiat-o Hristos. Au trecut anii, iar astăzi avem o biserică diferită, o biserică ce îşi permite să fie treptat târâtă în lume. Cu ezitare şi mare îngrijorare îi vedem şi auzim pe conducătorii tineri că au dorinţa de a vedea biserica crescând, permiţând modei şi obiceiurilor lumeşti să fie tolerate în mijlocul poporului lui Dumnezeu care a fost chemat să poarte stindardul pătat cu sânge al lui Emanuel. Să facem un apel călduros către conducătorii tineri din inima lucrării – chiar către cei careâ lucrează în bisericile mici şi umile din întreaga lume: să ne străduim stindardul să nu fie coborât ci ridicat! Acest steag – acest standard – Domnul l-a aşezat în mâinile noastre şi ne porunceşte să-l ţinem foarte, foarte sus.

Stindardul rămăşiţei

Ce este stindardul poporului rămăşiţei lui Dumnezeu? Desigur că stindardul pe care Providenţa divină l-a aşezat în mâinile noastre este cel care spune: „Aici este răbdarea sfinţilor: aici sunt cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus” (Apocalipsa 14:12). „Solia îngerului al treilea, care cuprinde soliile primului şi celui de-al doilea înger, este solia pentru acest timp. Trebuie să ridicăm stindardul pe care stă scris: ‚Poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.’” 2

Dumnezeu ne cheamă să ridicăm steagul şi să lucrăm împreună

„Dumnezeu vă cheamă pe toţi să înălţaţi stindardul care poartă inscripţia: ‚Aici sunt cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus’. El Îşi îndeamnă poporul să lucreze în perfectă armonie. El îi cheamă pe cei implicați în lucrarea noastră medicală să se unească cu lucrarea de predicare; el îi cheamă pe cei care predică cuvântul să coopereze cu lucrătorii medicali misionari; şi El cheamă biserica să-şi facă datoria ţinând sus stindardul adevăratei reforme pe teritoriul lor, lăsându-I pe lucrătorii instruiţi şi cu experienţă să meargă în câmpuri noi. Să nu se rostească nici un cuvânt care să-i descurajeze pe ceilalți, pentru că aceasta întristează inima lui Hristos şi produce mare plăcere vrăjmaşului. Toţi trebuie să fie botezaţi cu Duhul Sfânt; toţi trebuie să se abţină de la a condamna şi critica spusele altora și să se apropie de Hristos ca să poată aprecia marile răspunderi pe care le au conlucrătorii Săi. ‚Uniţi-vă, uniţi-vă’ sunt cuvintele Învăţătorului nostru divin. Unitatea înseamnă putere; dezbinarea înseamnă slăbiciune şi înfrângere.”3

Datoria membrilor bisericii şi a predicatorilor

„Să se facă lucrarea din casă în casă cu credincioşie. Sufletele pier din corabia siguranţei. Stindardul adevărului să fie ridicat de către membrii bisericii în vecinătatea lor. Predicatorii să-şi întindă cortul şi să predice adevărul poporului cu putere iar apoi să se mute în altă vecinătate şi predice adevărul şi acolo.” 4

Atitudinea asemenea lui Hristos

Solul Domnului face apelul: „Dumnezeu vorbeşte serios cu noi. Numai cei care sunt convertiţi vor intra în Împărăţia cerului. Ce am crede dacă Hristos nu ar da pe faţă căldura dragostei, nu ar arăta nici o bunăvoinţă de a-i ajuta pe cei în nevoi? Totuşi, mulţi dintre cei care mărturisesc că sunt urmaşii Său sunt reci şi lipsiţi de înţelegere. Ei nu fac decât puţine eforturi de a-i ajuta pe cei cu care intră în legătură. Ei nu au un character transformat. Cuvintele lor arată că ei nu sunt convertiţi. Ei nu au deloc gingăşia lui Hristos. Trăsăturile lor de caracter lipsite de amabilitate, lipsa lor de înţelegere arată că şi-au pierdut dragostea dintâi. Ei trebuie să se pocăiască şi să se convertească; pentru că Hristos este foarte dezonorat de egoismul lor. Mântuitorul nu locuieşte în inima lor altfel ar fi atinşi de slăbiciunile altora. Ei sunt egoişti, aspri şi neprimitori. Dacă, atunci când Hristos va veni a doua oară, ei vor fi aşa cum sunt acum – aspri în vorbire, cu un spirit brutal şi lipsiţi de dragostea asemănătoare cu cea a lui Hristos – sfeşnicul lor va fi mutat din locul său. Ei nu vor fi pregătiţi să-L întâmpine pe Domnul lor. O, dacă ar simţi nevoia de a se îmbrăca cu Domnul Isus! O, dacă ar căuta să înţeleagă care este datoria omului faţă de aproapele lui!

Vă spun, în numele lui Isus din Nazaret, că trebuie să aibă loc o reformă în mijlocul nostru ca popor. Dacă oamenii nu dau pe faţă o asemănare cu Hristos în toată purtarea lor faţă de aproapele lor, dacă nu ascultă de legile cerului în fiecare amănunt, nu vor intra niciodată în cetatea lui Dumnezeu. Nu există nici o scuză pentru nimeni ca să dea greş.

Caracterul lui Hristos se află înaintea noastră ca să fie studiat şi imitat.

Dacă cineva face o lucrare care nu este în întregime perfectă, frații săi s-o distrugă, vorbind despre ea, criticându-o şi dispreţuindu-o? Poate că cel care face greşeli face tot ce poate mai bine. S-a purtat Hristos în felul acesta cu lucrarea imperfectă a ucenicilor Săi? Dacă El S-ar purta cu fiinţele omeneşti cu greşeli aşa cum se poartă ei adesea unul cu altul, ce s-ar alege de ei? Am putea spune pe bună dreptate: ‚Mai bine să cad în mâinile Domnului, dar să nu cad în mâinile oamenilor.’ Dumnezeu este prea înţelept ca să greşească şi prea bun ca să ne facă vreun rău.

Cei care sunt în legătură cu serviciul lui Dumnezeu ar trebui să fie sfinţiţi, trup, suflet şi spirit, altfel ei vor mânji lucrarea lui Dumnezeu şi-L vor face de ruşine pe Hristos. Ce vrea să spună Cuvântul lui Dumnezeu atunci când declară că Hristos va înfăţişa înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta? Înseamnă că poporul lui Dumnezeu poate şi trebuie să ajungă la standardul desăvârşirii creştine. Dar, pentru a face aceasta, ei trebuie să înveţe de la Hristos blândeţea şi smerenia. Prin jertfa lui Hristos, s-a luat orice măsură ca cei credincioşi să primească toate lucrurile care ţin de viaţă şi evlavie. Desăvârşirea caracterului Său face ca noi să putem obţine desăvârşirea.” 5

Trebuie să înălţăm stindardul Sabatului

„Chestiunea Sabatului va fi subiectul în jurul căruia se dă marea bătălie finală la care va lua parte întreaga lume. Oamenii au onorat principiile lui Satan mai presus de principiile care stăpânesc în cer. Ei au primit un Sabat neadevărat, pe care Satan l-a înălţat ca semn al autorităţii sale. Dar Dumnezeu a pus sigiliul Său pe cerinţa Sa împărătească. Fiecare instituţie a Sabatului poartă numele autorului ei, un semn care nu se şterge şi care arată autoritatea fiecăruia. Noi suntem cei care trebuie să-i ajutăm pe oameni să înţeleagă aceasta. Noi trebuie să le arătăm că este de o însemnătate vitală dacă ei poartă semnul Împărăţiei lui Dumnezeu sau semnul împărăţiei răzvrătirii, deoarece ei se declară supuşi ai împărăţiei al cărei semn îl poartă. Dumnezeu ne-a chemat să înălţăm stindardul Sabatului călcat în picioare. Atunci, cât de important este ca exemplul nostru în păzirea Sabatului să fie cel drept.”

Este nevoie de o slujire altruistă şi umilă – lipsită de orice ambiţie pământească sau eclesiastică şi pe

deplin consacrată serviciului lui Dumnezeu.

„Există un element numit „dragoste” care ne învaţă să-i lăudăm şi să-i flatăm pe cei cu care ne întovărăşim, să nu le spunem cu credincioşie despre pericolul în care se află şi să nu-i avertizăm şi sfătuim spre binele lor. Această dragoste nu este de origine cerească. Cuvintele şi faptele noastre ar trebui să fie serioase şi sobre, în special în faţa celor are neglijează mântuirea sufletelor lor. Dacă mărturisim că suntem fii şi fiice ale lui Dumnezeu, ar trebui să ne purtăm în aşa fel cu cei necredincioşi încât sufletul nostru să nu poarte sângele lor atunci când îi vom întâlni în marea zi a judecăţii finale. Dacă ne unim cu ei în uşurătate, flecării şi căutare de plăceri sau în orice altceva ce alungă seriozitatea din minte, le spunem continuu prin exemplul nostru: ‚Pace, pace; nu vă tulburaţi. Nu există nici un motiv ca să ne alarmăm.’ Acest lucru spune păcătosului: ‚Îţi va fi bine.’ Oh, cât de multe suflete iubitoare de comoditate se află în mijlocul nostru, suflete care se unesc de fapt cu păcătoşii şi, în timp ce se află în tovărăşia acestora, nu spun şi nu fac nimic ca să le deștepte convingerea, nimic care să le tulbure siguranţa lor pământească!

Mulţi dintre cei care mărturisesc că sunt fii şi fiice ale lui Dumnezeu şi care se numesc lumina lumii, nu reflectă nici o lumină asupra întunericului ei. Dacă aceşti mărturisitori ai lui Hristos care sunt cu inima împărţită, indolenţi şi iubitori de plăceri ar fi ceea ce pretind a fi, cât de mult bine ar putea face!...

Solia adusă poporului prin servitorii credincioşi ai lui Dumnezeu nu are scopul de a-i linişti cu privire la siguranţa lor pământească. Ea are cuvinte care să-i îndemne la acţiune. Noi îi cheamăm pe cei care imită exemplul lui Meroza să se trezească. Mergeţi la lucru; faceţi ceva pentru mântuirea sufletelor, ceva pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu; faceţi aceasta acum.” 7

„Dumnezeu cere servilor Săi să ia poziţie sub stindardul pătat cu sânge al Prinţului Emanuel, luptându- se în puterea Sa să păstreze curate şi nemânjite principiile adevărului. Niciodată să nu se abată de pe calea jertfirii de sine şi a umilinţei pe care trebuie să meargă orice creştin devărat. Când ei cooperează în felul acesta cu Dumnezeu, Hristos ia chip în ei, ‚nădejdea slavei’ (Coloseni 1:27). Îmbrăcaţi în blândeţea şi smerenia Sa, ei îşi găsesc cea mai mare plăcere în împlinirea slujbei Sale. Ambiţia pământească face loc unei dorinţe de a sluji Învăţătorului.” 8

„Dumnezeu doreşte ca bărbaţii din slujba Sa, de sub stindardul Său, să fie extrem de oneşti şi mai presus de orice bănuială în ce privește caracterul, dorește ca buzele lor să nu rostească nimic care să semene cu neadevărul. Limba lor trebuie să fie adevărată, ochii lor trebuie să fie curaţi, iar acţiunile lor să fie exact şi întocmai cum porunceşte Dumnezeu.” 9

„Trebuie să avem un corp al predicatorilor convertit. Eficienţa şi puterea care însoţesc un predicator cu adevărat convertit i-ar face pe ipocriţii din Sion să tremure, iar pe păcătoşi să se teamă.” 10

Dumnezeu cere poporului Său să fie sfânt şi curat

„Dorinţa lui Dumnezeu este ca poporul Său să fie un popor sfinţit, curăţit şi sfânt, şi să transmită lumină tuturor celor din jurul lor. Dar numai dacă ţin stindardul ridicat, numai dacă arată că adevărul pe care mărturisesc a-l crede poate să-I influențeze spre neprihănire şi poate să-i întărească în viaţa lor spirituală; numai când principiile adevărului devin o parte a vieţii lor zilnice, pot fi ei o laudă şi onoare la adresa lui Dumnezeu pe acest pământ.” 11

„Dumnezeu doreşte să aibă un popor separat şi deosebit de lume. De îndată ce cineva nutreşte dorinţa de a imita moda lumii, Dumnezeu încetează să-l mai recunoască drept copil al Său, şi el devine copilul lumii şi al întunericului. Cei care L-au mărturisit pe Hristos, în realitate renunţă la El şi arată că sunt străini faţă de har şi faţă de blândul şi smeritul Isus. Dacă s-ar fi familiarizat cu El, ar avea o umblare vrednică de El.

Tineri şi bătrâni, Dumnezeu vă încearcă acum. Voi vă hotărâţi propriul destin veşnic. Mândria voastră, conversaţiile voastre nefolositoare şi goale, egoismul vostru, toate sunt aşezate în cumpănă, şi în multe cazuri greutatea răului este în mod îngrozitor împotriva voastră. În timp ce răul creşte şi prinde rădăcini adânci, el înăbuşe sămânţa cea bună care este semănată în inimă. Mulţi se măgulesc că sunt creştini buni care nu au nici o rază de lumină de la Isus. Ei nu ştiu ce înseamnă să aibă inima înnoită prin har. Ei nu au nici o experienţă vie pentru ei în lucrurile lui Dumnezeu.

Dumnezeu Îşi încearcă poporul din această lume. Lumea este locul unde suntem pregătiţi să ne înfăţişăm înaintea Sa. Aici oamenii arată ce putere are influenţă asupra inimii lor şi le controlează acţiunile. Dacă aceasta este puterea adevărului divin, acesta va duce la fapte bune. Îl va înălţa pe primitor şi-l va face să fie nobil, generos, asemenea Domnului divin. Dar dacă îngerii cei răi stăpânesc inima, acest lucru se va vedea în diferite moduri. Roadele vor fi lăcomia, egoismul, mândria şi patimile rele. Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Mulţi dintre mărturisitorii religiei nu sunt gata să se cerceteze îndeaproape ca să vadă dacă sunt în credinţă, şi unii se bazează pe o nădejde falsă. Ei par să creadă că o mărturisire a adevărului îi va mântui. Când își vor supune acele păcate pe care le urăşte Hristos, Isus va intra şi va cina cu ei şi ei cu El. Atunci ei vor trage putere divină de la Isus, vor creşte în El şi vor putea spune cu biruinţă divină: ‚Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos.’ (1 Corinteni 15:57).

Fiecare creştin are privilegiul de a se bucura de atingerea Duhului Sfânt. O pace dulce şi cerească poate umple inima, şi puteţi medita cu plăcere la Dumnezeu şi la cer. Veţi putea să vă ospătaţi din făgăduinţele glorioase ale cuvântului Său. Dar mai întâi trebuie să vă asiguraţi că aţi început umblarea creştină. Trebuie să ştiţi că primii paşi au fost făcuţi pe calea către viaţa veşnică. Să nu vă lăsaţi înşelaţi cu privire la acest lucru; căci interese veşnice sunt în joc.”12

„Când nu doriţi să fiți deosebiţi de lume, dar doriţi să vă amestecaţi cu ea aşa încât să nu se vadă nici o diferenţă între voi şi lume, atunci puteţi şti că inimile voastre sunt îngreuiate de îngrijorările vieţii acesteia. Oh, există atât de multe interese egoiste, atât de multe corzi care ne leagă de lume! Dar trebuie să continuăm să tăiem aceste corzi şi să fim în starea de așteptător al Domnului nostru.

Lumea a pătruns cu forţa între sufletul nostru şi Dumnezeu. Dar ce drept avem noi să permitem inimilor noastre să devină îngreunate de îngrijorările acestei vieţi? Ce drept avem prin consacrarea noastră faţă de lume, să neglijăm chestiunile bisericii şi interesele aproapelui nostru?”13

„În loc de a deveni asemenea lumii, trebuie să devenim tot mai deosebiţi de lume. Satan se amestecă

şi va continua să se amestece cu bisericile depunând un efort meşteşugit împotriva adevărului lui Dumnezeu. Tot ceea ce face poporul lui Dumnezeu ca să cucerească lumea va trezi împotrivirea hotărâtă din partea puterilor întunericului. Ultima mare luptă a vrăjmaşului va fi una foarte hotărâtă. Va fi ultima bătălie dintre puterile întunericului şi puterile luminii. Toţii copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu vor lupta cu curaj de partea lui Hristos. Cei care în această mare criză îşi permit să fie mai mult de partea lumii decât de partea a lui Dumnezeu, se vor aşeza în cele din urmă cu totul de partea lumii.” 14

Concluzie

Dorim să facem apel la predicatorii, pastorii, lucrătorii biblici, conducătorii şi la poporul nostru în general să lucrăm cu toată puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca să ţinem sus principiile noastre înalte oricare ar fi preţul. Prin harul pe care ni l-a dat Dumnezeu, să închidem uşa faţă de lume. Pastori şi predicatori, să condamnăm clar şi cu putere orice abatere de la adevăr, oricât de mică ar fi aceasta – şi oricât ne-ar costa. Să nu îngăduim nici o practică lumească mai întâi în familiile noastre şi apoi prin mărturia noastră, pentru ca Dumnezeu să poată face o reformă în bisericile în care lucrăm.

Fie ca Domnul să atragă sufletele la Sine şi să facă pe fiecare să simtă răspunderea sfântă de a forma astfel de caractere încât lui Hristos să nu-i fie ruşine să-i numească fraţi. Înălţaţi stindardul, iar apoi binecuvântarea cerească va fi rostită asupra voastră în acea zi când fiecare va primi după faptele săvârşite în trup.”15

Să veghem şi să înţelegem pericolele din zilele de astăzi; ca să putem accepta datoria noastră ca, până la încheierea timpului de har, să ţinem sus stindardul adevărului sfânt pe care ni l-a dat Domnul pentru a lăsa ca acest adevăr veşnic să strălucească înaintea lumii. Domnul să-Şi binecuvânteze poporul astăzi şi în veci. Amin.

Trimiteri:

1 Testimonies, vol. 9, pg. 11 engl.

2 Sfaturi pentru sănătate, pg. 357 engl.

3 Ibid., pg. 517, 518.

4 Evangelizarea, pg. 397.

5 Pacific Union Recorder, 9 februarie 1905.

6 Testimonies, vol. 6, pg. 352.

7 The Review and Herald, 8 ianuarie, 1884.

8 That I May Know Him, pg. 123.

9 Оndrumarea copilului, pg. 152 engl.

10 Slujitorii evangheliei (1892), pg. 28 engl.

11 This Day With God, pg. 53.

12 The Review and Herald, 9 septembrie 1884.

13 The Signs of the Time, 7 ianuarie 1886.

14 The Kress Collection, pg. 105.

15 Testimonies, vol. 5, pg. 602 engl.