Stâmtorarea lui Iacov.

Lupta lui Iacov. "Singur şi fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Era miezul nopţii. Tot ceea ce făcuse ca viaţa sa să fie scumpă pentru el, era acum departe, expus primejdiei şi morţii. Dar cel mai amar dintre toate era gândul că păcatul său a fost acela care a adus această primejdie asupra celor nevinovaţi. Cu strigăte de disperare şi lacrimi el şi-a înălţat rugăciunea înainte lui Dumnezeu. Patriarhi şi Profeţi, p. 195.

"Noaptea de chin sufletesc a lui Iacob, când s‑a luptat în rugăciune pentru a fi eliberat din mâna lui Esau (Gen. 32:24‑30), reprezintă experienţa poporului lui Dumnezeu din timpul strâmtorării. Din cauza înşelăciunii folosite pentru a obţine binecuvântarea, pe care tatăl său intenţiona să o dea lui Esau, Iacob fugise ca să‑şi scape viaţa, înspăimântat de ameninţările cu moartea din partea fratelui său. După ce a stat mulţi ani în exil, la porunca lui Dumnezeu, a pornit cu soţiile şi copiii, cu turmele şi cirezile, spre ţara lui natală. Ajungând la hotarele ţării, s‑a umplut de spaimă la vestea apropierii lui Esau în fruntea unei cete de războinici, hotărât fără îndoială să se răzbune. Ceata lui Iacob, neînarmată şi fără apărare, părea expusă să cadă victimă neputincioasă violenţei şi măcelului. La povara neliniştii şi temerii se adăuga greutatea zdrobitoare a remuşcării că propriul lui păcat îl adusese în această primejdie. Singura lui speranţă era în harul lui Dumnezeu; singura lui apărare trebuia să fie rugăciunea. Cu toate acestea, n‑a lăsat nimic nefăcut din partea lui pentru a ispăşi răul făcut fratelui lui şi a îndepărta primejdia care‑l ameninţa. Tot astfel şi urmaşii lui Hristos, când se apropie de timpul strâmtorării, depun toate eforturile pentru a se înfăţişa în adevărata lumină înaintea oamenilor, pentru a dezarma prejudecata şi pentru a îndepărta primejdia care ameninţă libertatea de conştiinţă.

Trimiţându‑şi familia mai departe, ca să nu fie martoră suferinţei lui, Iacob a rămas singur pentru a stărui în rugăciune la Dumnezeu. El şi‑a mărturisit păcatul şi a recunoscut îndurarea lui Dumnezeu faţă de el, în timp ce, cu umilinţă adâncă, a invocat legământul făcut de Dumnezeu cu părinţii lui şi făgăduinţele date lui în viziunea din noaptea de la Betel şi în ţara exilului său. Criza din viaţa lui sosise; totul era în joc. El a continuat să se roage şi să se umilească înaintea lui Dumnezeu, în singurătate şi întuneric. Deodată o mână i s‑a aşezat pe umăr. Crezând că un vrăjmaş caută să‑i ia viaţa, s‑a luptat cu toată energia disperării cu agresorul lui. Când s‑a crăpat de ziuă, străinul şi‑a dovedit puterea supraomenească; la atingerea lui, vigurosul bărbat a rămas ca paralizat şi a căzut neputincios şi plângând pe umărul misteriosului său adversar. Iacob ştia acum că se luptase cu Îngerul legământului. Deşi infirm şi suferind durerile cele mai vii, el nu a renunţat la scopul lui. Timp îndelungat suferise frământări, remuşcări şi necazuri pentru păcatul lui; acum trebuia să primească asigurarea că este iertat. Vizitatorul divin părea gata să plece; dar Iacob s‑a agăţat de El, implorând binecuvântarea. Îngerul a insistat: “Lasă‑mă să plec, căci se revarsă zorile”; dar patriarhul a exclamat: “Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta”. Câtă încredere, câtă fermitate şi perseverenţă sunt manifestate aici! Dacă aceasta ar fi fost o cerere arogantă şi îngâmfată, Iacob ar fi fost nimicit imediat; dar el a primit asigurarea, care se dă celui care‑şi mărturiseşte slăbiciunea şi nevrednicia şi se încrede în îndurarea unui Dumnezeu care‑Şi ţine legământul..

El “s‑a luptat cu îngerul şi a fost biruitor”. (Osea 12:4). Prin umilinţă, pocăinţă şi predare de sine, acest muritor păcătos şi greşit a biruit pe Maiestatea cerului. El s‑a prins cu putere tremurândă de făgăduinţele lui Dumnezeu şi inima Iubirii infinite n‑a putut să refuzeze cererea păcătosului. Ca dovadă a biruinţei lui şi ca încurajare pentru alţii, ca să‑i urmeze exemplul, numele i‑a fost schimbat din unul care‑i amintea de păcatul său în altul care comemora biruinţa sa. Faptul că Iacob a biruit în lupta cu Dumnezeu era o asigurare că va birui şi în lupta cu oamenii. El nu s‑a mai temut să întâmpine mânia fratelui său, pentru că Domnul era apărarea lui." Tragedia veacurilor, p. 619.