Cap. 1 - Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa

Biserica este instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ea a fost organizată pentru slujire, iar misiunea ei este aceea de a duce lumii Evanghelia. De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca, prin biserica Sa, să descopere lumii plinătatea şi desăvârşirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, au datoria să facă cunoscut mărirea Sa. Biserica este depozitara bogăţiilor harului lui Hristos; şi, prin biserică, se va descoperi, în cele din urmă, chiar domniile şi "stăpânirile din locurile cereşti", ultima şi deplina desfăşurare a iubirii lui Dumnezeu (Efeseni 3,10).

Multe şi minunate sunt făgăduinţele raportate în Scripturi cu privire la biserică. "Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele" (Isaia 56,7). "Le voi face pe ele şi împrejurimile dealului Meu o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată!" "Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în ţară şi nu vor mai purta ocara neamurilor. Şi vor şti astfel că Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele, şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu. Voi sunteţi oile Mele, oile păşunei Mele, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu" (Ezechiel 34,26.29-31).

"Voi sunteţi martorii Mei, zice Domnul, voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt; înainte de Mine n-a fost făcut nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi. Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! Eu am vestit, am mântuit, am proorocit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu." "Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric" (Isaia 43,10-12; 42,6.7).

"La vremea îndurării Te voi asculta, şi în ziua mântuirii Te voi ajuta; Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara şi să împarţi moştenirile pustiite; să spui prinşilor de război: 'Ieşiţi!' şi celor ce sunt în întuneric: 'Arătaţi-vă!'. Ei vor paşte pe drumuri şi vor găsi locuri de păşune pe toate coastele. Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoare de apă. Voi preface toţi munţii Mei în drumuri şi drumurile Mele vor fi bine croite"

Bucuraţi-vă ceruri! Veseleşte-te pământule! Izbucniţi în strigăte de bucurie, munţilor! Căci Domnul mângâie pe poporul Său, şi are milă de nenorociţii Lui. Sionul zicea: 'M-a părăsit Domnul, şi m-a uitat Domnul!' Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele, şi zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei" (Isaia 49,8-16).

Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul Şi-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe aceşti martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale, şi porţile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său.

În cursul secolelor de prigoană, de luptă şi întuneric, Dumnezeu a susţinut biserica Sa. Nici un nor nu s-a abătut asupra ei, fără ca El să n-o pregătească; nici o putere prigonitoare nu s-a ridicat împotriva lucrării Sale, fără ca El să nu fi prevăzut acest lucru. Totul s-a întâmplat după cum a profetizat El. El nu Şi-a lăsat biserica în părăsire, ci, prin declaraţii profetice, a arătat ce avea să se întâmple şi ceea ce Duhul Său i-a inspirat pe profeţi să profetizeze, aceea s-a şi întâmplat. Toate planurile Sale vor fi împlinite. Legea Sa este legată de tronul Său şi nici o putere a răului nu o poate nimici. Adevărul este inspirat şi păzit de Dumnezeu şi va triumfa împotriva oricărei împotriviri.

În timpul veacurilor de întuneric spiritual, biserica lui Dumnezeu a fost ca o cetate aşezată pe un munte. Din veac în veac, în cursul generaţiilor care au urmat unele după altele, învăţăturile curate ale cerului au fost descoperite înăuntrul ei. Slabă şi cu defecte, după cum ar părea, biserica este singurul obiect asupra căruia Dumnezeu Îşi îndreaptă atenţia, într-un chip deosebit. Ea este locul descoperirii harului Său, în care găseşte plăcere să dea pe faţă puterea Sa de a transforma inimi. Domnul Hristos întreabă: "Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?" (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăţia aceasta urmăreşte să înalţe şi să înnobileze omenirea. Biserica lui Dumnezeu este locul trăirii unei vieţi sfinte, pline de diferite daruri şi înzestrată cu Spiritul Sfânt. Membrii ei trebuie să-şi găsească fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută şi îi binecuvântează.

Minunată este lucrarea pe care Domnul doreşte să o aducă la îndeplinire prin biserica Sa, pentru ca Numele Său să fie proslăvit. Un tablou al acestei lucrări este dat în viziunea lui Ezechiel despre râul cu ape tămăduitoare: "Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie, şi se varsă în mare şi vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă" dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele ca leac" (Ezechiel 47,8-12).

De la început, Dumnezeu a lucrat prin poporul Său ca să aducă binecuvântare lumii. Pentru străvechea naţiune egipteană, Dumnezeu l-a făcut pe Iosif o fântână a vieţii. Prin integritatea lui Iosif, a fost ocrotită viaţa întregului popor. Prin Daniel, Dumnezeu a salvat viaţa tuturor învăţaţilor Babilonului. Şi aceste izbăviri sunt pilde; ele ilustrează binecuvântările spirituale oferite lumii prin legătura cu Dumnezeu, pe care Iosif şi Daniel Îl adorau. Oricine, în a cărui inimă locuieşte Hristos, oricine va reflecta iubirea Sa faţă de lume, este un conlucrător cu Dumnezeu pentru binecuvântarea omenirii. În timp ce primeşte de la Mântuitorul harul spre a fi dat şi altora, din întreaga sa fiinţă va curge un torent de viaţă spirituală.

Dumnezeu l-a ales pe Israel ca să descopere caracterul Său oamenilor. El dorea ca ei să fie în lume ca nişte fântâni ale mântuirii. Lor le-au fost încredinţate soliile cerului, descoperirile voinţei lui Dumnezeu. La începutul istoriei poporului Israel, neamurile lumii, datorită obiceiurilor lor stricate, au pierdut cunoştinţa despre Dumnezeu. Cândva, ei Îl cunoscuseră; dar, pentru că "nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat" (Romani 1,21). Totuşi, în îndurarea Sa, Dumnezeu nu i-a nimicit. El Şi-a propus să le mai dea o ocazie de a-L cunoaşte prin poporul Său ales. Prin învăţăturile sistemului jertfelor, Hristos avea să fie înălţat înaintea tuturor naţiunilor, şi toţi care priveau la El aveau să trăiască. Hristos era temelia economiei iudaice. Întregul sistem al tipurilor şi simbolurilor era o consistentă profeţie a Evangheliei, o prezentare în care se găseau cuprinse făgăduinţele mântuirii.

Însă poporul Israel a pierdut din vedere marile lui privilegii, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Ei L-au uitat pe Dumnezeu şi astfel au dat greş în împlinirea misiunii lor sfinte. Binecuvântările primite de ei nu au adus nici o fericire lumii. Toate avantajele le-au folosit pentru înălţarea lor. Ei s-au închis faţă de lume pentru a scăpa de ispită. Restricţiile pe care Dumnezeu le-a pus cu privire la legăturile cu cei idolatri, pentru a-i feri să se conformeze obiceiurilor păgâneşti, le-au folosit ca să ridice un zid de despărţire între ei şi toate celelalte naţiuni. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de serviciul pe care li l-a cerut să I-l facă şi au jefuit pe semenii lor de călăuzirea religioasă, cum şi de un exemplu sfânt.

Preoţi şi conducători s-au limitat la o înşiruire de ceremonii. Ei erau mulţumiţi cu o religie legalistă şi le era cu neputinţă să dea şi altora adevărurile vii ale cerului. Ei socoteau propria lor îndreptăţire ca fiind în totul îndestulătoare şi nu doreau ca un element nou să fie introdus în religia lor. Bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni nu o socoteau ca ceva separat de ei, ca fiind legată de propriul lor merit, datorită faptelor lor bune. Credinţa care lucrează din iubire şi curăţă sufletul nu are nimic de a face cu religia Fariseilor, alcătuită din ceremonii şi porunci omeneşti.

Despre Israel, Dumnezeu a spus: "Te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi: Cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?" (Ieremia 2,21). "Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade" (Osea 10,1). "Acum, dar - zice Domnul - locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, judecaţi voi între Mine şi via mea: Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu Mă aşteptam să facă struguri buni?"

"Vă voi spune însă acum ce voi face viei Mele: Îi voi smulge gardul ca să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curăţită, nici săpată; spini şi mărăcini vor creşte în ea; voi porunci şi norilor să nu mai ploaie peste ea. Via Domnului oştirilor este casa lui Israel, şi bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe care o iubea. El Se aştepta la judecată şi când colo, iată sânge vărsat! Se aştepta la dreptate şi când colo, iată strigăte de apăsare!" (Isaia 5,3-7). "Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită, nu căutaţi pe cea pierdută, ci le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime!" (Ezechiel 34,4).

Conducătorii iudei se socoteau prea înţelepţi ca să mai aibă nevoie de învăţătură, prea drepţi ca să mai aibă nevoie de mântuire, prea onoraţi ca să mai aibă nevoie de cinstea care vine de la Hristos. Mântuitorul S-a întors de la ei spre a încredinţa altora privilegiile de care abuzaseră şi lucrarea pe care o neglijaseră. Slava lui Dumnezeu trebuia descoperită. Cuvântul Său, statornicit. Împărăţia lui Dumnezeu trebuia stabilită în lume. Mântuirea lui Dumnezeu trebuia făcută cunoscut în cetăţile pustiei; şi ucenicii erau chemaţi să facă lucrarea pe care conducătorii iudei n-au făcut-o.