Cap. 10 - Primul martir creştin

 

Ştefan, cel dintâi dintre cei şapte diaconi, era un bărbat cu o profundă pioşenie şi o mare credinţă. Deşi iudeu prin naştere, el vorbea greceşte şi era cunoscător al obiceiurilor şi felului de purtare al grecilor. De aceea, el a avut ocazia să predice Evanghelia în sinagogile iudeilor greci. El era foarte activ pentru cauza lui Hristos şi vestea cu mult curaj credinţa sa. Rabini învăţaţi, cum şi doctori în cele ale legilor purtau discuţii publice cu el, sperând cu multă siguranţă că vor putea dobândi o biruinţă uşoară. "Dar nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el". Nu numai că el vorbea în puterea Duhului Sfânt, însă se vedea lămurit că era un cercetător al profeţiilor şi învăţat în toate cele ale legii. Cu iscusinţă, apăra adevărurile pe care le susţinea şi înfrângea cu totul pe potrivnicii lui. Cu el s-a împlinit făgăduinţa: "Ţineţi bine minte să nu gândiţi mai dinainte ce veţi răspunde; căci vă voi da o gură şi o înţelepciune, căreia nu-i vor putea răspunde, nici sta împotrivă toţi potrivnicii voştri" (Luca 21,14.15).

Când preoţii şi mai marii au văzut puterea care însoţea predicarea lui Ştefan, s-au umplut de o ură amară. În loc să cedeze dovezii pe care el le-o înfăţişa, ei s-au hotărât să aducă la tăcere vocea sa, omorându-l. În diferite ocazii, ei au mituit autorităţile romane să nu intervină când iudeii îşi făcuseră singuri dreptate, judecând, condamnând şi executând pe întemniţaţi, potrivit cu obiceiul lor naţional. Vrăjmaşii lui Ştefan nu se îndoiau că puteau să folosească din nou aceeaşi cale fără nici o primejdie pentru ei. Astfel, ei s-au hotărât să-şi asume riscul consecinţelor şi astfel l-au prins pe Ştefan şi l-au dus înaintea Sinedriului, pentru a fi judecat.

Iudei învăţaţi din localităţi apropiate au fost convocaţi ca să combată argumentele întemniţatului. Saul din Tars era de faţă şi a avut un rol important în combaterea lui Ştefan. El a folosit greutatea elocvenţei şi logica rabinilor, în cazul acesta, spre a-i convinge pe oameni că Ştefan predica învăţături înşelătoare şi primejdioase; dar, în Ştefan, el a întâlnit pe unul care avea o deplină înţelegere a planului lui Dumnezeu în răspândirea Evangheliei la alte neamuri.

Fiindcă preoţii şi mai marii nu puteau înfrânge înţelepciunea clară şi liniştită a lui Ştefan, s-au hotărât ca, prin el, să dea un exemplu; şi, în timp ce-şi satisfăceau ura lor răzbunătoare, voiau ca prin înfricare să oprească pe alţii de a primi credinţa lui. Au fost tocmiţi martori care să dea mărturie mincinoasă, cum că ei l-ar fi auzit rostind cuvinte hulitoare împotriva templului şi a Legii. "L-am auzit zicând", declarau ei, "că acest Isus din Nazaret va dărâma locaşul acesta şi va schimba obiceiurile pe care ni le-a dat Moise".

Pe când Ştefan stătea faţă în faţă cu judecătorii săi, pentru a răspunde acuzaţiei de hulă, o lumină cerească a strălucit asupra chipului său şi "toţi cei ce şedeau în Sobor s-au uitat ţintă la Ştefan, şi faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger". Mulţi din cei care au privit această lumină au tremurat şi şi-au acoperit feţele, însă necredinţa şi prejudecata cerbicoasă a mai marilor nu s-a clătinat.

Când Ştefan a fost întrebat cu privire la adevărul vinei ce i se aducea, el şi-a început apărarea cu o voce clară şi pătrunzătoare, ce răsuna în întreaga sală a soborului. În cuvinte care au ţinut sala ca vrăjită, el a început să reamintească istoria poporului ales al lui Dumnezeu. El a dovedit o cunoaştere deplină a economiei iudaice, cum şi a interpretării ei spirituale, manifestate acum prin Hristos. El a repetat cuvintele lui Moise, care profetizau pe Mesia: "Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; de el să ascultaţi". El a arătat în mod lămurit credincioşia sa faţă de Dumnezeu şi faţă de credinţa iudaică, în timp ce arăta că legea în care se încredeau iudeii pentru mântuire nu a fost în stare să scape pe Israel de idolatrie. El a legat pe Isus de întreaga istorie a iudeilor. El s-a referit la clădirea templului lui Solomon, cum şi la cuvintele atât ale lui Solomon, cât şi ale lui Isaia: "Dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în locaşuri făcute de mâini omeneşti, cum zice proorocul: 'Cerul este scaunul Meu de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veţi zidi voi Mie, zice Domnul, sau care va fi locul Meu de odihnă? N-a făcut mâna Mea toate aceste lucruri?'"

Când Ştefan a ajuns la acest punct, între oameni s-a produs un tumult. Când el a făcut legătura între Hristos şi profeţii, şi când a vorbit despre templu, preotul, pretinzând a fi copleşit de oroare, şi-a sfâşiat veşmintele. Pentru Ştefan, lucrul acesta era un semnal că în curând glasul lui va fi adus la tăcere pentru totdeauna. El a văzut împotrivirea cu care erau întâmpinate cuvintele lui şi şi-a dat seama că îşi rostea ultima sa mărturie. Deşi era în mijlocul predicării sale, totuşi a încheiat-o brusc.

Deodată, curmând firul istoriei pe care o desfăşurase şi întorcându-se spre judecătorii lui înfuriaţi, el a strigat: "Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care din prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Au omorât pe cei ce vesteau mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-aţi vândut acum şi L-aţi omorât, voi care aţi primit Legea dată prin îngeri şi n-aţi păzit-o!"

La aceste cuvinte, preoţii şi mai marii şi-au ieşit din fire de mânie. Acţionând mai mult asemenea fiarelor de pradă decât ca fiinţe omeneşti, ei s-au năpustit asupra lui Ştefan, scrâşnind din dinţi. Pe faţa lor plină de cruzime, întemniţatul şi-a citit soarta, însă nu s-a clătinat. Pentru el, teama de moarte dispăruse. Asupra lui, furia preoţilor şi mulţimea agitată nu exercitau nici un fel de groază. Scena dinaintea lui a dispărut. Lui i se deschiseseră porţile cerului şi, privind înăuntru, a văzut slava curţilor cereşti ale lui Dumnezeu şi pe Hristos, ca şi cum atunci S-ar fi ridicat de pe tron, stând gata să-l sprijine pe servul Său. În cuvinte triumfale, Ştefan a exclamat: "Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu".

În timp ce el a descris scena plină de slavă asupra căreia îi erau aţintiţi ochii, faptul acesta era mai mult decât puteau suporta prigonitorii lui. Astupându-şi urechile ca să nu mai audă cuvintele sale şi răcnind, aceştia s-au năpustit furioşi asupra lui şi "l-au târât afară din cetate". "Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: 'Doamne Isuse, primeşte duhul meu!' Apoi, a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: 'Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta!' Şi, după aceste vorbe, a adormit."

Nici o sentinţă legală nu fusese pronunţată în cazul lui Ştefan, însă autorităţile romane au fost mituite cu mari sume de bani pentru a nu mai face cercetări în această privinţă.

Martiriul lui Ştefan a făcut o adâncă impresie asupra tuturor celor care au fost martori ai acestei scene. Amintirea sigiliului lui Dumnezeu pe faţa sa, ca şi cuvintele lui, care au mişcat fiecare suflet al celor care le-au auzit, reveneau în mintea celor care fuseseră de faţă şi mărturiseau despre adevărul pe care el îl vestise. Moartea lui a fost o dureroasă încercare pentru biserică, dar ea a avut ca urmare conştientizarea lui Saul, care nu putea să şteargă din mintea sa credinţa şi neclintirea martirului, cum şi slava care se odihnea pe faţa sa. Cu ocazia judecării şi morţii lui Ştefan, Saul fusese plin de un zel nebun. După aceea, însă, convingerea sa tainică, că Ştefan fusese onorat de Dumnezeu în timp ce oamenii îl batjocoreau, l-a făcut pe Saul să fie plin de mânie. Saul a continuat să-i prigonească pe credincioşii din biserica lui Dumnezeu, urmărindu-i cu înverşunare, prinzându-i prin casele lor şi dându-i pe mâna preoţilor şi mai marilor spre a fi închişi şi omorâţi. Zelul lui de a prigoni a adus groază în mijlocul creştinilor din Ierusalim. Autorităţile romane nu au depus nici un efort deosebit pentru a opri lucrarea crudă, ci, în ascuns, i-au ajutat pe iudei, pentru ca astfel să-i înduplece şi să le câştige simpatia.

După moartea lui Ştefan, Saul a fost ales ca membru al Sinedriului, avându-se în vedere contribuţia lui cu acea ocazie. Pentru o vreme, el a fost un puternic instrument în mâinile lui Satana spre a-şi împlini răzvrătirea sa împotriva Fiului lui Dumnezeu. Dar, în curând, acest neobosit prigonitor avea să fie folosit la clădirea bisericii pe care acum o dărâma. Cineva mai puternic decât Satana îl alesese pe Saul să ia locul lui Ştefan, pentru ca să predice şi să sufere pentru Numele Său şi să răspândească în lung şi în lat vestea cea bună a mântuirii prin sângele Său.