Cap. 12 - Din prigonitor, ucenic

 

Proeminent printre conducătorii iudei şi cel care a fost pe deplin trezit, ca urmare a succesului ce însoţea vestirea Evangheliei, a fost Saul din Tars. Cetăţean roman prin naştere, Saul era totuşi iudeu, ca obârşie; el fusese educat la Ierusalim de cel mai înţelept dintre rabini. "Din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin", Saul era "Evreu din Evrei; în ce priveşte Legea, Fariseu; în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană" (Filip. 3,5.6). El era socotit de rabini ca un tânăr foarte promiţător, şi mari speranţe se puneau în el, ca un destoinic şi zelos apărător al vechii credinţe. Numirea lui ca membru al Sinedriului l-a aşezat într-o poziţie ce-i conferea putere.

Saul avusese o parte importantă în judecarea şi osândirea lui Ştefan, iar izbitoarele dovezi ale prezenţei lui Dumnezeu lângă martir l-au făcut pe Saul să se îndoiască de dreptatea cauzei pe care o susţinuse împotriva urmaşilor lui Isus. Mintea îi era profund frământată. În nedumerirea sa, el a cerut sfat de la aceia în a căror înţelepciune şi judecată avea deplină încredere. Argumentele preoţilor şi ale mai marilor l-au convins, în cele din urmă, că Ştefan era un hulitor de Dumnezeu şi că Hristos, pe care ucenicul martir Îl predicase, era un înşelător, iar că aceia care se găseau în slujbele sfinte trebuia să aibă dreptate.

Nu fără lupte sufleteşti grele a ajuns Saul la această concluzie. Dar, în cele din urmă, educaţia şi prejudecăţile sale, respectul pe care-l avea faţă de foştii lui învăţători, cum şi mândria şi dorinţa de popularitate l-au determinat să se răzvrătească împotriva glasului conştiinţei şi a harului lui Dumnezeu. Şi, hotărând în mod categoric că preoţii şi cărturarii aveau dreptate, Saul a devenit foarte crunt în împotrivirea sa faţă de învăţăturile răspândite de ucenicii lui Isus. Activitatea lui de a face ca bărbaţi şi femei sfinte să fie târâţi înaintea tribunalelor, unde unii erau osândiţi la închisoare, iar alţii chiar la moarte numai din cauza credinţei lor în Isus, a adus tristeţe şi întuneric asupra bisericii de-abia organizate, ceea ce a făcut ca mulţi să caute scăparea fugind.

Cei care fugiseră din Ierusalim din pricina prigoanei "mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul" (Fapte 8,4). Printre cetăţile în care aceştia au mers era şi Damasc, unde noua credinţă a câştigat mulţi adepţi.

Preoţii şi mai marii speraseră că, prin eforturi stăruitoare şi aspră prigoană, erezia putea fi înăbuşită. Acum ei şi-au dat seama că şi în alte locuri trebuia să ia aceleaşi măsuri hotărâte pe care le luaseră în Ierusalim împotriva noii învăţături. Pentru lucrarea deosebită pe care ei doreau să o facă în Damasc, Saul şi-a oferit serviciile. Suflând "ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului", Saul "s-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbaţi, cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim". Astfel, "cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă" (Fapte 26,12), Saul din Tars, în tăria şi puterea omenească şi arzând de un zel nesfânt, a pornit în acea memorabilă călătorie ale cărei întâmplări neobişnuite aveau să schimbe tot cursul vieţii lui.

În ultima zi a călătoriei, "pe la amiază", în timp ce călătorii obosiţi se apropiau de Damasc, deodată li s-au înfăţişat înaintea ochilor întinse ogoare fertile, grădini frumoase şi livezi roditoare, udate de ape răcoroase ce veneau din munţii înconjurători. După o călătorie lungă prin pustiuri singuratice, asemenea scene erau cu adevărat înviorătoare. În timp ce Saul împreună cu însoţitorii lui priveau cu admiraţie asupra câmpiei roditoare şi a frumoasei cetăţi din vale, "deodată", aşa cum avea să declare el mai târziu, a strălucit "împrejurul meu şi împrejurul tovarăşilor mei o lumină din cer, a cărei strălucire întrecea pe a soarelui" (Fapte 26,13), prea glorioasă spre a putea fi suportată de ochii muritori. Orbit şi zăpăcit, Saul a căzut în genunchi la pământ.

În timp ce lumina continua să strălucească în jurul lor, Saul a auzit "un glas, care-i zicea în limba evreiască:" (Fapte 26,14) "'Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?' 'Cine eşti Tu Doamne?' a răspuns el. Şi Domnul a zis: 'Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. şi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş'".

Plini de teamă şi aproape orbiţi de intensitatea luminii, tovarăşii lui Saul au auzit un glas, dar n-au văzut nici un om. Dar Saul a înţeles cuvintele ce fuseseră rostite; şi lui i s-a descoperit lămurit Acela care vorbise - chiar Fiul lui Dumnezeu. În Fiinţa strălucitoare care stătea înaintea lui, el a văzut pe Cel răstignit. Asupra sufletului acestui iudeu înspăimântat, imaginea feţei Mântuitorului s-a întipărit pentru totdeauna. Cuvintele rostite i-au răscolit inima cu o putere înspăimântătoare. În cămările întunecate ale minţii sale, s-a revărsat un potop de lumină, dezvăluind neştiinţa şi greşeala vieţii sale de mai înainte, cum şi nevoia pe care o avea acum de iluminarea Duhului Sfânt.

Saul a văzut acum că, prigonind pe urmaşii lui Isus, el săvârşea, de fapt, lucrarea lui Satana. El a văzut că convingerile sale despre dreptate şi despre obligaţiile sale se întemeiau, în mare măsură, pe încrederea pe care o acordase preoţilor şi mai marilor. El îi crezuse atunci când ei i-au spus că povestea învierii nu era decât o născocire iscusită a ucenicilor. Acum, când Isus Însuşi i Se descoperise, Saul era convins de adevărurile susţinerilor ucenicilor.

În acel ceas de iluminare cerească, mintea lui Saul a lucrat cu o uimitoare rapiditate. Scrierile profetice ale Sfintelor Scripturi au fost deschise înţelegerii sale. El a văzut că lepădarea lui Isus de către iudei, răstignirea, învierea şi înălţarea Sa fuseseră profetizate de către profeţi şi dovedeau că El este Mesia Cel făgăduit. Predica lui Ştefan, rostită de el în timpul martiriului său, a revenit cu putere în mintea lui Saul şi el a înţeles că martirul văzuse într-adevăr "slava lui Dumnezeu" atunci când el a zis: "Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7,55.56). Preoţii declaraseră aceste cuvinte ca fiind o hulire la adresa lui Dumnezeu, însă acum Saul ştia că ele erau adevărate.

Ce descoperire erau toate acestea pentru prigonitor! Acum Saul ştia cu siguranţă că Mesia Cel făgăduit venise pe acest pământ, ca Isus din Nazaret, şi că El fusese lepădat şi răstignit de aceia pe care venise să-i mântuiască. El ştia, de asemenea, că Mântuitorul înviase biruitor din mormânt şi că Se înălţase la cer. În clipa aceea, de descoperire dumnezeiască, Saul şi-a reamintit cu groază că Ştefan, care mărturisise despre un Mângâietor răstignit şi înviat, fusese sacrificat cu consimţământul său şi că, mai târziu, prin mijlocirea lui, mulţi alţi demni urmaşi ai lui Isus fuseseră daţi morţii printr-o prigoană plină de cruzime.

Mântuitorul îi vorbise lui Saul prin Ştefan, a cărui limpede judecată nu a putut fi răsturnată. Învăţatul iudeu văzuse pe faţa martirului reflectându-se lumina slavei lui Hristos; faţa lui era "ca o faţă de înger" (Fapte 6,15). El fusese martor al spiritului îndurător pe care Ştefan îl dovedise faţă de vrăjmaşii lui şi pe care îi iertase. El văzuse, de asemenea, puterea morală şi resemnarea bucuroasă a multora pe care el îi făcuse să sufere chinuri şi dureri. El văzuse pe unii dându-şi cu bucurie viaţa pentru credinţa lor.

Toate aceste lucruri au vorbit cu putere lui Saul şi deseori au dat minţii lui o convingere aproape covârşitoare că Isus era Mesia Cel făgăduit. În asemenea situaţii, el se luptase nopţi întregi împotriva acestei convingeri şi totdeauna terminase lupta mărturisindu-şi credinţa că Isus nu era Mesia şi că urmaşii Lui erau nişte fanatici amăgiţi.

De data aceasta, Hristos îi vorbise lui Saul direct cu glasul Său, zicând: "Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?" Şi la întrebarea: "Cine eşti Tu, Doamne?" a răspuns aceeaşi voce: "Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti". Aici, Hristos Se identifică pe Sine cu credincioşii Săi. Prigonind pe urmaşii lui Isus, Saul lovise direct în Domnul cerului. Învinuindu-i pe nedrept şi mărturisind împotriva lor, el învinuise pe nedrept şi mărturisise împotriva Mântuitorului lumii.

În mintea lui Saul, nu mai era nici o îndoială că Acela care îi vorbea era Isus din Nazaret, Mesia Cel mult aşteptat, Mângâietorul şi Răscumpărătorul lui Israel. "Tremurând şi plin de frică", el a întrebat: "Doamne, ce vrei să fac?" "Scoală-te", i-a zis Domnul, "intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci."

Când slava strălucitoare s-a retras şi Saul s-a ridicat de la pământ, el a constatat că era cu totul lipsit de vedere. Strălucirea slavei lui Hristos fusese prea puternică pentru ochii lui muritori; şi atunci când ea a dispărut, asupra ochilor lui s-a aşezat întunericul nopţii. El a crezut că această orbire era o pedeapsă de la Dumnezeu pentru cruda lui prigonire a urmaşilor lui Isus. Într-un întuneric grozav, el a bâjbâit în jurul său şi tovarăşii lui, încremeniţi şi plini de teamă, "l-au luat de mâini şi l-au dus în Damasc".

În dimineaţa acelei zile pline de întâmplări, Saul se apropiase de Damasc, având simţământul mulţumirii de sine din pricina încrederii pe care mai marii preoţilor o aveau în el. Lui i se încredinţase răspunderi grele. El fusese însărcinat să susţină interesele religiei iudaice prin stăvilirea, dacă era cu putinţă, a răspândirii noii credinţe în Damasc. El era hotărât ca misiunea sa să fie încununată de succes şi privea cu ardoare înainte spre experienţele pe care le aştepta şi care îi stăteau în faţă.

Dar cât de deosebită, faţă de aşteptările sale, era intrarea lui în cetate! Lovit cu orbire, neputincios, frământat de remuşcări, neştiind ce altă pedeapsă îl mai aştepta, el a căutat casa ucenicului Iuda, unde, în singurătate, a avut ocazie să cugete destul şi să se roage.

Timp de trei zile, Saul "n-a văzut şi n-a mâncat, nici n-a băut nimic". Aceste zile de agonie sufletească au fost pentru el ca nişte ani. Din nou şi din nou, el şi-a amintit cu durere sufletească de partea pe care o avusese în martiriul lui Ştefan. Cu groază, el a cugetat la vina de a fi îngăduit să fie stăpânit de răutatea şi prejudecata preoţilor şi a mai marilor, chiar şi atunci când faţa lui Ştefan fusese luminată de strălucirea cerului. Cu sufletul întristat şi zdrobit, el şi-a amintit de multele ocazii în care îşi închisese ochii şi urechile faţă de cele mai izbitoare dovezi şi că, neînduplecat, a continuat prigonirea credincioşilor lui Isus din Nazaret.

Aceste zile de profundă cercetare de sine şi umilire a inimii au fost petrecute într-o deplină singurătate. Credincioşii, fiind avertizaţi despre planul cu care venise Saul în Damasc, se temeau ca nu cumva el să se prefacă pentru a-i putea înşela cu mai multă îndemânare; şi de aceea se ţineau deoparte de el, refuzând să-i arate simpatie. El nu dorea să apeleze la iudeii neconvertiţi, cu care plănuise să se unească în prigonirea credincioşilor; căci el ştia că ei nici n-ar fi vrut să audă istorisirea lui. În felul acesta, el părea să fie lipsit de orice simpatie omenească. Singura lui nădejde după un ajutor era numai într-un Dumnezeu îndurător şi către El striga Saul cu inima zdrobită.

În timpul lungilor ore cât Saul rămăsese singur cu Dumnezeu, el şi-a amintit multe din pasajele Bibliei cu privire la prima venire a lui Hristos. A extras profeţiile cu multă grijă şi cu o memorie ascuţită de convingerea care pusese stăpânire pe mintea sa. Cugetând asupra înţelesului acestor profeţii, Saul era uimit de orbirea şi înţelegerea sa de mai înainte, cum şi de orbirea iudeilor în general, care dusese la lepădarea lui Isus, ca Mesia Cel făgăduit. Acum, toate i se păreau clare minţii sale iluminate. El ştia că prejudecata şi necredinţa sa de mai înainte i-au întunecat priceperea spirituală şi l-au împiedicat să vadă în Isus din Nazaret pe Mesia Cel profetizat.

Predându-se cu totul puterii convingătoare a Duhului Sfânt, Saul a văzut greşelile vieţii sale şi a recunoscut cât de cuprinzătoare erau cerinţele Legii lui Dumnezeu. El, care fusese un Fariseu mândru, încrezător că era îndreptăţit prin propriile sale fapte bune, acum se pleacă înaintea lui Dumnezeu în umilinţa şi simplitatea unui copilaş, mărturisindu-şi propria sa nevrednicie, rugându-se pentru meritele unui Mântuitor răstignit şi înălţat. Saul dorea să ajungă în deplină armonie şi comuniune cu Tatăl şi cu Fiul; şi, în dorinţa lui fierbinte după iertare şi primire, el a înălţat la tronul milei rugăciuni arzătoare.

Rugăciunile Fariseului pocăit nu au fost în zadar. Gândurile şi simţămintele cele mai profunde ale inimii sale au fost transformate prin harul dumnezeiesc şi însuşirile lui nobile au fost aduse în armonie cu planurile veşnice ale lui Dumnezeu. Hristos şi neprihănirea Lui au devenit pentru Saul de mai mare preţ decât lumea întreagă.

Convertirea lui Saul este o dovadă izbitoare despre puterea minunată a Duhului Sfânt de a-i convinge pe oameni de păcat. El crezuse în adevăr că Isus din Nazaret nesocotise Legea lui Dumnezeu şi că învăţase pe ucenicii Lui să o socotească fără valoare. Dar, după convertirea sa, Saul a recunoscut în Isus pe Acela care a venit în lume tocmai pentru apărarea Legii Tatălui Său. El era convins că Isus Se afla la temelia întregului sistem iudaic al jertfelor. El a văzut că la cruce tipul s-a întâlnit cu antitipul şi că Isus împlinise profeţiile Vechiului Testament cu privire la Răscumpărătorul lui Israel.

În raportul cu privire la convertirea lui Saul, ne sunt date principii importante pe care trebuie să le avem mereu în minte. Saul a fost adus direct în prezenţa lui Hristos. El era acela pe care Hristos dorea să-l folosească pentru o lucrare foarte însemnată, acela care avea să fie pentru El "un vas ales"; totuşi, Domnul nu i-a spus dintr-o dată despre lucrarea ce-i fusese hotărâtă. El l-a oprit din umblarea lui şi l-a convins de păcat; dar, când Saul a întrebat: "Doamne, ce vrei să fac?", Mântuitorul a pus pe nedumeritul iudeu în legătură cu biserica Sa, pentru ca acolo să afle despre voinţa lui Dumnezeu faţă de el.

Lumina cea minunată, care a luminat întunecimea lui Saul, era lucrarea Domnului; dar mai era, de asemenea, o lucrare ce urma să fie făcută pentru el de către ucenici. Hristos săvârşise lucrarea de descoperire şi convingere; şi acum cel pocăit se găsea în situaţia de a învăţa de la aceia pe care Dumnezeu îi rânduise a învăţa adevărul Său.

Pe când Saul stătea singur în casa lui Iuda, continuând să înalţe rugăciuni şi cereri, Domnul S-a arătat în viziune unui ucenic din Damasc, "numit Anania", şi i-a spus că Saul din Tars se ruga şi avea nevoie de ajutor. "Scoală-te, du-te pe uliţa care se cheamă Dreaptă", a spus solul ceresc, "şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om din Tars. Căci, iată, el se roagă; şi a văzut în vedenie pe un om, numit Anania, intrând la el, şi punându-şi mâinile peste el, ca să-şi capete iarăşi vederea."

Lui Anania cu greu i-a venit să pună temei pe cuvintele îngerului; căci rapoartele despre cruda prigonire a sfinţilor din Ierusalim dusă de Saul se răspândise în lung şi în lat. El a îndrăznit să protesteze: "Doamne, am auzit de la mulţi despre toate relele pe care le-a făcut omul acesta sfinţilor Tăi în Ierusalim, ba şi aici are puteri din partea preoţilor celor mai de seamă, ca să lege pe toţi care cheamă Numele Tău". Însă porunca era hotărâtă: "Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel".

Ascultător îndrumării îngerului, Anania a căutat pe bărbatul care până de curând suflase ameninţare împotriva tuturor celor care credeau în numele lui Isus; şi, punându-şi mâinile pe capul suferindului pocăit, el a zis: "Frate Saule, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt".

"Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat şi a fost botezat."

În felul acesta, Isus a consfinţit autoritatea bisericii Sale organizate şi a pus pe Saul în legătură cu instrumentul numit de El pe pământ. Hristos are acum o biserică, ca reprezentant al Său pe pământ, şi ei îi revine lucrarea de a îndruma pe păcătosul pocăit pe calea vieţii.

Mulţi nutresc ideea că ei datoresc numai lui Hristos lumina şi experienţa pe care o au, independent de urmaşii Săi recunoscuţi de pe pământ. Isus este Prietenul păcătoşilor şi inima Lui este mişcată de durerile lor. El are toată puterea atât în cer, cât şi pe pământ; însă El îndrumă pe păcătoşi la biserică, pe care El a făcut-o un canal de lumină pentru lume.

Când în mijlocul oarbei lui rătăciri şi prejudecăţi Saul a primit o descoperire a lui Hristos, pe care Îl prigonea el, a fost adus în directă legătură cu biserica, care este lumina lumii. În cazul acesta, Anania reprezenta pe Hristos şi, de asemenea, reprezenta pe slujitorii lui Hristos de pe pământ, care sunt aleşi a lucra pentru El. În locul lui Hristos, Anania a atins ochii lui Saul pentru ca el să primească vederea. În locul lui Hristos, el şi-a aşezat mâinile asupra lui şi, rugându-se în numele lui Hristos, Saul a primit Duhul Sfânt. Toate acestea sunt făcute în numele şi prin autoritatea lui Hristos. Hristos este izvorul, iar biserica este canalul de comunicare.