Cap. 13 - Zile de pregătire

 

După botezul său, Pavel a încetat postul şi "a rămas câteva zile cu ucenicii, care erau în Damasc. Şi, îndată, el a început să propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu". Cu multă îndrăzneală el vestea pe Isus din Nazaret ca fiind îndelung aşteptatul Mesia, care "a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; "a fost îngropat şi a înviat a treia zi", după cum a fost văzut de cei doisprezece şi de alţii. "După ei toţi", a adăugat Pavel, "ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie" (1Cor.15,3.4.8). Argumentele lui din profeţie erau aşa de convingătoare şi străduinţele lui erau aşa de vădit însoţite de puterea lui Dumnezeu, încât iudeii erau daţi de ruşine şi făcuţi neînstare să-i răspundă.

Veştile despre convertirea lui Pavel au ajuns la urechile iudeilor ca o mare surpriză. El, care plecase la Damasc "cu putere şi învoire de la preoţii cei mai de seamă" (Fapte 26, 12), spre a găsi şi a urmări pe credincioşi, predica acum Evanghelia unui Mântuitor răstignit şi înălţat, întărind mâinile acelora care erau deja ucenicii ei şi aducând neîncetat noi convertiţi la credinţa căreia i se împotrivise atât de crunt.

Mai înainte, Pavel fusese cunoscut ca un zelos apărător al religiei iudaice şi un neobosit prigonitor al urmaşilor lui Isus. Curajos, independent şi stăruitor, talentele şi educaţia lui l-ar fi făcut destoinic să slujească aproape în orice ramură de activitate. El putea judeca cu o extraordinară limpezime şi, prin sarcasmul său usturător, putea să aşeze pe potrivnicul său într-o lumină de neinvidiat. Iar acum, iudeii vedeau pe acest tânăr neobişnuit de promiţător, unit cu aceia pe care mai înainte el îi prigonea, predicând fără teamă în numele lui Isus.

Uciderea unui general în luptă înseamnă o pierdere pentru armata lui, însă moartea sa nu dă puteri noi duşmanului. Dar, când un bărbat de vază se alătură forţelor potrivnice, nu numai că se pierd serviciile lui, dar cei cărora se alătură dobândesc un categoric avantaj. Saul din Tars, în drumul său spre Damasc, ar fi putut să fie foarte uşor lovit de moarte de Domnul şi astfel puterea prigonitoare ar fi fost foarte mult slăbită. Dar, în providenţa Sa, Dumnezeu nu numai că a cruţat viaţa lui Saul, ci l-a şi convertit, în felul acesta transferând un luptător de frunte din tabăra vrăjmaşului în aceea a lui Hristos. Vorbitor elocvent şi critic aspru, Pavel, cu o fire hotărâtă şi un curaj cutezător, avea tocmai acele însuşiri de care era nevoie în prima biserică.

Când Pavel predica pe Hristos în Damasc, toţi aceia care îl auzeau rămâneau încremeniţi şi ziceau: "Nu este el acela care făcea prăpăd în Ierusalim, printre cei ce chemau Numele acesta? Şi n-a venit el aici ca să-i aducă legaţi înaintea preoţilor celor mai de seamă?" Pavel declara că schimbarea credinţei sale nu fusese determinată de un impuls sau de fanatism, ci el ajunsese la aceasta printr-o dovadă covârşitoare. În felul lui de prezentare a Evangheliei, el a căutat să lămurească profeţiile cu privire la prima venire a lui Hristos. El a arătat, în mod convingător, că aceste profeţii se împliniseră întocmai în Isus din Nazaret. Temelia credinţei lui erau cuvântul cel sigur al profeţiei.

În timp ce Pavel continua să îndemne pe înmărmuriţii săi ascultători "să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu" (Fapte 26,20), el "se întărea din ce în ce mai mult şi făcea de ruşine pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Isus este Hristosul". Însă mulţi şi-au împietrit inimile, refuzând să răspundă soliei sale şi în curând uimirea lor cu privire la convertirea lui s-a schimbat într-o ură neîmpăcată, asemenea aceleia pe care o arătaseră faţă de Isus.

Împotrivirea a devenit atât de înverşunată, încât nu i s-a mai îngăduit lui Pavel să-şi continue lucrarea în Damasc. Un sol ceresc îl îndemnă să plece pentru o vreme; şi el s-a dus "în Arabia" (Gal. 1,17), unde a găsit un loc retras şi în siguranţă.

Aici, în singurătatea deşertului, Pavel a avut din belşug ocazia să studieze şi să mediteze în linişte. În tihnă, el şi-a revizuit experienţele sale din trecut şi a făcut o temeinică lucrare de pocăinţă. El L-a căutat pe Dumnezeu cu toată inima sa, neodihnindu-se până ce n-a ştiut cu certitudine că pocăinţa lui a fost primită şi păcatul său iertat. El tânjea după asigurarea că Isus avea să fie cu el în lucrarea sa viitoare. El şi-a golit sufletul de prejudecăţile şi tradiţiile care până aici îi modelaseră viaţa şi a primit învăţătură de la Izvorul adevărului. Isus i-a vorbit şi l-a întărit în credinţă, revărsând asupra lui o bogată măsură de înţelepciune şi har.

Când mintea omului este adusă în comuniune cu mintea lui Dumnezeu, cel mărginit cu Cel Nemărginit, efectul asupra corpului, minţii şi sufletului este mai presus de orice posibilitate de preţuire. Într-o asemenea comuniune se găseşte cea mai înaltă educaţie. Aceasta este metoda lui Dumnezeu de dezvoltare. "Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu" (Iov 22, 21) este solia Sa către omenire.

Solemna însărcinare, ce a fost dată lui Pavel cu ocazia convorbirii lui cu Anania, apăsa cu crescândă greutate asupra inimii sale, când, ca răspuns la cuvintele: "Frate Saule, capătă-ţi din nou vederea!", Pavel a privit pentru prima dată faţa acestui cucernic bărbat, Anania. Sub inspiraţia Duhului Sfânt, el i-a zis: "Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales să cunoşti voia Lui, să vezi pe cel neprihănit şi să auzi cuvinte din gura Lui; căci Îi vei fi martor faţă de toţi oamenii, pentru lucrurile pe care le-ai văzut şi auzit. Şi acum, ce zăboveşti? Scoală-te, primeşte botezul, şi fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului" (Fapte 22,13-16).

Cuvintele acestea erau în armonie cu declaraţia lui Isus, care, atunci când l-a oprit pe Saul în drumul său spre Damasc, a spus: "M-am arătat ţie, ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le. Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimit, ca să le deschizi ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi" (Fapte 26,16-18).

Meditând tot mai mult asupra acestor lucruri în inima sa, Pavel a înţeles din ce în ce mai clar însemnătatea chemării sale "să fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu" (1Cor. 1,1). Chemarea sa venise "nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl" (Gal. 1,1). Măreţia lucrării ce-i stătea înainte l-a făcut să studieze mai mult Sfintele Scripturi, spre a putea predica Evanghelia "nu cu înţelepciunea vorbirii, ca nu cumva crucea lui Hristos să fie făcută zadarnică", "ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa tuturor acelora care aud să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (1Cor.1,17; 2,4.5).

Cercetând Scripturile, Pavel a aflat că în cursul veacurilor, dintre cei "care au fost chemaţi" nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari, şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să mântuiască pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1, 26-29). Şi astfel, privind înţelepciunea lumii în lumina crucii, Pavel s-a hotărât să nu cunoască "altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit" (1 Cor. 2, 2).

În tot timpul lucrării sale de mai târziu, Pavel nu a pierdut niciodată din vedere Izvorul înţelepciunii şi puterii sale. Ascultaţi-l ce spune el cu ani mai târziu: "Pentru mine a trăi este Hristos" (Filip. 1, 21). Şi iarăşi: "Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate" ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui" (Filip. 3, 8-10).

Din Arabia, Pavel s-a întors "din nou la Damasc" "şi propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului". Neînstare să înfrunte înţelepciunea argumentelor lui, "ei căutau să-l omoare". Porţile cetăţii erau păzite zi şi noapte cu străşnicie ca să nu îl scape. Această vreme de strâmtorare i-a făcut pe ucenici să-L caute pe Dumnezeu cu toată seriozitatea; şi, în cele din urmă, "într-o noapte, ucenicii l-au luat şi l-au coborât prin zid, dându-l jos într-o coşniţă" (Fapte 9, 25).

După ce a scăpat din Damasc, Pavel s-a dus la Ierusalim, cam după trei ani de la convertirea sa. Scopul principal al acestei vizite, după cum el însuşi declară mai târziu, a fost "ca să vadă pe Petru" (Gal. 1,18). Ajungând în cetatea unde odinioară fusese bine cunoscut ca "Saul prigonitorul", el "a căutat să se lipească de ucenic; dar toţi se temeau de el, căci nu puteau să creadă că este ucenic". Le venea foarte greu să creadă că un Fariseu atât de bigot şi unul care făcuse atât de mult spre a nimici biserica ar fi putut ajunge un sincer urmaş al lui Isus. "Atunci Barnaba l-a luat cu el, l-a dus la apostoli şi le-a istorisit cum, pe drum, Saul văzuse pe Domnul, care i-a vorbit şi cum în Damasc propovăduise cu îndrăzneală în Numele lui Isus".

Auzind acestea, ucenicii l-au primit ca pe unul dintre ai lor. La scurt timp, ei au avut dovada sincerităţii experienţei sale creştine. Viitorul apostol al Neamurilor era acum în cetatea unde trăiau mulţi dintre prietenii lui de odinioară; şi acestor conducători iudei el dorea să le lămurească profeţiile cu privire la Mesia, care se împliniseră prin venirea Mântuitorului. Pavel era încredinţat că aceşti învăţători ai lui Israel, cu care fusese odată în relaţii aşa bune, erau tot aşa de sinceri şi curaţi la inimă după cum fusese şi el. Însă el socotise greşit spiritul fraţilor săi iudei şi de aceea a avut de suferit o amară dezamăgire în privinţa rapidei lor convertiri. Deşi "propovăduia cu îndrăzneală în Numele Domnului" şi avea discuţii puternice "cu evreii care vorbeau greceşte", totuşi aceia care stăteau în capul bisericii iudaice nu au vrut să creadă, "ci căutau să-l omoare". Inima i s-a umplut de întristare. Bucuros, el şi-ar fi dat chiar şi viaţa, dacă în felul acesta ar fi putut câştiga pe unii la adevăr. Cu ruşine, el şi-a amintit de partea activă pe care o luase cu ocazia martiriului lui Ştefan; şi, acum, în strădania sa de a şterge pata ce stătea asupra unuia atât de pe nedrept învinuit, el căuta să apere adevărul pentru care Ştefan îşi dăduse viaţa.

Simţind povara pentru aceia care refuzau să creadă, Pavel se ruga în templu, după cum însuşi mărturiseşte mai târziu, când a avut o viziune; i s-a arătat un sol ceresc care i-a zis: "Grăbeşte-te, ieşi iute din Ierusalim, căci nu vor primi mărturisirea ta despre Mine" (Fapte 22,18).

Pavel era înclinat să rămână la Ierusalim, unde putea da piept împotrivirii. Pentru el, i se părea o faptă de laşitate să fugă, dacă rămânând ar fi fost în stare să convingă pe vreunul din îndârjiţii iudei despre adevărul soliei Evangheliei, chiar dacă această rămânere l-ar fi costat viaţa. Şi, de aceea, el a răspuns: "Doamne, ei ştiu că eu băgam în temniţă şi băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine; şi că, atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă. Îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi şi păzeam hainele celor ce-l omorau". Dar nu era în planul lui Dumnezeu ca servul Său să-şi primejduiască, fără de trebuinţă, viaţa; şi solul ceresc a răspuns: "Du-te, căci te voi trimite departe la Neamuri" (Fapte 22,19-21).

Aflând de această viziune, fraţii au grăbit plecarea în secret a lui Pavel din Ierusalim, de teamă să nu fie omorât. "L-au dus la Cezarea, şi l-au pornit la Tars". Plecarea lui Pavel a oprit pentru o vreme prigoana înverşunată din partea iudeilor, şi biserica a avut un timp de linişte, în care mulţi au fost adăugaţi la numărul credincioşilor.