Cap. 15 - Liberat din închisoare

 

Cam pe aceeaşi vreme, împăratul Irod a pus mâna pe unii din biserică, pentru ca să-i chinuiască". Conducerea Iudeii se afla atunci în mâinile lui Irod Agripa, supus lui Claudius, împăratul roman. De asemenea, Irod deţinea şi poziţia de tetrarh al Galileii. După propria sa mărturisire, el era un prozelit al credinţei iudaice şi părea foarte zelos în aducerea la îndeplinire a ceremoniilor legii iudaice. Dorind să se facă plăcut iudeilor, nădăjduia ca în felul acesta să-şi asigure slujba şi onorurile sale şi a început să le împlinească dorinţele, prigonind biserica lui Hristos, prădând casele credincioşilor şi bunurile lor şi întemniţând pe membrii de vază ai bisericii. El a aruncat în temniţă pe Iacov, fratele lui Ioan, şi a trimis un călău să-l ucidă cu sabia, aşa cum şi celălalt Irod rânduise ca profetul Ioan să fie decapitat. Văzând că iudeilor le plăceau aceste strădanii ale sale, el l-a întemniţat şi pe Petru.

Aceste cruzimi aveau loc în vremea Paştelor. În timp ce iudeii sărbătoreau eliberarea lor din Egipt, făcând mare caz de zelul lor pentru Legea lui Dumnezeu, ei călcau în acelaşi timp în picioare fiecare principiu al acestei Legi, prin prigonirea şi omorârea celor ce credeau în Hristos.

Moartea lui Iacov a pricinuit mare durere şi panică printre credincioşi. Când a fost întemniţat şi Petru, întreaga biserică a fost chemată la post şi rugăciune.

Fapta lui Irod de a-l omorî pe Iacov a fost lăudată de iudei, deşi unii s-au plâns de felul în care ea a fost săvârşită, susţinând că o execuţie publică ar fi intimidat mai puternic atât pe credincioşi, cât şi pe cei care simpatizau cu ei. De aceea, Irod l-a băgat pe Petru la închisoare, urmărind să facă mai departe pe placul iudeilor, printr-un spectacol public al morţii lui. Dar i s-a spus că nu ar fi bine să-l scoată pe acest bătrân apostol ca să fie executat înaintea întregului popor, adunat atunci la Ierusalim. Exista temerea ca nu cumva scoaterea lui pentru a fi dus la moarte să trezească mila mulţimii.

Preoţii şi mai marii se temeau, de asemenea, ca nu cumva Petru să adreseze unul din acele puternice apeluri care, în dese rânduri, i-au trezit pe oameni să studieze viaţa şi caracterul lui Isus - apeluri pe care ei, cu toate argumentele lor, nu fuseseră în stare să le respingă. Zelul lui Petru în apărarea cauzei lui Hristos a călăuzit pe mulţi să ia poziţie pentru Evanghelie, iar conducătorii se temeau că, dacă i se va îngădui lui Petru să-şi apere credinţa înaintea mulţimii care venise în cetate să se închine, această mulţime va cere regelui eliberarea lui.

În timp ce, din diferite motive, execuţia lui Petru a fost amânată până după Paşte, membrii bisericii au avut timp pentru o adâncă cercetare a inimii şi pentru rugăciuni stăruitoare. Ei s-au rugat fără încetare pentru Petru; căci simţeau că lucrarea nu s-ar putea lipsi de el. Ei şi-au dat seama că au ajuns la un punct unde, fără ajutorul deosebit al lui Dumnezeu, biserica lui Dumnezeu ar fi fost nimicită.

În timpul acesta, închinătorii din toate neamurile căutau templul care fusese dedicat închinării lui Dumnezeu. Strălucind de aur şi pietre preţioase, acesta avea o înfăţişare plină de frumuseţe şi măreţie. Însă Iehova nu mai putea fi găsit în acest palat atrăgător. Israel, ca naţiune, se despărţise de Dumnezeu. Când Domnul Hristos, către încheierea lucrării Sale pământeşti, a privit pentru ultima dată asupra interiorului templului, El a zis: "Iată că vi se lasă casa pustie" (Mat. 23,38). Până aici, El numise templul casa Tatălui Său; dar când Fiul lui Dumnezeu a trecut dincolo de aceste ziduri, prezenţa lui Dumnezeu a fost retrasă pentru totdeauna din templul zidit pentru slava Lui.

Ziua executării lui Petru a fost în cele din urmă hotărâtă, dar rugăciunile credincioşilor continuau să se înalţe la ceruri; şi, în timp ce toate puterile şi dragostea inimilor lor se înălţau în rugăciuni pentru ajutor, îngeri ai lui Dumnezeu vegheau asupra apostolului întemniţat.

Amintindu-şi de eliberarea de mai înainte a apostolilor din temniţă, de data aceasta, Irod a luat măsuri îndoite de precauţie. Pentru a împiedica orice posibilitate de eliberare, Petru fusese dat în seama a şaisprezece ostaşi, care, în schimburi diferite, îl păzeau zi şi noapte. În celula sa, el era aşezat între doi ostaşi şi era legat cu două lanţuri, fiecare lanţ fiind prins bine de încheietura mâinii unuia dintre ostaşi. Nu-i era cu putinţă să se mişte fără ca ei să ştie. Cu uşile temniţei bine zăvorâte şi o strajă puternică înaintea lor, orice posibilitate de eliberare sau scăpare, prin puteri omeneşti, era înlăturată. Însă situaţia disperată pentru om este ocazia lui Dumnezeu.

Petru era întemniţat într-o celulă tăiată în stâncă, ale cărei uşi erau zăvorâte şi ferecate; şi ostaşii de strajă erau răspunzători de păzirea în siguranţă a celui închis. Însă zăvoarele, legăturile de fier şi straja romană, care de fapt înlăturau orice putinţă de ajutor omenesc, nu aveau decât să facă şi mai deplină biruinţa lui Dumnezeu în eliberarea lui Petru. Irod îşi ridicase mâna împotriva Celui Atotputernic şi el avea să fie cu totul înfrânt. Prin folosirea puterii Sale, Dumnezeu avea să scape viaţa preţioasă a aceluia pe care iudeii unelteau să-l nimicească.

Era ultima noapte dinaintea execuţiei. Din ceruri, un înger puternic este trimis pentru a-l elibera pe Petru. Porţile puternice care-l închideau pe sfântul lui Dumnezeu s-au deschis fără ajutorul mâinilor omeneşti. Îngerul Celui Prea Înalt a trecut prin ele şi înapoia lui porţile s-au închis fără zgomot. El a intrat în celulă şi acolo se afla Petru, dormind somnul liniştit al încrederii depline.

Lumina care-l înconjura pe înger a umplut celula, dar ea nu l-a trezit pe apostol. Numai când a simţit atingerea mâinii îngerului şi a auzit un glas spunând: "Scoală-te iute!", numai atunci s-a trezit pe deplin pentru a vedea celula lui strălucind de lumina cerului şi un înger plin de o slavă mare stând înaintea lui. În mod automat el a ascultat cuvintele ce i-au fost adresate şi, sculându-se, şi-a ridicat mâinile, dându-şi prea puţin seama că lanţurile căzuseră de la încheieturile mâinilor sale.

Din nou glasul îngerului îl îndeamnă: "Încinge-te şi leagă-ţi încălţămintele!" şi iarăşi Petru a ascultat în mod automat, ţintindu-şi privirea înmărmurită asupra oaspetelui său şi crezând despre sine că visează sau are o viziune. Încă o dată îngerul porunceşte: "Îmbracă-te în haină şi vino după mine!" El se mişcă spre uşă, urmat de Petru care, deşi de obicei era vorbăreţ, acum era mut de uimire. Ei au trecut de strajă şi au ajuns la poarta cea grea şi zăvorâtă, care singură s-a deschis şi apoi s-a închis de îndată, în timp ce străjerii dinăuntru şi dinafară stăteau nemişcaţi la posturile lor.

Au ajuns la a doua uşă, la fel de păzită şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Ea s-a deschis ca şi prima, fără nici un scârţâit al balamalelor sau zgomot al zăvoarelor de fier. Ei au ieşit afară şi ea s-a închis tot atât de fără zgomot. În acelaşi fel au trecut ei şi prin a treia poartă şi au ajuns în plină stradă. Nu este rostit nici un cuvânt; nu se aude nici un sunet al paşilor. Îngerul se strecoară înainte, înconjurat de o lumină strălucitoare, iar Petru, uimit şi crezându-se încă în vis, urmează pe eliberatorul său. În felul acesta, trec pe o stradă şi apoi, misiunea îngerului fiind îndeplinită, el dispare deodată.

Lumina cerească s-a risipit şi Petru s-a trezit într-un întuneric adânc; însă, pe măsură ce ochii i se obişnuiau cu întunericul, încet, încet, acesta părea că se micşorează, şi el s-a pomenit singur pe strada liniştită, bătut în faţă de aerul rece al nopţii. Acum şi-a dat seama că era liber, într-o parte a cetăţii bine cunoscută lui; a recunoscut locul ca fiind unul pe unde umblase deseori şi pe care aştepta să treacă în ziua următoare pentru ultima dată.

S-a străduit să-şi reamintească evenimentele petrecute cu câteva minute înainte. Şi-a amintit cum adormise legat între cei doi ostaşi, având încălţămintea şi hainele scoase. S-a cercetat bine şi a constatat că era încălţat şi îmbrăcat complet. Încheieturile mâinilor, umflate din pricina lanţurilor nemiloase, erau acum fără cătuşe. Şi-a dat seama că eliberarea lui nu era o amăgire, nici un vis şi nici o viziune, ci o fericită realitate. A doua zi, el trebuia să fie dus la moarte; dar, iată, un înger l-a eliberat din închisoare şi de la moarte. "Când şi-a venit Petru în fire, a zis: 'Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său şi m-a scăpat din mâna lui Irod şi de la tot ce aştepta poporul iudeu'".

Îndată, apostolul s-a îndreptat către casa unde erau adunaţi fraţii săi şi unde în clipa aceea ei se rugau stăruitor pentru el. "A bătut la uşa care dădea în pridvor; şi o slujnică, numită Roda, a venit să vadă cine e. A cunoscut glasul lui Petru şi, de bucurie, în loc să deschidă, a alergat înăuntru să dea de veste că Petru stă înaintea porţii. 'Eşti nebună!' i-au zis ei. Dar ea stăruia şi spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau: 'Este îngerul lui'".

"Petru însă bătea mereu. Au deschis şi au rămas încremeniţi când l-au văzut. Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum îl scosese Domnul din temniţă". Şi apoi Petru "a ieşit şi s-a dus într-alt loc". Bucurie şi laudă au umplut inimile credincioşilor, fiindcă Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, scăpându-l pe Petru din mâinile lui Irod.

Dimineaţa, o mare mulţime s-a strâns ca să asiste la executarea apostolului. Irod a trimis nişte slujbaşi la închisoare după Petru, care avea să fie adus cu un mare fast, cu desfăşurare de arme şi gărzi, nu numai spre a se asigura că nu scapă, dar şi pentru a intimida pe toţi simpatizanţii şi pentru a arăta puterea regelui.

Când păzitorii de dinaintea uşii au văzut că Petru scăpase, au fost cuprinşi de groază. Li se spusese în mod categoric că aveau să răspundă cu viaţa lor pentru viaţa celui dat în grija lor; şi din pricina aceasta fuseseră foarte atenţi. Când ofiţerii au venit după Petru, ostaşii erau încă la uşa închisorii, zăvoarele şi drugii de fier strânşi tare, lanţurile mai erau bine prinse de încheieturile mâinilor celor doi soldaţi, însă întemniţatul nu mai era.

Când raportul despre scăparea lui Petru a ajuns la Irod, acesta s-a mâniat la culme şi s-a înfuriat. Învinuind garda de la închisoare că nu a fost loială, a poruncit să fie omorâţi. Irod ştia că nu o putere omenească l-a scăpat pe Petru, dar era hotărât să nu recunoască că o putere divină îi stricase planurile şi astfel s-a aşezat într-o poziţie de cutezătoare dispreţuire a lui Dumnezeu.

Nu mult timp după eliberarea lui Petru din închisoare, Irod s-a dus la Cezarea. În timp ce se afla acolo, el a dat un ospăţ mare, cu scopul ca să stârnească admiraţia şi ca să culeagă aplauzele oamenilor. La ospăţ luau parte iubitori de plăceri din toate locurile şi era belşug de mâncăruri şi băuturi. Cu mare pompă şi fast Irod, a apărut înaintea poporului şi li s-a adresat într-o cuvântare măiastră. Era îmbrăcat într-o mantie presărată cu argint şi cu aur, care prindea razele soarelui în cutele ei strălucitoare. Această scenă măreaţă uimea ochii privitorilor. Măreţia înfăţişării sale şi puterea limbajului său bine ales influenţa cu multă putere pe cei adunaţi acolo. Cu simţurile lor deja pervertite prin mâncăruri şi băuturi, ei erau uimiţi de podoabele lui Irod şi vrăjiţi de purtarea şi cuvântare sa; înnebuniţi de entuziasm, ei au început să-l linguşească, afirmând că nici un muritor nu putea să se înfăţişeze ca el sau să posede o elocvenţă atât de sclipitoare. Mai departe, ei au spus că, deoarece mereu îl cinstiseră ca pe un conducător, de aici înainte i se vor închina ca unui dumnezeu.

Unii dintre aceia ale căror voci se auzeau acum proslăvind un păcătos josnic înălţaseră numai cu câţiva ani mai înainte strigăte furioase: "La o parte cu Isus! Răstigneşte-L, răstigneşte-L!" Iudeii au refuzat să-L primească pe Hristos, ale cărui veşminte, nearătoase şi adesea prăfuite de drum, acopereau o inimă a iubirii divine. Ochii lor nu-L puteau întrezări, sub un exterior umil, pe Domnul vieţii şi al slavei, deşi puterea lui Hristos se descoperise înaintea lor în fapte pe care un simplu om nu le putea face. Însă ei erau gata să adore, ca pe un dumnezeu, pe regele cel mândru, ale cărui veşminte minunate lucrate în argint şi aur acopereau o inimă decăzută şi nemiloasă.

Irod ştia că el nu merita nici una din laudele şi preamăririle ce i se aduceau, totuşi el a primit idolatrizarea din partea poporului ca ceva ce i se cuvenea. Inima îi tresări de bucuria triumfului şi o strălucire a unei mândrii satisfăcute se răspândi pe faţa lui când a auzit înălţându-se strigătul: "Glas de Dumnezeu, nu de om!"

Dar, deodată, o teribilă schimbare a venit asupra lui. Faţa i s-a îngălbenit ca de moarte şi s-a desfigurat în agonie. Din pori i-au ieşit picături de sudoare. Pentru o clipă, a rămas ca străpuns de durere şi groază; apoi, întorcându-şi faţa albă şi lividă către prietenii săi încremeniţi de groază, el a strigat cu glas răguşit şi disperat: "Acela pe care l-aţi proslăvit ca pe un dumnezeu este lovit de moarte".

Suferind durerile cele mai chinuitoare, el a fost luat de la locul petrecerii şi fastului. Cu o clipă mai înainte, fusese obiectul îngâmfat al laudei şi adorării acelei mari mulţimi; acum şi-a dat seama că se afla în mâinile unui Stăpânitor mai puternic decât el. L-a cuprins remuşcarea; şi-a amintit de neobosita prigonire a urmaşilor lui Hristos; şi-a amintit de nemiloasa poruncă de a omorî pe nevinovatul Iacov, cum şi de planul său de a-l omorî pe apostolul Petru; el şi-a amintit cum, din pricina umilirii sale şi în furia lui, el dăduse curs unei răzbunări nechibzuite asupra gărzii închisorii. El simţea că acum Dumnezeu Se ocupa de el, de neînfrânatul prigonitor. El nu a găsit nici o uşurare de durerile trupului sau tortura minţii şi nici nu se aştepta la vreuna.

Irod era cunoscător al Legii lui Dumnezeu, care spune: "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine" (Ex. 20,3); şi ştia că, primind adorarea mulţimii, el umpluse măsura nelegiuirii sale şi atrăsese asupra-şi dreapta mânie a lui Iehova.

Acelaşi înger care coborâse din curţile împărăteşti spre a-l elibera pe Petru fusese solul mâniei şi judecăţii lui Irod. Îngerul l-a lovit pe Petru spre a-l trezi din somn; dar o cu totul altă lovitură a dat acelui rege nelegiuit, dezgolindu-l de mândria sa şi aducând asupra-i pedeapsa Celui Atotputernic. Irod a murit în chinurile groaznice ale minţii şi trupului, sub judecata răsplătitoare a lui Dumnezeu.

Această demonstrare a dreptăţii divine a avut o puternică influenţă asupra poporului. Vestea că apostolul lui Hristos fusese în chip miraculos eliberat din temniţă şi de la moarte, în timp ce prigonitorul lui fusese lovit de blestemul lui Dumnezeu, a fost dusă pretutindeni şi a devenit mijlocul de călăuzire al multora la credinţa în Hristos.

Experienţa lui Filip, îndrumat de un înger din cer să se ducă la locul unde a întâlnit pe cineva care căuta adevărul; a lui Corneliu, vizitat de un înger cu o solie de la Dumnezeu; a lui Petru, în închisoare şi osândit la moarte, condus de înger afară în siguranţă - toate acestea arată strânsa legătură dintre cer şi pământ.

Pentru lucrătorul lui Dumnezeu, raportul acestor vizite îngereşti ar trebui să aducă tărie şi curaj. Astăzi, ca şi în zilele apostolilor, soli cereşti trec în lungul şi-n latul pământului, căutând să mângâie pe cel îndurerat, să apere pe cel nepocăit, să câştige inimile oamenilor la Hristos. Noi nu-i putem vedea personal şi totuşi ei sunt cu noi, călăuzindu-ne, îndrumându-ne şi ocrotindu-ne.

Cerul este apropiat de pământ prin acea tainică scară al cărei picior este bine înfipt în pământ, în timp ce capătul de sus atinge tronul Celui Infinit. Îngerii urcă şi coboară continuu această scară sclipitor de strălucitoare, ducând sus la Tatăl rugăciunile celor în nevoie şi ale celor întristaţi şi aducând fiilor oamenilor binecuvântare, nădejde, curaj şi ajutor. Aceşti îngeri de lumină produc o atmosferă cerească în jurul sufletului, ridicându-ne către ceea ce este nevăzut şi veşnic. Cu ochii noştri fireşti nu le putem privi înfăţişarea; numai cu o viziune spirituală putem înţelege lucrurile cereşti. Numai urechea spirituală poate auzi armonia glasurilor cereşti.

"Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El, şi-i scapă din primejdie" (Ps. 34,7). Dumnezeu însărcinează pe îngerii Săi să scape pe aleşii Lui din nenorocire, să-i păzească "de ciume, care umblă în întuneric" şi "de molime, care bântuie ziua-n amiaza mare" (Ps. 91,6). Mereu şi mereu, îngerii au vorbit cu oamenii aşa cum vorbeşte cineva cu un prieten al său şi i-a condus la locuri sigure. Iarăşi şi iarăşi, cuvintele încurajatoare ale îngerilor au reînsufleţit sufletele doborâte ale credincioşilor, înălţându-le gândurile mai presus de lucrurile pământeşti, făcându-i să vadă prin credinţă veşmintele albe, cununile şi ramurile biruitoare de finic, pe care le vor primi biruitorii când vor sta în jurul marelui tron alb.

Lucrarea îngerilor este aceea de a se apropia de cel încercat, suferind şi ispitit. Ei lucrează neobosit în favoarea acelora pentru care a murit Hristos. Când păcătoşii sunt aduşi acolo încât să se predea Mântuitorului, îngerii duc veştile la cer şi printre oştile cereşti este o mare bucurie. "Va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15,7). În ceruri, se duce un raport despre fiecare străduinţă încununată cu succes, depusă de noi spre a risipi întunericul şi răspândi cunoştinţa despre Hristos. Când fapta este raportată înaintea Tatălui, bucuria se răspândeşte prin toată oştirea cerului.

Stăpânirile şi puterile cerului veghează asupra luptei pe care, în împrejurări ce par descurajatoare, o au de dus slujitorii lui Dumnezeu. Noi biruinţe sunt dobândite, noi onoruri câştigate atunci când creştinii, grupându-se în jurul steagului Mântuitorului lor, pornesc să dea lupta cea bună a credinţei. Toţi îngerii cerului sunt în slujba poporului lui Dumnezeu, umil şi credincios; Şi, în timp ce oştirea de lucrători a Domnului, de aici, de jos, înalţă cântecele lor de laudă, corul de sus se uneşte cu ei, proslăvind pe Dumnezeu şi pe Fiul Său.

Avem nevoie să înţelegem misiunea îngerilor mai bine decât o facem acum. Ar fi bine să ne amintim că fiecare copil credincios al lui Dumnezeu trebuie să conlucreze cu fiinţele cereşti. Nevăzutele oştiri ale luminii şi puterii însoţesc pe cei blânzi şi umili care cred şi se prind de făgăduinţele lui Dumnezeu. Heruvimi, serafimi şi îngeri neîntrecuţi în putere stau la dreapta lui Dumnezeu, "toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea" (Evr. 1,14).