Cap. 16 - Solia evangheliei în Antiohia

 

După ce ucenicii au fost alungaţi din Ierusalim în urma prigoanei, solia Evangheliei s-a răspândit cu iuţeală prin ţinuturile care se găseau dincolo de hotarele Palestinei; şi multe grupe mici de credincioşi s-au format în centrele mai importante. Unii dintre ucenici "au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia, şi propovăduiau Cuvântul". De obicei, lucrarea lor se mărginea la iudei sau la iudeii dintre greci, care în vremea aceea puteau fi găsiţi în colonii mari în aproape toate oraşele lumii.

Printre locurile amintite, unde Evanghelia a fost primită cu bucurie, este şi Antiohia - în vremea aceea capitala Siriei. Comerţul foarte întins, care se făcea din acest centru populat, aducea în oraş mulţi oameni de diferite naţionalităţi. Pe lângă aceasta, Antiohia era bine cunoscută ca un loc de întâlnire a iubitorilor de odihnă şi distracţie, din pricina aşezării ei sănătoase, a împrejurimilor ei frumoase, precum şi a bogăţiei, culturii şi a rafinamentului care se puteau găsi acolo. În zilele apostolilor, ea ajunsese un oraş al luxului şi al viciului.

Evanghelia a fost propovăduită public în Antiohia de către nişte ucenici din Cipru şi Cirene, care au venit aici şi "au propovăduit Evanghelia Domnului Isus". "Mâna Domnului era cu ei" şi străduinţele lor sârguincioase au fost răsplătite cu rod. "Un mare număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul".

"Vestea despre ei a ajuns la urechile Bisericii din Ierusalim, şi au trimis pe Barnaba până la Antiohia". Ajungând în acest nou câmp de lucru, Barnaba a văzut lucrarea ce fusese săvârşită deja prin harul lui Dumnezeu şi "s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul".

Lucrarea lui Barnaba în Antiohia a fost bogat răsplătită şi mulţi de acolo s-au adăugat la numărul credincioşilor. Deoarece lucrarea se dezvolta, Barnaba a simţit nevoia de ajutor potrivit, pentru a intra pe uşile deschise de providenţa lui Dumnezeu; deci, s-a dus la Tars să-l caute pe Pavel, care, după ce cu câtva timp mai înainte plecase din Ierusalim, lucrase în "ţinuturile Siriei şi Ciliciei", vestind "credinţa pe care căuta s-o nimicească odinioară" (Gal. 1,21.23). Barnaba a izbutit să-l găsească pe Pavel şi să-l convingă să se întoarcă cu el spre a-i fi tovarăş în lucrare.

În populatul oraş al Antiohiei, Pavel a găsit un minunat câmp de lucru. Învăţătura, înţelepciunea şi râvna lui au exercitat o puternică influenţă asupra locuitorilor şi vizitatorilor acestui oraş de cultură; şi el s-a dovedit a fi ajutorul potrivit de care avea nevoie Barnaba. Timp de un an, cei doi ucenici au lucrat laolaltă în slujire credincioasă, aducând multora cunoştinţa mântuitoare despre Isus din Nazaret, Răscumpărătorul lumii.

În Antiohia, ucenicii au fost numiţi pentru prima dată creştini. Numele li s-a dat din pricină că subiectul principal al propovăduirii, al învăţăturii şi al discuţiilor lor era Hristos. Ei istoriseau mereu întâmplările care avuseseră loc în timpul lucrării Sale pământeşti, când ucenicii Săi au fost binecuvântaţi cu prezenţa Sa personală. Ei stăruiau neobosit asupra învăţăturilor şi minunilor Sale de vindecare. Cu buze tremurânde şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, ei vorbeau despre chinul Său sufletesc din grădină, despre trădarea, judecata şi executarea Lui, precum şi despre răbdarea şi umilinţa cu care El îndurase dispreţul şi chinul la care a fost supus de către vrăjmaşii Săi, dar şi despre mila dumnezeiască cu care S-a rugat pentru cei care Îl prigoniseră. Învierea şi înălţarea Sa, precum şi lucrarea Lui din ceruri, ca Mijlocitor pentru omul căzut, erau subiecte asupra cărora simţeau bucuria să se oprească. Pe drept cuvânt, păgânii îi puteau numi creştini, deoarece ei predicau pe Hristos şi rugăciunile lor către Dumnezeu le adresau în Numele Lui. Dumnezeu le dăduse numele de creştini. Acesta este un nume regal, dat tuturor acelora care se alătură lui Hristos. Despre acest nume scria Iacov mai târziu: "Oare nu bogaţii vă asupresc şi vă târăsc înaintea judecătorilor? Nu batjocoresc ei frumosul nume pe care-l purtaţi?" (Iacov 2,6.7). Şi Petru a declarat: "Dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta". "Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi: Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi" (1Petru 4,16.14).

Credincioşii din Antiohia au înţeles că Dumnezeu era gata să lucreze în viaţa lor "după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea" (Filip. 2,13). Trăind, aşa cum era situaţia lor, în mijlocul unor oameni care părea că se îngrijesc mai puţin de lucrurile de interes veşnic, ei au căutat să capteze atenţia celor cu inima sinceră şi să dea o mărturie pozitivă despre Acela pe care Îl iubeau şi Căruia Îi slujeau. În lucrarea lor în umilinţă, ei au învăţat să depindă de puterea Spiritului Sfânt, care să facă rodnic cuvântul vieţii. Şi astfel, în diferitele căi ale vieţii, ei dădeau zilnic mărturie despre credinţa lor în Hristos.

Exemplul urmaşilor lui Hristos din Antiohia ar trebui să fie o inspiraţie pentru fiecare credincios ce trăieşte astăzi în marile oraşe ale lumii. În timp ce este după rânduiala lui Dumnezeu ca lucrători aleşi, consacraţi şi cu talente să fie stabiliţi în mari centre populate, spre a conduce eforturi evanghelistice, tot la fel este scopul Său ca membrii comunităţii care trăiesc în aceste oraşe să folosească talentele date lor de Dumnezeu în lucrarea pentru suflete. Bogate binecuvântări sunt puse deoparte pentru aceia care se predau cu totul chemării lui Dumnezeu. Când asemenea lucrători se străduiesc să câştige suflete pentru Isus, vor vedea că mulţi, la care niciodată mai înainte nu se putea ajunge în nici un alt chip, sunt gata să răspundă unei înţelepte străduinţe personale.

Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ are azi nevoie de reprezentanţi vii ai adevărului biblic. Singuri, predicatorii consacraţi nu pot face faţă însărcinării de a avertiza marile oraşe. Dumnezeu cheamă nu numai pe predicatori, ci şi pe medici, infirmiere, colportori, lucrători biblici şi alţi membri laici consacraţi, având diferite talente, care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu şi puterea harului Său, să gândească la nevoile oraşelor neavertizate. Timpul trece repede şi este mult de făcut. Orice unealtă trebuie pusă la lucru, pentru ca ocaziile prezente să fie cât mai înţelept folosite.

Activitatea lui Pavel în Antiohia, în tovărăşie cu Barnaba, l-a întărit în convingerea că Dumnezeu l-a chemat să facă o lucrare deosebită pentru Neamuri. Cu ocazia convertirii lui Pavel, Domnul spusese că el avea să ajungă un slujitor al Neamurilor, spre a le "deschide ochii să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi" (Fapte 28,16). Îngerul care s-a arătat lui Anania spusese despre Pavel: "El este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel" (Fapte 9,15). Şi Pavel însuşi, mai târziu în experienţa sa creştină, pe când se ruga în templul din Ierusalim, a fost vizitat de un înger din cer, care l-a îndemnat: "Du-te, căci te voi trimite departe la Neamuri" (Fapte 22,21).

Astfel, Domnul îi dăduse lui Pavel însărcinarea de a intra în marele câmp misionar al lumii Neamurilor. Spre a-l pregăti pentru această întinsă şi grea lucrare, Dumnezeu îl adusese în strânsă legătură cu Sine şi desfăşurase înaintea sa fermecătoarea viziune a frumuseţii şi slavei cerului. Lui i-a fost dată lucrarea de a face cunoscut "taina" care fusese "ţinută ascunsă timp de veacuri" (Rom. 16,25), "taina voii Sale" (Ef. 1,9), "care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos, prin Duhul. Că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos Isus, prin Evanghelia aceea, al cărei slujitor", spune Pavel, "am fost făcut eu" Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos, şi să pun în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile, pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru" (Ef. 3,5-11).

Dumnezeu a binecuvântat din belşug lucrarea lui Pavel şi a lui Barnaba în răstimp de un an, cât au rămas ei cu credincioşii din Antiohia. Dar nici unul dintre ei nu fusese încă în mod oficial consacrat lucrării de slujire a Evangheliei. Acum, ei au ajuns la un punct în experienţa lor creştină, când Dumnezeu avea să le încredinţeze ducerea mai departe a unei grele lucrări misionare, în săvârşirea căreia ei aveau să aibă nevoie de fiece folos care putea fi dobândit prin mijlocirea bisericii.

"În biserica din Antiohia erau nişte prooroci şi învăţători: Barnaba, Simon numit Niger, Luciu din Cirene, Manaen" şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: 'Puneţi-Mi deoparte pa Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat'". Înainte de a fi trimişi ca misionari în lumea păgână, aceşti apostoli au fost în mod solemn consacraţi lui Dumnezeu prin post şi rugăciune, cum şi prin punerea mâinilor. În felul acesta, erau împuterniciţi de biserică nu numai să înveţe adevărul, ci să îndeplinească şi actul botezului şi să organizeze biserici, fiind investiţi cu deplina autoritate eclesiastică.

În momentul acesta, biserica creştină intra într-o eră importantă. Lucrarea de vestire a soliei Evangheliei printre Neamuri avea să fie acum urmărită cu putere; şi, ca urmare, biserica avea să fie întărită printr-un mare seceriş de suflete. Apostolii, care fuseseră aleşi să conducă această lucrare, aveau să fie supuşi bănuielii, prejudecăţii şi geloziei. Învăţăturile lor cu privire la surparea "zidului de la mijloc care-i despărţea" (Ef. 2,14), care despărţise atât de mult lumea iudaică de Neamuri, în mod firesc avea să atragă asupră-le învinuirea de erezie; şi autoritatea lor ca slujitori avea să fie pusă la îndoială de mulţi iudei zeloşi şi credincioşi; Dumnezeu prevăzuse greutăţile pe care aveau să le întâmpine servii Săi; şi, pentru ca lucrarea lor să fie mai presus de orice învinuire, El a îndrumat biserica prin descoperire ca ei să fie în mod public puşi deoparte pentru lucrarea de predicare. Consacrarea lor era o recunoaştere publică a alegerii lor divine, spre a duce Neamurilor vestea cea bună a Evangheliei.

Atât Pavel, cât şi Barnaba primiseră deja însărcinarea, personal, de la Dumnezeu Însuşi, iar ceremonia punerii mâinilor nu adăugase nici un har în plus sau vreo însuşire reală. Aceasta nu era decât o formă de recunoaştere a alegerii pentru o slujbă anumită şi o recunoaştere a autorităţii cuiva în acea slujbă. Prin aceasta, se punea sigiliul bisericii asupra lucrării lui Dumnezeu.

Pentru iudei, această formă avea o mare însemnătate. Când un tată iudeu binecuvânta pe copiii săi, cu mult respect îşi punea mâinile peste capetele lor. Când un animal era închinat să fie adus ca jertfă, mâna celui investit cu autoritate preoţească era pusă asupra capului victimei. Şi când slujitorii bisericii credincioşilor din Antiohia şi-au pus mâinile asupra lui Pavel şi Barnaba, prin lucrarea aceasta ei cereau lui Dumnezeu să-Şi reverse binecuvântarea Sa asupra apostolilor aleşi şi a consacrării lor pentru lucrarea deosebită pentru care fuseseră puşi deoparte.

Mai târziu, s-a abuzat foarte mult de ceremonia punerii mâinilor - o importanţă neîndreptăţită a fost legată de acest act, ca şi cum o putere se cobora deodată asupra acelora care primeau o asemenea consacrare, făcându-i de îndată demni pentru oricare din lucrările pastorale. Dar, în punerea deoparte a acestor doi apostoli, nu avem nici un raport cum că ei ar fi primit vreo putere deosebită prin simpla faptă a punerii mâinilor. Nu găsim decât simplul raport despre întărirea lor prin binecuvântare şi despre rezultatul pe care aceasta l-a avut asupra lucrării lor viitoare.

Împrejurările în legătură cu punerea deoparte a lui Pavel şi a lui Barnaba, prin Duhul Sfânt, pentru o anumită ramură de lucrare, arată clar că Domnul lucrează în biserica Sa prin instrumente alese de El. Cu ani înainte, când planul lui Dumnezeu cu privire la Pavel i-a fost pentru prima dată descoperit prin Însuşi Mântuitorul, Pavel a fost după aceea pus imediat în legătură cu membrii noii biserici organizate în Damasc. Mai mult încă, biserica din locul acela nu a fost lăsată multă vreme în întuneric cu privire la experienţa personală a fariseului convertit. Şi acum, când însărcinarea divină dată în vremea aceea avea să fie dusă mai deplin la îndeplinire, Duhul Sfânt, dând din nou mărturie despre Pavel, ca fiind un vas ales spre a duce Evanghelia la Neamuri, a pus asupra bisericii lucrarea de a-l consacra pe el şi pe conlucrătorul său. Pe când conducătorii bisericii din Antiohia "slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: 'Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat'".

Dumnezeu a făcut biserica Sa de pe pământ un canal de lumină şi, prin ea, El aduce la cunoştinţă planurile şi voinţa Sa. El nu dă unuia dintre servii Săi o experienţă independentă şi potrivnică de experienţa bisericii însăşi. Nici nu dă cuiva o cunoaştere a voinţei Sale aparte de întreaga biserică, în timp ce biserica - trupul lui Hristos - este lăsată în întuneric. În providenţa Sa, El pune pe slujitorii Săi în strânsă legătură cu biserica Sa, pentru ca ei să se încreadă mai puţin în ei înşişi şi să aibă o mai mare încredere în alţii pe care El îi călăuzeşte spre a face să înainteze lucrarea Sa.

Totdeauna au fost în biserică dintre aceia care sunt mereu înclinaţi către independenţă. Se pare că ei nu pot înţelege că independenţa spiritului face ca instrumentul omenesc să aibă prea multă încredere în sine şi să se încreadă în propria sa judecată mai degrabă decât să dea respect sfatului şi să preţuiască mai mult judecata fraţilor săi, mai ales a celor aleşi de Dumnezeu în slujba de conducere a poporului Său. Dumnezeu a investit biserica Sa cu autoritate şi putere deosebită pe care nimeni nu este îndreptăţit să o nesocotească sau să o dispreţuiască; căci acela care face aceasta dispreţuieşte glasul lui Dumnezeu.

Cei care sunt înclinaţi să socotească judecata lor proprie ca fiind desăvârşită sunt în mare primejdie. Străduinţa bine chibzuită a lui Satana este aceea de a despărţi pe unii ca aceştia de cei care sunt canale de lumină prin care Dumnezeu a lucrat la ridicarea şi întinderea lucrării Sale pe pământ. A neglija sau a dispreţui pe aceia pe care Dumnezeu i-a ales să poarte răspunderi de conducere în legătură cu înaintarea adevărului înseamnă a lepăda mijloacele rânduite de El pentru ajutarea, încurajarea şi întărirea poporului Său. Ca un lucrător din via Domnului să desconsidere aceasta şi să considere că lumina sa trebuie să nu vină prin nici un alt canal, ci direct de la Dumnezeu, înseamnă să se aşeze într-o poziţie care îl pune în primejdie de a fi înşelat de vrăjmaş şi răsturnat la pământ. Domnul, în înţelepciunea Sa, a rânduit ca, prin mijlocirea strânsei legături care trebuie să fie întreţinută de toţi credincioşii, creştin să fie unit cu creştin şi comunitate cu comunitate. În felul acesta, uneltele omeneşti vor fi făcute în stare să conlucreze cu Dumnezeirea. Fiecare unealtă va fi supusă Duhului Sfânt, şi toţi credincioşii vor fi uniţi într-un efort organizat şi bine îndrumat spre a vesti lumii fericita nădejde a harului lui Dumnezeu.

Pavel a privit prilejul ceremoniei întăririi sale prin binecuvântare, ca marcând începutul unei noi şi importante epoci din viaţa sa. De aici încolo, a fost socotit începutul apostolatului său în biserica creştină.

În timp ce lumina Evangheliei strălucea cu putere în Antiohia, o importantă lucrare era continuată de către apostolii care rămăseseră la Ierusalim. În fiecare an, cu ocazia sărbătorilor, mulţi iudei din toate ţările veneau la Ierusalim ca să se închine la templu. Unii dintre aceşti peregrini erau oameni pătrunşi de o mare evlavie şi sârguincioşi cercetători ai profeţiilor. Ei nădăjduiau şi doreau după venirea lui Mesia Cel făgăduit, nădejdea lui Israel. În timp ce Ierusalimul era plin cu aceşti străini, apostolii predicau pe Hristos cu un curaj neşovăitor, cu toate că-şi dădeau seama că făcând aceasta îşi puneau mereu viaţa în primejdie. Duhul lui Dumnezeu a pus sigiliul său asupra lucrării apostolilor şi mulţi s-au convertit la credinţă; şi aceşti convertiţi, întorcându-se în căminurile lor din diferitele părţi ale lumii, au răspândit sămânţa adevărului printre toate neamurile, cum şi printre toate clasele sociale.

Dintre apostolii care au pornit să facă această lucrare s-au evidenţiat în mod deosebit Petru, Iacov şi Ioan, care aveau încredere că Dumnezeu îi alesese să predice pe Hristos printre conaţionalii lor. Ei au lucrat cu credincioşie şi înţelepciune, folosindu-se de "cuvântul prorociei făcut şi mai tare" (2 Petru 1,19), în străduinţa lor de a convinge "casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care" iudeii Îl răstigniseră (Fapte 2,36).