Cap. 19 - Iudei şi neamuri

 

Ajungând la Antiohia din Siria, de unde fuseseră trimişi în lucrarea lor, Pavel şi Barnaba au profitat de prima ocazie pentru a-i strânge pe credincioşi "şi au istorisit tot ce făcuse Dumnezeu prin ei, şi cum deschisese Neamurilor uşa credinţei" (Fapte 14,27). Biserica din Antiohia era mare şi creştea mereu. Centru al activităţii misionare, ea era una din cele mai importante grupe de credincioşi creştini. Membrii ei erau alcătuiţi din diferite clase de oameni, atât dintre iudei, cât şi dintre Neamuri.

În timp ce apostolii împreună cu evangheliştii şi membrii laici din Antiohia erau uniţi într-un efort stăruitor de a câştiga multe suflete la Hristos, nişte credincioşi iudei din Iudea, "din partida Fariseilor", au izbutit să pună în discuţie o problemă care în curând a dat loc la o deosebire de păreri în biserică, fapt ce a produs consternare printre cei dintre Neamuri veniţi la credinţă. Cu multă convingere, aceşti învăţători iudaizanţi susţineau că, spre a fi mântuit, cineva trebuie să fie circumcis şi să păzească întreaga lege ceremonială.

Pavel şi Barnaba au întâmpinat această falsă învăţătură cu promptitudine, opunându-se introducerii ei printre creştinii veniţi dintre Neamuri. Pe de altă parte, mulţi dintre credincioşii iudei din Antiohia au susţinut poziţia fraţilor de curând veniţi din Iudea.

În general, convertiţii iudei nu erau dispuşi să se mişte tot atât de repede, după cum providenţa lui Dumnezeu le deschidea calea. Ca urmare a lucrării apostolilor printre Neamuri, era clar că convertiţii dintre aceştia din urmă vor întrece cu mult la număr pe convertiţii dintre iudei. Iudeii se temeau că, dacă restricţiile şi ceremoniile legii lor nu aveau să fie obligatorii pentru Neamuri, drept condiţie pentru părtăşia în biserică, particularităţile naţionale ale iudeilor, care până aici îi ţinuseră deosebiţi de toţi ceilalţi oameni, în cele din urmă vor ajunge să dispară printre aceia care primeau solia Evangheliei.

Iudeii totdeauna se mândreau cu rânduielile date lor de Dumnezeire; şi mulţi dintre aceia care fuseseră convertiţi la credinţa lui Hristos încă mai considerau că, din moment ce Dumnezeu a fixat odată, în mod lămurit, felul de închinare iudaică, era foarte puţin probabil că El ar îngădui vreodată vreo schimbare în vreuna din îndrumările date. Ei stăruiau că legile şi ceremoniile iudaice trebuie să facă parte din rânduielile religiei creştine. Ei erau înceţi în a înţelege că toate jertfele aduse nu au fost altceva decât o preînchipuire a morţii Fiului lui Dumnezeu, în care tipul întâlnea antitipul şi după care riturile şi ceremoniile dispensaţiunii mozaice nu mai erau obligatorii.

Înainte de convertirea sa, Pavel se socotise ca fiind fără vină "cu privire la neprihănirea care o dă Legea" (Filip. 3, 6). Dar, o dată cu schimbarea inimii, el a câştigat o mai clară înţelegere a misiunii Mântuitorului ca Răscumpărător al întregului neam omenesc - atât Neamuri, cât şi iudei - şi a învăţat deosebirea dintre o credinţă vie şi un formalism mort. În lumina Evangheliei, vechile ritualuri şi ceremonii încredinţate lui Israel au dobândit o nouă şi mai profundă însemnătate. Lucrurile cărora ele le erau o umbră s-au înfăptuit şi cei care trăiau sub dispensaţiunea Evangheliei au fost scutiţi de păzirea lor. Totuşi, Pavel ţinea Legea de neschimbat a Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu atât în spiritul, cât şi în litera ei.

În biserica din Antiohia, dezbaterea problemei circumciziunii a dat loc la multă discuţie şi frământare. În cele din urmă, membrii bisericii, temându-se ca nu cumva consecinţa acestei continue discuţii să fie vreo dezbinare între ei, au hotărât să-i trimită pe Pavel şi Barnaba, împreună cu câţiva bărbaţi de seamă din biserică, la Ierusalim spre a prezenta problema înaintea apostolilor şi bătrânilor. Acolo, ei aveau să întâlnească delegaţi din diferite biserici, cum şi pe cei care veniseră la Ierusalim să ia parte la sărbătorile care se apropiau. Între timp, orice discuţie trebuia să înceteze până când avea să fie luată o hotărâre definitivă în consiliul general. Această hotărâre avea să fie apoi acceptată de toţi din diferitele biserici din întreaga ţară.

În drum spre Ierusalim, apostolii a vizitat pe credincioşii din cetăţile prin care treceau şi i-au încurajat, istorisindu-le experienţele lor în lucrarea lui Dumnezeu şi relatându-le despre convertirea Neamurilor.

La Ierusalim, delegaţii din Antiohia i-au întâlnit pe fraţii din diferitele biserici, care se adunaseră pentru o adunare generală, şi le-au istorisit despre succesul ce însoţise lucrarea lor printre Neamuri. După aceea, ei au schiţat în mod clar tulburarea care se ivise din pricină că anumiţi farisei convertiţi veniseră la Antiohia, spunând că, spre a fi mântuiţi, convertiţii dintre Neamuri trebuie să fie circumcişi şi să păzească legea lui Moise.

Problema a fost discutată cu însufleţire de către cei adunaţi. Strâns legat de problema circumciziunii, erau multe altele care cereau un studiu atent. Una dintre acestea era care să fie atitudinea faţă de folosirea cărnurilor oferite idolilor. Mulţi dintre convertiţii dintre Neamuri trăiau în mijlocul oamenilor neştiutori şi superstiţioşi, care aduceau idolilor multe sacrificii şi jertfe. Preoţii acestor închinători păgâni făceau un negoţ întins cu aceste jertfe, şi iudeii se temeau ca nu cumva cei convertiţi dintre Neamuri să aducă discreditare creştinismului prin cumpărarea cărnii ce fusese oferită idolilor, prin aceasta acceptând, într-o oarecare măsură, obiceiurile idolatre.

De asemenea, Neamurile obişnuiau să mănânce carnea animalelor care fuseseră sugrumate, în timp ce iudeii fuseseră îndrumaţi de Dumnezeu că, atunci când animalele erau sacrificate pentru hrană, să se dea o deosebită grijă ca sângele să se scurgă din trup; altfel, carnea nu avea să fie socotită sănătoasă. Dumnezeu dăduse aceste porunci iudeilor cu scopul de a le ocroti sănătatea. Iudeii socoteau ca păcat folosirea în alimentaţie a sângelui. Ei susţineau că sângele era viaţa şi că vărsarea sângelui era o consecinţă a păcatului.

Neamurile, dimpotrivă, practicau strângerea sângelui care curgea de la animalele sacrificate şi-l foloseau la pregătirea hranei. Iudeii nu puteau crede că ei trebuia să schimbe obiceiurile pe care le primiseră în urma deosebitei îndrumări a lui Dumnezeu. Prin urmare, după cum stăteau lucrurile atunci, dacă iudeii şi Neamurile ar fi încercat să mănânce la aceeaşi masă, cei dintâi ar fi fost jigniţi şi grav insultaţi de ceilalţi.

Neamurile, şi în mod deosebit grecii, erau cât se poate de liberi în deprinderi şi exista primejdia ca unii, neconvertiţi în inima lor, să facă numai o mărturisire a credinţei, fără a renunţa la practicile lor rele. Iudeii creştini nu puteau suferi imoralitatea care nu era socotită de păgâni ca o crimă aşa de mare. Iudeii susţineau deci că este un lucru deosebit de important ca circumciziunea şi păzirea legii ceremoniale să fie impuse şi convertiţilor dintre Neamuri, ca o dovadă a sincerităţii şi devoţiunii lor. Ei credeau că prin aceasta vor preveni intrarea în biserică a acelora care, primind credinţa fără convertirea inimii, ar putea după aceea să facă de râs lucrarea prin imoralitate şi excese.

Diferitele puncte incluse în lămurirea principalei probleme în discuţie păreau să aducă consiliului greutăţi de neînvins. Dar, în realitate, Duhul Sfânt lămurise deja această problemă prin hotărârea de care părea să depindă dezvoltarea, dacă nu chiar însăşi existenţa bisericii creştine.

"După ce s-a făcut multă vorbă, Petru s-a sculat şi le-a zis: 'Fraţilor, ştiţi că Dumnezeu, de o bună bucată de vreme, a făcut o alegere între voi, ca, prin gura mea, Neamurile să audă Cuvântul Evangheliei şi să creadă'". El considera că Duhul Sfânt hotărâse în privinţa problemei în discuţie, coborându-se cu aceeaşi putere asupra Neamurilor necircumcise, cât şi asupra iudeilor circumcişi. El a istorisit viziunea pe care o avusese, în care Dumnezeu i-a pus înainte o faţă de masă plină cu tot felul de animale cu patru picioare şi-l îndemnase să taie şi să mănânce. Refuzând să facă aceasta, susţinând că el niciodată nu mâncase ceva spurcat sau necurat, răspunsul a fost: "Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat" (Fapte 10,15).

Petru a istorisit tâlcuirea lămurită a acestor cuvinte care îi fuseseră date aproape imediat prin porunca de a merge la sutaş şi a-l învăţa în credinţa lui Hristos. Solia aceasta arată că Dumnezeu nu caută la faţă, ci primeşte şi recunoaşte pe toţi aceia care se tem de El. Petru le-a vorbit despre uimirea lui atunci când, în timp ce rostea cuvintele adevărului celor adunaţi în casa lui Corneliu, a fost martor cum Duhul Sfânt a pus stăpânire pe ascultătorii săi, atât pe cei dintre Neamuri, cât şi pe cei dintre iudei. Aceeaşi lumină şi slavă care se reflecta asupra iudeilor circumcişi strălucea acum şi pe feţele celor necircumcişi dintre Neamuri. Aceasta era avertizarea din partea lui Dumnezeu ca Petru să nu socotească pe unul mai prejos decât pe altul; căci sângele lui Hristos poate curăţi de orice mânjitură.

Altădată, Petru discutase cu fraţii săi despre convertirea lui Corneliu şi a prietenilor săi şi despre părtăşia sa cu ei. Când, cu acea ocazie, Petru a arătat cum Duhul Sfânt Se revărsase asupra Neamurilor, el a spus: "Deci, dacă Dumnezeu le-a dat acelaşi dar ca şi nouă, care am crezut în Domnul Isus Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?" (Fapte 11,17). Acum, cu aceeaşi căldură şi putere, el a zis: "Dumnezeu, care cunoaşte inimile, a mărturisit pentru ei, şi le-a dat Duhul Sfânt ca şi nouă. N-a făcut nici o deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă. Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?" Jugul acesta nu era Legea Celor Zece Porunci, după cum pretind unii care socotesc că nu mai sunt obligatorii cerinţele Legii; Petru se referea aici la legea ceremonială, care fusese desfiinţată şi înlăturată prin răstignirea lui Hristos.

Cuvântarea lui Petru i-a adus pe cei adunaţi până acolo că au putut asculta cu răbdare pe Pavel şi Barnaba, care le-a istorisit experienţa făcută de ei în lucrarea pentru Neamuri. "Toată adunarea a tăcut, şi a ascultat pe Barnaba şi pe Pavel, care au istorisit toate semnele şi minunile, pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor".

Iacov, de asemenea, şi-a dat şi el mărturia sa hotărâtă, declarând că era în planul lui Dumnezeu să reverse asupra Neamurilor aceleaşi privilegii şi binecuvântări care fuseseră acordate iudeilor.

Duhul Sfânt a socotit de bine să nu impună legea ceremonială asupra convertiţilor dintre Neamuri şi gândirea apostolilor în această privinţă era în armonie cu Duhul lui Dumnezeu. Iacov a prezidat acest consiliu şi ultima lui hotărâre a fost: "De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu".

Aceasta a pus capăt discuţiei. În cazul acesta, avem o respingere a învăţăturii susţinute de Biserica Romano-Catolică, anume că Petru era capul bisericii. Aceia care, în calitate de papi, au pretins că sunt urmaşii lui, nu au nici un temei biblic ca bază pentru susţinerea lor. Nimic din viaţa lui Petru nu confirmă pretenţia cum că el ar fi fost ridicat mai presus de fraţii săi, ca vicarul Celui Prea Înalt. Dacă cei care declară că sunt urmaşii lui Petru ar fi urmat exemplul lui, atunci ei ar fi fost totdeauna mulţumiţi să rămână deopotrivă cu fraţii lor.

Cu ocazia aceasta, Iacov pare să fi fost ales acela prin care să fie făcută cunoscut hotărârea la care ajunsese consiliul. Hotărârea lui era ca legea ceremonială şi îndeosebi rânduiala circumciziunii să nu fie impusă Neamurilor şi nici chiar recomandată. Iacov a căutat să întipărească în mintea fraţilor lui faptul că, întorcându-se la Dumnezeu, Neamurile au făcut o mare schimbare în viaţa lor şi că ar trebui să se aibă multă grijă ca aceştia să nu fie tulburaţi cu probleme încurcate şi îndoielnice de puţină însemnătate, ca nu cumva să se descurajeze în a urma lui Hristos.

Totuşi, convertiţii dintre Neamuri trebuia să părăsească obiceiurile care erau în contradicţie cu principiile creştinismului. Prin urmare, apostolii şi bătrânii au fost de acord să îndrume pe Neamuri printr-o scrisoare, ca să se ferească de carnea jertfită idolilor, de curvie, de dobitoacele sugrumate şi de sânge. Erau stăruitor îndemnaţi să păzească poruncile şi să ducă o viaţă sfântă. Erau, de asemenea, asiguraţi că aceia care spuseseră că circumciziunea era obligatorie nu fuseseră autorizaţi de apostoli să facă acest lucru.

Pavel şi Barnaba le erau recomandaţi ca bărbaţi care îşi puseseră viaţa în primejdie pentru Domnul. Iuda şi Sila au fost trimişi împreună cu aceşti apostoli să spună personal Neamurilor, prin viu grai, hotărârea consiliului: "S-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate, şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi". Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimişi la Antiohia cu epistola şi solia ce avea să pună capăt oricărei discuţii, căci acesta era glasul celei mai mari autorităţi de pe pământ.

Consiliul care hotărâse asupra acestei probleme era compus din apostoli şi învăţători, care se evidenţiaseră în întemeierea de biserici creştine printre iudei şi printre Neamuri, şi din delegaţi aleşi din diferite locuri. Bătrânii din Ierusalim, cum şi trimişii din Antiohia erau de faţă, şi mai erau reprezentate şi bisericile cele mai influente. Consiliul a hotărât, potrivit cu ceea ce le dictase judecata luminată şi potrivit cu demnitatea bisericii întemeiate pe voinţa divină. Ca urmare a dezbaterilor, ei au văzut cu toţii că Însuşi Dumnezeu răspunsese de la început la această problemă în discuţie prin faptul că revărsase Duhul Sfânt asupra Neamurilor; şi ei au înţeles că partea lor era aceea de a urma călăuzirea Duhului.

Nu întreg corpul creştinilor a fost chemat să se pronunţe asupra acestei probleme. "Apostolii şi prezbiterii", oameni cu influenţă şi cu judecată, au fost aceia care au chibzuit şi alcătuit hotărârea care, după aceea, a fost acceptată de toate bisericile creştine. Totuşi, nu toţi au fost mulţumiţi cu hotărârea; a fost o mică grupă de fraţi ambiţioşi şi încrezuţi în ei înşişi, care au desconsiderat-o. Oamenii aceştia şi-au luat sarcina să lucreze pe propria lor răspundere. Ei s-au dedat la tot felul de murmurări şi căutări de greşeli, propunând noi planuri şi căutând să năruie lucrarea bărbaţilor pe care Dumnezeu îi rânduise să înveţe solia Evangheliei. Chiar de la început, biserica a avut de întâmpinat asemenea piedici şi va avea mereu până la încheierea vremii.

Ierusalimul era metropola iudeilor şi acolo se găsea cel mai mare exclusivism şi bigotism. Iudeii creştinaţi, trăind cu viziunea templului, fireşte că îngăduiau minţii lor să se întoarcă la privilegiile deosebite ale iudeilor ca naţiune. Când ei au văzut biserica creştină depărtându-se de ceremoniile şi tradiţiile iudaismului şi şi-au dat seama că sfinţenia aceea deosebită, cu care fuseseră îmbrăcate obiceiurile iudaice, va dispărea în lumina noii credinţe, mulţi s-au mâniat pe Pavel, ca fiind el acela care, în mare măsură, a pricinuit această schimbare. Nici chiar ucenicii nu erau cu toţii pregătiţi să primească din inimă hotărârea consiliului. Unii erau plini de râvnă pentru legea ceremonială; şi ei l-au privit cu neplăcere pe Pavel, fiindcă socoteau că principiile sale cu privire la obligaţiile legii iudaice nu erau aşa stricte.

Hotărârile largi şi mult cuprinzătoare ale consiliului general au adus încredere în rândurile credincioşilor dintre Neamuri şi lucrarea lui Dumnezeu se dezvolta tot mai mult. În Antiohia, biserica s-a bucurat de prezenţa lui Iuda şi a lui Sila, care, fiind şi ei prooroci, "au îndemnat pe fraţi, şi i-au întărit cu multe cuvinte". Aceşti bărbaţi evlavioşi au zăbovit o vreme în Antiohia. "Pavel şi Barnaba au rămas în Antiohia şi învăţau pe norod şi propovăduiau, cu mulţi alţii, Cuvântul Domnului".

Când cu o ocazie mai târziu Petru a vizitat Antiohia, el a câştigat încrederea multora prin purtarea sa prudentă faţă de convertiţii dintre Neamuri. Pentru o vreme, el s-a purtat potrivit luminii date din cer. El a învins atât de mult prejudecata firească, încât a stat chiar la masă cu convertiţii dintre Neamuri. Însă, când unii dintre iudeii care ţineau cu străşnicie la legea ceremonială au venit de la Ierusalim, în mod neînţelept Petru şi-a schimbat atitudinea faţă de convertiţii dintre păgâni. Unii dintre iudei s-au prefăcut şi ei cu el, "aşa că până şi Barnaba a fost prins în lanţul făţărniciei lor". Descoperirea acestor slăbiciuni din partea acelora care fuseseră respectaţi şi iubiţi ca nişte conducători a lăsat o foarte dureroasă impresie în minţile credincioşilor dintre Neamuri. Biserica era ameninţată de dezbinare. Însă Pavel, care a văzut influenţa nimicitoare pentru biserică, prin purtarea cu două feţe a lui Petru, l-a mustrat pe faţă pentru ascunderea adevăratelor sale sentimente. În faţa bisericii, Pavel l-a întrebat pe Petru: "Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca Neamurile, şi nu ca iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul iudeilor?" (Gal. 2,13.14).

Petru a văzut greşeala în care căzuse şi a căutat de îndată să îndrepte răul pe care-l săvârşise, atât cât îi stătea în putere. Dumnezeu, care cunoaşte sfârşitul de la început, i-a îngăduit lui Petru să-şi dea pe faţă slăbiciunea caracterului său, pentru ca încercatul apostol să vadă că în sine însuşi nu era nimic cu care să se mândrească. Chiar cel mai bun dintre oameni, dacă este lăsat singur, va greşi în judecata sa. Dumnezeu a văzut, de asemenea, că în vremurile viitoare unii vor fi amăgiţi să pretindă, pentru Petru şi pentru pretinşii lui urmaşi, prerogativele înalte care aparţin numai lui Dumnezeu. Şi acest raport al comportării apostolului avea să rămână ca o dovadă a slăbiciunii sale şi a faptului că el în nici un chip nu era mai presus de nivelul celorlalţi apostoli.

Istoria acestei abateri de la dreptele principii stă ca o solemnă avertizare pentru bărbaţii ce se găsesc în locuri de răspundere în lucrarea lui Dumnezeu, ca nu cumva să aibă o cădere de la integritatea lor, ci, dimpotrivă, să stea tari la principiu. Cu cât sunt mai mari răspunderile puse asupra uneltei omeneşti şi cu cât sunt mai mari ocaziile lui de a porunci şi a supraveghea, cu atât mai mult va produce vătămare, şi aceasta în mod sigur dacă nu urmează cu mare grijă calea Domnului şi nu lucrează în armonie cu hotărârile la care a ajuns trupul întreg al credincioşilor, printr-un consiliu unit.

După toate scăderile lui Petru, după căderea şi restabilirea lui, după îndelungaţii lui ani de slujire, cunoaşterea atât de aproape a lui Hristos, cunoştinţa lui despre umblarea Mântuitorului în totul, potrivit principiilor drepte; după toate îndrumările primite, după toate darurile, cunoştinţa şi influenţa dobândite prin predicarea şi învăţarea Cuvântului, nu este ciudat ca el să se poarte în mod făţarnic şi să ocolească principiile Evangheliei de teama oamenilor sau pentru a primi cinste? Nu este ciudat ca el să şovăie în a proceda după dreptate? Fie ca Dumnezeu să facă pe fiecare om să-şi dea seama de neputinţa sa în a-şi îndruma propriul său vas drept şi sigur în port.

În lucrarea sa, Pavel a fost deseori silit să stea singur. El era în mod deosebit învăţat de Dumnezeu şi nu cuteza să facă vreo concesie care ar fi implicat principiul. Uneori, sarcina era grea, dar Pavel a stat tare pentru adevăr. El a înţeles că biserica nu trebuie niciodată să ajungă sub controlul puterii omeneşti. Tradiţiile şi cugetările oamenilor nu trebuie să ia locul adevărului descoperit. Înaintarea soliei Evangheliei nu trebuie împiedicată de prejudecăţile şi preferinţele oamenilor, oricare ar fi poziţia lor în biserică.

Pavel se consacrase pe sine şi toate puterile sale slujirii lui Dumnezeu. El primise adevărurile Evangheliei direct din ceruri şi, în tot timpul lucrării sale, el a menţinut o vie legătură cu fiinţele cereşti. El fusese învăţat de Dumnezeu cu privire la punerea unor poveri netrebuincioase asupra creştinilor dintre Neamuri, astfel încât, atunci când credincioşii iudaizanţi au ridicat în biserica din Antiohia problema circumciziunii, Pavel cunoştea felul de gândire al Duhului lui Dumnezeu cu privire la o asemenea învăţătură şi a luat o poziţie hotărâtă şi de nezdruncinat, care a adus bisericilor eliberarea de ritualurile şi ceremoniile iudaice.

Deşi Pavel era, personal, învăţat de Dumnezeu, totuşi el nu a avut idei exagerate cu privire la răspunderile individuale. În timp ce aştepta îndrumare direct de la Dumnezeu, el a fost totdeauna gata să recunoască autoritatea dată corpului credincioşilor uniţi în obştea bisericii. El simţea nevoia sfatului; şi, când se iveau probleme importante, el le prezenta bucuros înaintea bisericii şi se unea cu fraţii săi în a cere de la Dumnezeu înţelepciune pentru a lua hotărâri drepte. Chiar "duhurile proorocilor", spunea el, "sunt supuse proorocilor; căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor" (1 Cor. 14,32). Cât despre Petru, el învăţa ca toţi, uniţi în obştea bisericii, să fie "supuşi unii altora" (1Petru 5,5).