Cap. 21 - În ţinuturile mai depărtate

 

Sosise vremea ca Evanghelia să fie vestită şi dincolo de hotarele Asiei Mici. Calea era pregătită ca Pavel şi conlucrătorii lui să treacă în Europa. La Troa, pe ţărmurile Mării Mediterane, "noaptea, Pavel a avut o vedenie: un om din Macedonia sta în picioare şi i-a făcut următoarea rugăminte: 'Treci în Macedonia, şi ajută-ne!'"

Chemarea era hotărâtă, neîngăduind nici o zăbavă. "După vedenia aceasta", spune Luca, apostolul care i-a însoţit pe Pavel, Sila şi pe Timotei în călătoria lor în Europa, "am căutat îndată să ne ducem în Macedonia, căci înţelegeam că Domnul ne cheamă să le vestim Evanghelia. După ce am pornit din Troa, am mers cu corabia drept la Samotracia, şi a doua zi ne-am oprit la Neapolis. De acolo ne-am dus la Filipi, care este cea dintâi cetate dintr-un ţinut al Macedoniei, şi o colonie romană".

"În ziua Sabatului", continuă Luca, "am ieşit afară pe poarta cetăţii, lângă un râu, unde credeam că se află un loc de rugăciune. Am şezut jos şi am vorbit femeilor, care erau adunate laolaltă. Una din ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu şi asculta. Domnul i-a deschis inima." Lidia a primit cu bucurie adevărul. Ea şi casa ei s-au convertit şi au fost botezaţi şi Lidia a stăruit de apostoli să facă din casa ei un cămin al lor.

Când solii crucii au pornit în lucrarea lor de învăţare a oamenilor, o femeie stăpânită de un duh de ghicire s-a luat după ei şi a început să strige: "Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii. Aşa a făcut ea timp de mai multe zile."

Femeia aceasta era o unealtă deosebită a lui Satana şi prin ghicire adusese mult câştig stăpânilor ei. Influenţa ei ajutase la întărirea idolatriei. Satana ştia că împărăţia lui fusese invadată şi a recurs la acest mijloc prin care să se împotrivească lucrării lui Dumnezeu, sperând să amestece sofisticăriile ei cu adevărurile învăţate de aceia care vesteau solia Evangheliei. Cuvintele de recomandare rostite de această femeie erau o insultă la adresa cauzei adevărului, abătând minţile oamenilor de la învăţăturile apostolilor şi aducând dispreţ asupra Evangheliei; şi prin ele mulţi erau făcuţi să creadă că aceia care vorbeau mânaţi de Duhul şi prin puterea lui Dumnezeu erau mânaţi de acelaşi spirit ca şi acest emisar al lui Satana.

Pentru o vreme, apostolii au răbdat această împotrivire; dar, după aceea, sub inspiraţia Duhului Sfânt, Pavel a poruncit spiritului rău o să părăsească pe femeie. Tăcerea ei imediată a mărturisit că apostolii erau slujitorii lui Dumnezeu şi că demonul i-a recunoscut ca atare şi a ascultat de porunca lor.

Nemaifiind stăpânită de spiritul cel rău şi revenită la normal, cu o judecată chibzuită, femeia a ales să devină o urmaşă a lui Hristos. Stăpânii ei însă s-au alarmat din pricina pierderii câştigului adus de aceasta. Ei au văzut că se spulberase orice nădejde de a mai primi bani de pe urma prezicerilor şi ghicirilor ei şi că izvorul lor de venituri va seca cu totul în curând, dacă apostolilor li s-ar mai fi îngăduit să continue lucrarea Evangheliei.

Mulţi alţii din oraş erau interesaţi în câştigarea de bani, folosindu-se de amăgirile satanice; şi aceştia, temându-se de influenţa unei puteri care ar putea face să înceteze cu totul lucrarea lor, au strigat cu putere împotriva slujitorilor lui Dumnezeu. Ei i-au dus pe apostoli înaintea dregătorilor cu învinuirea aceasta: "Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte iudei care vestesc nişte obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le urmăm."

Împinşi de furia aţâţătorilor, mulţimea s-a ridicat împotriva ucenicilor. Un spirit ostil a pus stăpânire pe mulţime, o atitudine aprobată de autorităţi, care au rupt veşmintele apostolilor şi au poruncit să fie biciuiţi. "După ce le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, şi au dat în grija temnicerului să-i păzească bine. Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncă, i-a aruncat în temniţa dinăuntru şi le-a băgat picioarele în butuci".

Apostolii au avut de suferit chinuri groaznice din pricina poziţiei dureroase în care fuseseră lăsaţi, însă nu au murmurat. Dimpotrivă, în întunericul acela dens şi al apăsării izolării din închisoare, ei s-au încurajat unul pe altul prin rugăciuni şi au cântat laude la adresa lui Dumnezeu, fiindcă au fost găsiţi vrednici să sufere ruşine pentru El. Inimile lor erau însufleţite de o adâncă şi sinceră iubire pentru cauza Răscumpărătorului lor. Pavel cugeta la persecuţia pe care el o adusese asupra ucenicilor lui Hristos şi se bucura acum că ochii săi fuseseră deschişi ca să vadă şi inima lui să simtă puterea glorioaselor adevăruri pe care altădată le dispreţuise.

Plini de uimire, ceilalţi întemniţaţi au auzit sunetul rugăciunii şi al cântecului venind din temniţa cea dinăuntru. Ei fuseseră obişnuiţi să audă urlete şi gemete, blesteme şi înjurături spărgând liniştea nopţii; dar niciodată mai înainte ei n-au auzit cuvinte de rugăciune şi cântări de laudă înălţându-se din celula aceea întunecoasă. Gardienii şi întemniţaţii se mirau şi se întrebau cine ar putea fi oamenii aceştia care, îngheţaţi, flămânzi şi chinuiţi, puteau totuşi să se bucure.

În timpul acesta, dregătorii s-au întors spre casele lor, felicitându-se că, prin măsuri luate la timp şi hotărâte, au stins o răzvrătire. Însă pe drum ei au mai aflat unele amănunte cu privire la caracterul şi lucrarea oamenilor pe care hotărâseră să fie biciuiţi şi întemniţaţi. Ei au văzut femeia care fusese eliberată de sub influenţa satanică şi au fost şocaţi de schimbarea înfăţişării şi purtării ei. În trecut, ea pricinuise multe necazuri în cetate; acum era liniştită şi tăcută. Când şi-au dat seama că, mai mult ca sigur, aplicaseră la doi nevinovaţi pedeapsa cea aspră a legii romane, s-au mâniat pe ei înşişi şi au hotărât ca dimineaţa să poruncească ca apostolii să fie eliberaţi pe ascuns şi, însoţiţi de străjeri, să fie conduşi afară din cetate, dincolo de orice primejdie sau violenţă din partea gloatei.

Însă, în timp ce oamenii erau cruzi şi răzbunători sau vinovaţi de moarte, fiindcă-şi neglijaseră răspunderile solemne puse asupra lor, Dumnezeu n-a uitat să fie îndurător faţă de slujitorii Săi. Întreg cerul se interesa de aceia care sufereau din pricina lui Hristos şi îngeri au fost trimişi să viziteze închisoarea. La sosirea lor, pământul s-a cutremurat. Uşile cele grele şi ferecate ale închisorii s-au dat în lături; lanţurile şi cătuşele au căzut de la mâinile şi picioarele întemniţaţilor; şi închisoarea a fost inundată de o lumină strălucitoare.

Cu surprindere temnicerul auzise rugăciunile şi cântecele apostolilor întemniţaţi. Când ei au fost aduşi acolo, el a văzut rănile lor umflate şi sângerânde şi totuşi chiar el a poruncit ca să le strângă picioarele în butuci. Se aşteptase să audă din partea lor gemete şi blesteme; dar, în loc de acestea, el a auzit cântece de bucurie şi laudă. Temnicerul adormise cu aceste sunete în urechi, dar a fost trezit de cutremur şi de zgâlţâirea zidurilor închisorii.

Sărind îngrozit în picioare, el a văzut cu spaimă că toate uşile închisorii erau deschise şi deodată îl străfulgeră teama că întemniţaţii au scăpat. El îşi aminti cu ce poruncă hotărâtă fuseseră încredinţaţi Pavel şi Sila în grija lui în seara trecută şi era sigur că moartea avea să fie pedeapsa pentru aparenta neîmplinire credincioasă a datoriei. În amărăciunea sufletului său, a crezut că era mai bine să moară chiar de mâna sa decât să fie supus unei osândiri ruşinoase. Trăgând sabia, era tocmai să se omoare, când glasul lui Pavel s-a auzit în cuvinte pline de îmbărbătare: "Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici". Fiecare era la locul său, reţinuţi de puterea lui Dumnezeu, exercitată printr-unul dintre întemniţaţi.

Asprimea cu care temnicerul se purtase faţă de apostoli nu trezise nici un resentiment. Pavel şi Sila aveau spiritul lui Hristos şi nu spiritul răzbunării. Inimile lor, pline de iubirea Mântuitorului, nu aveau nici un colţişor pentru răutate împotriva prigonitorilor lor.

Temnicerul a azvârlit sabia şi, cerând o lumină, s-a grăbit să ajungă în închisoarea dinăuntru. El avea să vadă ce fel de oameni erau aceştia, care răsplăteau cu bunătate cruzimea cu care ei fuseseră trataţi. Ajungând acolo unde erau apostolii şi aruncându-se înaintea lor, el le-a cerut iertare. După aceea, scoţându-i afară, i-a întrebat: "Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?"

Temnicerul s-a cutremurat când a văzut mânia lui Dumnezeu manifestată prin cutremur; la gândul că cei închişi ar fi scăpat, el fusese gata să moară de propria sa mână; dar acum toate aceste lucruri păreau de mică importanţă în comparaţie cu temerea cea nouă şi ciudată care îi frământa mintea, precum şi dorinţa de a avea liniştea şi voioşia arătate de apostoli în suferinţă şi ocară. Pe feţele lor, el a văzut lumina cerului; el a înţeles că Dumnezeu intervenise într-un chip minunat spre a le salva viaţa; şi, cu o putere deosebită, cuvintele femeii posedate i-au venit în minte: "Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii".

Cu deplină umilinţă, el le-a cerut apostolilor să-i arate calea vieţii. "Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta", au răspuns ei; "şi i-au vestit Cuvântul Domnului atât lui, cât şi tuturor celor din casa lui". Apoi, temnicerul a spălat rănile apostolilor, iar după aceea a fost botezat de ei împreună cu toată casa lui. O influenţă sfinţitoare s-a răspândit printre cei întemniţaţi şi minţile tuturor au fost deschise să asculte adevărurile rostite de apostoli. Ei erau convinşi că Dumnezeul cărora Îi slujeau aceşti oameni îi scăpase din robie.

Locuitorii din Filipi fuseseră foarte înspăimântaţi de cutremur şi când, dimineaţa, slujbaşii închisorii au spus dregătorilor ce se întâmplase pestenoapte, aceştia s-au speriat şi au trimis pe lictori să dea drumul apostolilor. Dar Pavel a spus: "După ce ne-au bătut cu nuiele în faţa tuturor, fără să fim judecaţi, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat în temniţă şi acum ne scot afară pe ascuns! Nu merge aşa! Să vină ei singuri să ne scoată afară!"

Apostolii erau cetăţeni romani şi era împotriva legii să baţi pe un roman, afară de cazul unei vine mari şi, de asemenea, să-l lipseşti de libertate fără o judecată în toată regula. Pavel şi Sila fuseseră întemniţaţi în văzul lumii şi acum ei refuzau să fie eliberaţi pe ascuns fără de cuvenita lămurire din partea dregătorilor.

Când cuvintele acestea au fost aduse la cunoştinţa autorităţilor, acestea s-au îngrozit de teama ca nu cumva apostolii să se plângă împăratului şi au mers de îndată la închisoare, s-au scuzat faţă de Pavel şi Sila pentru nedreptatea şi cruzimea cu care au fost trataţi şi dregătorii înşişi i-au scos din închisoare, stăruind de ei să plece din cetate. Aceştia se temeau de influenţa apostolilor asupra oamenilor şi, de asemenea, ei se temeau de Puterea care intervenise în favoarea acestor oameni nevinovaţi.

Potrivit îndrumării date de Hristos, apostolii nu vroiau să stăruie cu prezenţa lor acolo unde aceasta nu era dorită. "Ei au ieşit din temniţă, şi au intrat în casa Lidiei; şi, după ce au văzut şi mângâiat pe fraţi, au plecat".

Apostolii n-au considerat ca fiind zadarnică lucrarea lor în Filipi. Ei întâmpinaseră multă împotrivire şi prigoană; dar intervenţia Providenţei în favoarea lor şi convertirea temnicerului şi a casei lui au răsplătit din belşug batjocura şi suferinţa pe care o înduraseră. Vestea despre nedreapta întemniţare şi minunata eliberare a ajuns să fie cunoscută în toată regiunea aceea, şi aceasta a făcut ca lucrarea apostolilor să fie cunoscută de un mare număr de oameni la care altfel nu s-ar fi putut ajunge.

Lucrarea lui Pavel la Filipia avut ca urmare întemeierea unei biserici ai cărei membri se înmulţeau mereu. Zelul şi devotamentul lui şi, mai presus de toate, spiritul lui gata de a suferi pentru Hristos au exercitat o influenţă profundă şi dăinuitoare asupra convertiţilor. Ei au preţuit adevărurile cele scumpe pentru care apostolii jertfiseră atât de mult şi s-au predat într-o deplină consacrare lucrării Mântuitorului lor.

Că această biserică nu a scăpat de prigoniri este arătat de unele cuvinte din epistola lui Pavel către ei. El spune: "Cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El, şi să şi duceţi, cum şi faceţi, aceeaşi luptă, pe care aţi văzut-o la mine". Totuşi, atât de mare era statornicia lor în credinţă, încât el spunea: "Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte, pe care o păstrez pentru voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi, cu bucurie pentru partea pe care o luaţi la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum" (Filip. 1,29.30.3-5).

Grozavă este lupta ce are loc între puterile binelui şi ale răului în centrele importante unde solii adevărului sunt chemaţi să lucreze. "Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui", spunea Pavel, "ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac" (Ef. 6,12). Până la încheierea vremii va dăinui conflictul dintre biserica lui Dumnezeu şi aceia care se găsesc sub stăpânirea îngerilor răi.

Primii creştini erau deseori chemaţi să întâmpine puterile întunericului faţă către faţă. Prin amăgiri meşteşugite şi prin prigoană, vrăjmaşul s-a străduit să-i abată de la dreapta credinţă. În vremea de acum, când sfârşitul tuturor lucrurilor pământeşti se apropie cu paşi iuţi, Satana depune sforţări disperate să prindă lumea în cursă. El născoceşte multe planuri pentru a ocupa minţile şi a abate atenţia de la adevărurile absolut trebuincioase mântuirii. În fiecare loc, uneltele lui se grupează cu sârguinţă alături de aceia care sunt potrivnici Legii lui Dumnezeu. Arhiamăgitorul este la lucru spre a introduce elemente de confuzie şi răscoală şi oamenii sunt plini de un zel care nu este în armonie cu cunoştinţa ce o au.

Păcătoşenia atinge o culme nemaiatinsă vreodată mai înainte şi totuşi mulţi slujitori ai Evangheliei strigă: "Pace şi siguranţă". Dar solii cei credincioşi ai lui Dumnezeu trebuie să meargă înainte cu lucrarea lor. Îmbrăcaţi cu întreaga armură a cerului, ei trebuie să înainteze fără teamă şi biruitori, neîncetând niciodată lupta lor până când solia adevărului pentru timpul acesta n-a ajuns până la ultimul suflet la care se putea ajunge.