Cap. 22 - Tesalonic

 

După ce au plecat din Filipi, Pavel şi Sila s-au îndreptat spre Tesalonic. Aici nu au avut prilejul să se adreseze unor mari mulţimi de oameni în sinagoga iudaică. Înfăţişarea lor mărturisea despre tratamentul ruşinos pe care îl primiseră de curând şi, cerea deci, o explicare cu privire la cele ce se întâmplaseră. Lucrul acesta l-au făcut fără a se înălţa pe ei înşişi, ci preamărind pe Acela care săvârşise eliberarea lor.

Predicând tesalonicenilor, Pavel s-a referit la profeţiile Vechiului Testament cu privire la Mesia. Hristos, în timpul lucrării Sale luminase mintea ucenicilor cu privire la aceste profeţii: "Şi a început de la Moise şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El" (Luca 24,27). Petru, predicând pe Hristos, şi-a luat temeiurile dovezilor sale, din Vechiul Testament. Ştefan urmase aceeaşi cale. La fel şi Pavel a folosit Scripturile, care profetizau naşterea, suferinţele, moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos. Prin inspirata mărturie a lui Moise şi a profeţilor, el a dovedit în mod lămurit că Isus din Nazaret era una şi aceeaşi persoană cu Mesia şi a arătat că, din zilele lui Adam, glasul lui Hristos a fost acela care a vorbit prin patriarhi şi profeţi.

Profeţii lămurite şi speciale fuseseră date cu privire la venirea Celui făgăduit. Lui Adam i s-a dat asigurarea despre venirea Răscumpărătorului. Sentinţa rostită asupra lui Satana: "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul" (Gen. 3,15) a fost pentru primii noştri părinţi o făgăduinţă a răscumpărării, adusă la îndeplinire prin Hristos.

Lui Avraam îi era dată făgăduinţa că dintre urmaşii săi avea să iasă Mântuitorul lumii: "Toate neamurile vor fi binecuvântate în sămânţa ta". "Nu zice: 'Şi seminţelor' (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: 'Şi seminţei tale', adică Hristos" (Gen. 22,18; Gal. 3,16).

Moise, către încheierea lucrării sale de conducător şi învăţător al lui Israel, a profetizat în mod lămurit despre Mesia care avea să vină. "Domnul Dumnezeul tău", spunea el adunării oştirii lui Israel, "îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el". Şi Moise îi asigură pe israeliţi că Însuşi Dumnezeu îi descoperise aceasta pe când se găsea pe Muntele Horeb, zicând: "Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura Lui, şi El va spune tot ce-i voi porunci Eu" (Deut. 18,15.18).

Mesia avea să fie din linie împărătească, căci în profeţia rostită prin Iacov Domnul a spus: "Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo. Şi de El vor asculta toate popoarele" (Gen.4,9.10).

Isaia profetiză: "O Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui". "Luaţi aminte, şi veniţi la Mine, ascultaţi, şi sufletul vostru va trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic, ca să întăresc îndurările mele faţă de David. Iată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap şi stăpânitor al popoarelor. Într-adevăr, vei chema neamuri, pe care nu le cunoşti, şi popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul, Dumnezeul tău, pentru Sfântul lui Israel, care te proslăveşte" (Is. 11,1; 55,3-5).

Ieremia, de asemenea, a dat mărturie despre venirea Răcumpărătorului ca Prinţ din casa lui David: "Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară. În vremea lui, Iuda va fi mântuit, şi Israel va avea linişte în locuinţa lui; şi iată numele pe care I-l voi da: 'Domnul, Neaprihănira noastră!'" Şi iarăşi: "Aşa vorbeşte Domnul: 'David nu va fi lipsit niciodată de un urmaş, care să stea pe scaunul de domnie al casei lui Israel. Nici preoţii şi Leviţii, nu vor fi lipsiţi niciodată înaintea Mea de urmaşi care să aducă arderi de tot, să ardă tămâie împreună cu darurile de mâncare, şi să aducă jertfe în toate zilele!'" (Ier. 23,5.6; 33,17.18).

Chiar şi locul unde avea să Se nască Mesia fusese prezis: "Tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei" (Mica 5,2).

Lucrarea pe care Mântuitorul avea să o facă pe pământ fusese întru totul arătată: "Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul". "Căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi. El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi; să dau celor întristaţi din Sion, să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, un untdelemn de bucurie în locul plânsului, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit, ca să fie numiţi 'terebinţi ai neprihănirii', 'un sad al Domnului, ca să slujească spre slava Lui'" (Is. 11,2.3; 61,1-3).

"Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în legea Lui" (Is. 42,1-4).

Cu putere convingătoare, Pavel dovedea din Scripturile Vechiului Testament că "Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi". Oare nu profetizase Mica: "Judecătorul lui Israel este lovit cu nuiaua pe obraz" (Mica 5,1)? Şi oare Cel promis nu profetizase despre Sine Însuşi prin Isaia: "Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări" (Is. 50,6). Prin psalmist, Hristos a profetizat felul în care avea să se poarte oamenii cu El: "Dar Eu" am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor. Toţi cei ce Mă văd îşi bat joc de Mine, îşi deschid gura, dau din cap şi zic: 'S-a încrezut în Domnul! Să-L mântuiască Domnul, să-L izbăvească, fiindcă-L iubeşte". "Toate oasele aş putea să Mi le număr. Ei, însă, pândesc şi Mă privesc; îşi împart hainele Mele între ei, şi trag la sorţ pentru cămaşa Mea". "Am ajuns un străin pentru fraţii Mei, şi un necunoscut pentru fiii mamei Mele. Căci râvna casei Tale Mă mănâncă şi ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra Mea". "Ocara Îmi rupe inima, şi sunt bolnav; aştept să-i fie cuiva milă de Mine, dar degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc nici unul" (Ps. 22,6.8.17.18; 69,8 9.20).

Cât de clare şi de adevărate erau profeţiile lui Isaia despre suferinţele şi moartea lui Hristos! "Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?" întreabă profetul, şi apoi încă: "Cine a cunoscut braţul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă. Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă."

"Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi."

"Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului Meu?" (Is. 53,1-8).

Chiar şi felul morţii Sale fusese arătat mai dinainte. După cum şarpele de aramă fusese înălţat în pustie, tot la fel avea să fie înălţat Răscumpărătorul ce avea să vină, "pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3,16).

"Şi dacă-L va întreba cineva: 'De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?' El va răspunde: 'În casa celor ce Mă iubeau le-am primit'" (Zah. 13,6).

"Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă" (Is. 53,9.10).

Dar Cel care avea să sufere moartea din mâna oamenilor răi avea să se ridice ca biruitor asupra păcatului şi a mormântului. Sub inspiraţia celui Atotputernic, dulcele cântăreţ al lui Israel mărturisea despre strălucirea dimineţii învierii. "Trupul Mi se odihneşte în linişte", vesteşte el plin de bucurie, "căci nu vei lăsa sufletul Meu în locuinţa morţilor, nu vei îngădui ca Preaiubitul Tău să vadă putrezirea" (Ps. 16,9.10).

Pavel a arătat cât de strâns legase Dumnezeu serviciul jertfelor cu profeţiile privitoare la Cel care avea să fie adus "ca un miel pe care-l duci la măcelărie". Mesia avea să-Şi dea viaţa "ca jertfă pentru păcat". Privind prin veacuri înainte la scenele lucrării de ispăşire săvârşite de Mântuitorul, profetul Isaia mărturisea că Mielul lui Dumnezeu "S-a dat pe Sine Însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi" (Is. 53,7.10.12).

Mântuitorul profeţiei avea să vină nu ca un împărat pământesc, ci ca om între oameni, spre a trăi o viaţă de sărăcie şi umilinţă şi ca în cele din urmă să fie dispreţuit, lepădat şi omorât. Mântuitorul a profetizat în Scripturile Vechiului Testament că avea să Se dea pe Sine ca o jertfă în favoarea omenirii căzute, împlinind în felul acesta toate cerinţele Legii ce fusese călcată. În El, tipurile sistemului jertfelor aveau să se întâlnească direct cu antitipul, şi moartea Sa pe cruce să împrumute însemnătate întregii economii iudaice.

Pavel a vorbit iudeilor tesaloniceni despre râvna lui dinainte pentru legea ceremonială, cum şi despre minunata lui experienţă de la poarta Damascului. Înainte de convertirea sa, el se încrezuse într-o evlavie moştenită, o nădejde falsă. Credinţa lui nu fusese ancorată în Hristos; dimpotrivă, el se încrezuse în forme şi ceremonii. Râvna lui pentru lege fusese despărţită de credinţa în Hristos, şi deci nu avea nici un preţ. În timp ce se mândrea că era fără prihană în ce priveşte împlinirea faptelor legii, el respinsese pe Acela care dăduse valoare legii.

Dar, din momentul convertirii sale, totul s-a schimbat. Isus din Nazaret, pe care el Îl prigonise în persoana sfinţilor Săi, i Se arătase ca Mesia Cel făgăduit. Prigonitorul L-a văzut ca Fiu al lui Dumnezeu, Cel care venise pe pământ ca împlinire a profeţiilor şi care în viaţa Sa împlinise orice amănunt amintit cu privire la El în scrierile sfinte.

Când cu o îndrăzneală sfântă Pavel a vestit Evanghelia în sinagoga din Tesalonic, un potop de lumină s-a răsfrânt asupra adevăratei însemnătăţi a riturilor şi ceremoniilor în legătură cu serviciul cortului. El a purtat mintea ascultătorilor săi dincolo de serviciul pământesc şi de lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc, până la vremea când, terminându-şi lucrarea Sa de mijlocire, Hristos avea să vină iarăşi cu putere şi slavă mare şi să-Şi statornicească Împărăţia Sa pe pământ. Pavel credea în a doua venire a lui Hristos; atât de limpede şi cu putere a prezentat el adevărurile privitoare la acest eveniment, încât asupra minţii multora care auzeau s-a făcut o impresie care niciodată nu avea să se şteargă.

Trei Sabate la rând Pavel a predicat tesalonicenilor, discutând cu ei din Scripturi cu privire la viaţa, moartea, învierea, lucrarea şi slava viitoare a lui Hristos, "Mielului, care a fost junghiat de la întemeierea lumii" (Apoc. 13,8). El L-a preamărit pe Hristos, a cărui lucrare înţeleasă cum se cuvine constituie cheia ce deschide Scripturile Vechiului Testament, făcând cu putinţă accesul la comorile lui bogate.

Deoarece adevărurile Evangheliei erau în felul acesta vestite în Tesalonic cu mare putere, a fost câştigată atenţia unor mari mulţimi de oameni. "Unii din ei, şi o mare mulţime de greci temători de Dumnezeu, şi multe femei de frunte au crezut, şi au trecut de partea lui Pavel şi a lui Sila".

Ca şi în locurile pe unde fuseseră înainte, apostolii au întâmpinat o dârză împotrivire. "Iudeii care nu crezuseră" erau "plini de invidie". Aceşti iudei nu erau bine văzuţi de puterea romană deoarece, nu cu mult înainte, ei stârniseră o răscoală în Roma. Ei erau priviţi bănuitor şi într-o oarecare măsură libertatea le era îngrădită. Acum ei au văzut o ocazie ca să profite de aceste împrejurări spre a se face iarăşi bine văzuţi şi, în acelaşi timp, spre a arunca ocara asupra apostolilor şi asupra convertiţilor la creştinism.

Au pornit la lucru să facă aceasta, unindu-se cu "nişte oameni fără căpătâi", cu ajutorul cărora ei au izbutit să ajungă a "răscula întreaga cetate". În nădejdea dea-i găsi pe apostoli, ei "s-au năpustit asupra casei lui Iason"; dar nu l-au găsit nici pe Pavel şi nici pe Sila. Şi "fiindcă nu i-au găsit", gloata, în furioasa ei dezamăgire, "au târât pe Iason şi pe vreo câţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii, şi strigau: 'Oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit şi aici, şi Iason i-a găzduit. Ei toţi lucrează împotriva poruncilor Cezarului, şi spun că este un alt împărat: Isus'".

Deoarece Pavel şi Sila nu au fost găsiţi, dregătorii i-au obligat pe credincioşii învinuiţi să stea liniştiţi. Temându-se de alte acte de violenţă, "fraţii au trimis îndată, noaptea, pe Pavel şi pe Sila la Berea".

Cei care azi învaţă adevăruri nepopulare nu trebuie să se descurajeze dacă vreodată întâmpină, chiar din partea acelora care se pretind a fi creştini, o atitudine la fel de ostilă ca aceea de care Pavel şi tovarăşii lui au avut parte în mijlocul oamenilor printre care lucrau. Solii crucii trebuie să se înarmeze cu veghere şi rugăciune şi să înainteze cu credinţă şi curaj, lucrând totdeauna în numele lui Isus. Ei trebuie să înalţe pe Hristos ca Mijlocitorul omului în Sanctuarul ceresc, Cel în care s-au concentrat toate sacrificiile dispensaţiunii Vechiului Testament şi prin a cărui jertfă ispăşitoare călcătorii Legii lui Dumnezeu pot găsi pace şi iertare.