Conţinut
Faptele apostolilor

Cap. 24 - Corint

 

În timpul primului secol al erei creştine, Corintul era una din cetăţile de seamă nu numai ale Greciei, ci chiar ale lumii. Greci, iudei şi romani la un loc, cum şi călători din orice ţară se îmbulzeau pe străzile lui, umblând cu lăcomie după afaceri şi plăceri. Un mare centru comercial, situat în aşa fel încât se putea ajunge foarte uşor la el din toate părţile Imperiului Roman, el era şi un important loc în care să fie stabilite monumente de aducere aminte despre Dumnezeu şi adevărul Său.

Printre iudeii care se stabiliseră în Corint erau şi Acuila şi Priscila, care, mai târziu, s-au distins ca lucrători zeloşi pentru Hristos. Cunoscând caracterul acestor oameni, Pavel "a venit la ei".

Chiar de la începutul lucrării sale în această importantă arteră de comunicaţie, Pavel a întâlnit din toate părţile piedici serioase în calea înaintării lucrării sale. Cetatea era aproape cu totul dedată idolatriei. Venus era zeiţa favorită; şi de cultul lui Venus erau legate multe ritualuri şi ceremonii imorale. Corintenii ajunseseră prea bine cunoscuţi chiar printre păgâni din pricina josnicei lor imoralităţi. Ei păreau să aibă puţine preocupări şi griji în afară de plăcerile şi petrecerile momentului de faţă.

Predicând Evanghelia în Corint, apostolul a urmat o cale deosebită de aceea pe care o folosise în lucrarea sa la Atena. La Atena, el a căutat să adapteze felul vorbirii sale potrivit culturii celor ce-l ascultau: a întâmpinat logica cu logică, ştiinţa cu ştiinţă, filozofia cu filozofie. Gândindu-se la timpul petrecut în felul acesta şi văzând că propovăduirea sa în Atena nu adusese decât puţine roade, s-a hotărât să urmeze un alt plan de lucru în Corint, în străduinţa sa de a atrage atenţia celor nepăsători şi indiferenţi. El era hotărât să evite argumentările şi discuţiile elaborate cu grijă şi să nu ştie între corinteni nimic "altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit". El voia să le predice nu cu vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere" (1 Cor. 2,2.4).

Isus, pe care Pavel voia să-L prezinte înaintea grecilor din Corint ca Hristos, era un iudeu având o origine umilă, crescut într-un oraş proverbial pentru răutatea lui. El fusese lepădat de cei din propria lui naţiune şi, în cele din urmă, crucificat ca un făcător de rele. Grecii socoteau că este nevoie de ridicarea neamului omenesc; şi socoteau studiul filozofiei şi al ştiinţei ca singurele mijloace de atingere a adevăratului nivel elevat şi al onoarei. Putea oare Pavel să-i facă să creadă că având credinţă în puterea acestui iudeu obscur, aceasta ar înălţa şi înnobila fiecare putere a fiinţei omeneşti?

Pentru mintea multora care trăiesc în timpurile noastre, crucea de la Golgota este înconjurată de amintiri sfinte. Gânduri pline de sfinţenie sunt legate de scenele răstignirii. Dar, în zilele lui Pavel, crucea era privită cu simţăminte de dezgust şi oroare. Să înalţi ca Mântuitor al omenirii pe Unul care suferise moartea pe cruce, în mod firesc ar fi atras batjocura şi împotrivirea.

Pavel ştia destul de bine cum avea să fie primită solia sa atât de iudeii, cât şi grecii din Corint. El a ales să-L predice "pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei era o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie" (1 Cor. 1,23). Printre ascultătorii săi dintre iudei erau mulţi care aveau să se mânie din pricina soliei pe care el avea să o vestească. În ce priveşte grecii, cuvintele lui aveau să apară ca o deplină nebunie. El avea să fie privit ca un om slab la minte pentru că încerca să arate cum putea crucea să aibă vreo legătură cu înălţarea sau mântuirea omenirii.

Dar pentru Pavel crucea era obiectul de cel mai mare interes. Încă din momentul în care el fusese oprit din lucrarea sa de prigonire a urmaşilor Nazarineanului răstignit, el nu încetase niciodată să preamărească crucea. Atunci îi fusese dată o descoperire a iubirii infinite a lui Dumnezeu, aşa cum era arătată în moartea lui Hristos; şi o transformare minunată fusese săvârşită în viaţa sa, aducând toate planurile şi năzuinţele sale în armonie cu cerul. Din ceasul acela, el devenise un om nou în Hristos. El ştia din proprie experienţă că, atunci când un păcătos priveşte odată iubirea Tatălui, după cum se poate vedea în sacrificiul Fiului Său, şi se supune influenţei divine, are loc o schimbare a inimii şi de atunci încolo Hristos este totul în tot.

Când s-a convertit, Pavel a fost inspirat de o dorinţă fierbinte de a ajuta semenilor săi să-L privească pe Isus din Nazaret ca pe Fiul viului Dumnezeu, având putere să transforme şi să mântuiască. De atunci încolo, viaţa sa a fost cu totul devotată strădaniei de a zugrăvi iubirea şi puterea Celui Răstignit. Iubirea cea mare a inimii sale cuprindea pe toţi din toate clasele. "Eu sunt dator", declara el, "şi grecilor, şi barbarilor, şi celor învăţaţi, şi celor neînvăţaţi" (Rom. 1,14). Iubirea pentru Domnul slavei, pe care el Îl prigonise cu atâta înverşunare în persoana sfinţilor Săi, alcătuia principiul ce determina purtarea sa, puterea ce-l mişca. Dacă vreodată zelul lui pe calea datoriei începea să slăbească, o singură privire la cruce şi la iubirea uimitoare descoperită acolo erau de ajuns să-l facă să-şi încingă coapsele minţii şi să se avânte înainte pe calea lepădării de sine.

Iată-l pe apostol predicând în sinagoga din Corint, discutând din scrierile lui Moise şi ale profeţilor şi aducând pe ascultătorii săi înapoi la vremea venirii lui Mesia Cel făgăduit. Ascultaţi-l cum lămureşte lucrarea Mântuitorului ca Mare Preot al omenirii - Cel care, prin sacrificiul propriei Sale vieţi, avea să facă odată pentru totdeauna ispăşire pentru păcat şi avea apoi să-şi înceapă lucrarea în Sanctuarul ceresc. Ascultătorii lui Pavel au fost făcuţi să înţeleagă faptul că Mesia, după venirea căruia ei doriseră, venise deja; că moartea Lui era antitipul tuturor jertfelor aduse şi că slujirea Sa în Sanctuarul din cer era punctul cel mai de seamă ce îşi arunca umbra înapoi şi făcea clară lucrarea preoţiei iudaice.

Pavel "dovedea iudeilor că Isus este Hristosul". Din Scripturile Vechiului Testament, el dovedea că, potrivit profeţiilor şi aşteptării tuturor iudeilor, Mesia avea să fie din linia neamului lui Avraam şi a lui David; apoi el a înşiruit descendenţa lui Isus de la patriarhul Avraam prin împăratul- psalmist. El a citit mărturia profeţilor cu privire la caracterul şi lucrarea lui Mesia Cel făgăduit, cum şi la primirea şi tratarea Lui pe pământ; apoi, el a arătat că toate aceste profeţii fuseseră împlinite în viaţa, lucrarea şi moartea lui Isus din Nazaret.

Pavel a arătat că Hristos venise să ofere mântuire, mai întâi de toate, neamului care aştepta venirea lui Mesia ca împlinire şi ca slavă a existenţei lor naţionale. Dar naţiunea aceasta L-a lepădat pe Acela care putea să le dea viaţă şi şi-a ales un alt conducător, a cărui domnie avea să sfârşească în moarte. El s-a străduit să atragă atenţia ascultătorilor săi asupra faptului că numai pocăinţa putea salva naţiunea iudaică de la ruina ce se apropia. El le-a arătat necunoaşterea lor cu privire la însemnătatea Scripturilor care alcătuiau principala lor mândrie şi gloria lor, cum că ei le înţelegeau pe deplin. El a mustrat aspru spiritul lor lumesc, iubirea lor după ranguri, titluri şi fast şi egoismul lor nemăsurat.

În puterea Duhului Sfânt, Pavel a relatat istoria minunatei sale convertiri şi încrederea lui în Scripturile Vechiului Testament, care se împliniseră pe deplin în Isus din Nazaret. Cuvintele sale erau rostite cu un zel solemn, iar ascultătorii săi nu puteau vedea altceva decât că el iubea din toată inima pe Mântuitorul răstignit şi înălţat. Ei au văzut că mintea lui era concentrată asupra lui Hristos şi că toată viaţa lui era legată de aceea a Domnului său. Atât de convingătoare au fost cuvintele lui, încât numai aceia care erau plini de ura cea mai înverşunată împotriva religiei creştine puteau rămâne nemişcaţi de ele.

Însă iudeii din Corint şi-au închis ochii faţă de dovezile atât de clar prezentate de apostol şi au refuzat să ia aminte la apelurile sale. Acelaşi duh care-i condusese să-L lepede pe Hristos i-a umplut acum de mânie şi furie împotriva servului Său; şi, dacă nu l-ar fi ocrotit Dumnezeu în chip deosebit, pentru ca el să poată continua să ducă solia Evangheliei la Neamuri, ei i-ar fi pus capăt vieţii.

"Fiindcă iudeii i se împotriveau şi-l batjocoreau, Pavel şi-a scuturat hainele şi le-a zis: 'Sângele vostru să cadă asupra capului vostru; eu sunt curat. De-acum încolo, mă voi duce la Neamuri'. Şi, după ce a ieşit de acolo, a intrat în casa unui om temător de Dumnezeu, numit Iust, a cărui casă era vecină cu sinagoga".

Sila şi Timotei au venit "din Macedonia" să-l ajute pe Pavel şi au lucrat împreună pentru Neamuri. Atât păgânilor, cât şi iudeilor, Pavel şi tovarăşii lui li L-au predicat pe Hristos ca Mântuitor al neamului omenesc căzut. Dând la o parte orice argumentaţie încâlcită şi greu de priceput, solii crucii au stăruit asupra însuşirilor Creatorului lumii, conducătorul Suprem al Universului. Cu inimile lor aprinse de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de Fiul Său, ei au stăruit de păgâni să privească sacrificiul infinit făcut în favoarea oamenilor. Ei ştiau că, dacă aceia care bâjbâiseră în întunericul păgânismului ar putea să vadă strălucind lumina de la crucea de pe Golgota, atunci ei ar putea fi atraşi la Mântuitorul. "După ce voi fi înălţat de pe pământ", spusese Mântuitorul, "voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12,32).

Slujitorii Evangheliei din Corint şi-au dat seama de primejdiile teribile ce ameninţau sufletele acelora pentru care ei lucrau; şi, cu simţământul răspunderii care apăsa asupra lor, au prezentat adevărul aşa cum este în Isus. Solia lor era clară, limpede şi hotărâtă - un miros de viaţă spre viaţă sau de moarte spre moarte. Dar Evanghelia era descoperită nu numai prin cuvintele, ci şi prin faptele lor zilnice. Îngerii conlucrau cu ei, iar harul şi puterea lui Dumnezeu erau arătate în convertirea multora. "Crisp, fruntaşul sinagogii, a crezut în Domnul împreună cu toată casa lui. Şi mulţi dintre Corinteni, care-l auziseră pe Pavel, au crezut şi ei, şi au fost botezaţi".

Ura cu care iudeii priviseră totdeauna pe apostoli se înăsprise acum. Convertirea şi botezarea lui Crisp a avut ca urmare înverşunarea în loc de convingerea acestor încăpăţânaţi împotrivitori. Ei nu puteau aduce argumente care să dezaprobe predica lui Pavel; şi, în lipsă de asemenea dovezi, ei au recurs la înşelăciune şi la atacuri pline de răutate. Ei au batjocorit Evanghelia şi numele lui Isus. În oarba lor mânie, nici un cuvânt nu era prea amar, nici o născocire prea josnică pentru a fi folosită de ei. Ei nu puteau tăgădui faptul că Hristos săvârşise minuni; dar ei au declarat că le săvârşise prin puterea lui Satana; şi, plini de cutezanţă, afirmau că lucrările minunat săvârşite de Pavel erau făcute datorită aceluiaşi mijloc.

Deşi Pavel a avut un oarecare succes în Corint, totuşi răutatea pe care el a văzut-o şi a auzit-o în această cetate coruptă aproape că l-a descurajat. Depravarea pe care el a văzut-o în mijlocul Neamurilor, precum şi ocara şi insulta pe care el le-a primit din partea iudeilor i-au produs o mare tulburare sufletească. El se îndoia de faptul că ar fi înţelept să încerce să clădească o biserică din materialul pe care îl găsise acolo.

Pe când îşi făcea planul să părăsească cetatea, spre a se duce într-un câmp mai promiţător, şi pe când se frământa să înţeleagă care îi era datoria, Domnul i s-a arătat în viziune şi i-a zis: "Nu te teme; ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine; şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău: vorbeşte, fiindcă ai mult norod în această cetate". Pavel a înţeles că aceasta era o poruncă de a rămâne în Corint şi o asigurare că Domnul va înmulţi sămânţa semănată. Întărit şi îmbărbătat, el a continuat să lucreze acolo cu zel şi stăruinţă.

Eforturile apostolului nu s-au mărginit numai la vorbirea în public; erau mulţi la care nu s-ar fi putut ajunge în felul acesta. El a folosit mult timp pentru lucrarea din casă în casă, în felul acesta ajutându-se de legăturile de înrudire ale cercului familiei. El i-a vizitat pe bolnavi şi pe cei necăjiţi, i-a îmbărbătat pe cei îndureraţi şi i-a mângâiat pe cei obidiţi. Şi, în tot ceea ce a spus şi a făcut, el a preamărit numele lui Isus. Astfel, el a lucrat "în slăbiciune, în frică şi cutremur" (1 Cor. 2,3). El se cutremura la gândul ca nu cumva învăţătura lui să descopere mai mult chipul omenescului decât al Dumnezeirii.

"Ceea ce propovăduim noi printre cei desăvârşiţi este o înţelepciune", spunea Pavel mai târziu; "dar nu a veacului acestuia, nici a fruntaşilor veacului acestuia, care vor fi nimiciţi. Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei. Dar, după cum este scris: 'Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc'. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. "Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti" (1 Cor. 2,6-13).

Pavel şi-a dat seama că destoinicia sa nu era în sine, ci era datorită prezenţei Duhului Sfânt, a cărui influenţă plină de har îi umplea inima, aducând orice gând în supunere faţă de Hristos. El vorbea despre sine ca purtând "întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru" (2 Cor. 4,10). În învăţăturile apostolului, Hristos era figura centrală. "Trăiesc", spunea el, "dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2,20). Eul era ascuns; Hristos era descoperit şi proslăvit.

Pavel era un orator iscusit. Înainte de convertirea sa, deseori căutase să impresioneze pe ascultătorii săi prin avânturi oratorice. Acum, însă, el a pus la o parte toate acestea. În loc să se lase prins în descrieri şi reprezentări poetice, care poate ar fi fost plăcute simţurilor şi ar fi hrănit imaginaţia, dar care nu ar fi avut nici o legătură cu experienţa zilnică, Pavel a căutat ca, prin folosirea unei vorbiri simple, să facă simţite în inimă adevărurile care sunt de o importanţă vitală. Prezentarea artistică a adevărului poate da loc la un extaz al simţurilor, dar, de cele mai multe ori, adevărurile prezentate în felul acesta nu aduc hrana necesară întăririi şi fortificării credinciosului pentru luptele vieţii. Nevoile imediate, încercările prezente ale sufletelor ce se luptă, acestea trebuie întâmpinate cu instruiri trainice şi practice, întemeiate pe principiile fundamentale ale creştinismului.

Străduinţele lui Pavel în Corint nu au fost fără rod. Mulţi s-au întors de la închinarea la idoli ca să servească viului Dumnezeu şi o mare biserică a fost înrolată sub steagul lui Hristos. Mulţi dintre cei mai decăzuţi dintre Neamuri au fost salvaţi şi au devenit monumente ale îndurării lui Dumnezeu şi ale puterii sângelui lui Hristos de a curăţi de păcat.

Succesul crescând pe care Pavel îl avea în prezentarea lui Hristos a întărâtat pe iudeii necredincioşi la o şi mai hotărâtă împotrivire. S-au răzvrătit ca unul şi "s-au ridicat cu un gând împotriva lui Pavel, l-au dus înaintea scaunului de judecată" al lui Galion, care atunci era proconsulul Ahaiei. Ei au sperat că autorităţile, ca şi în ocaziile de mai înainte, aveau să fie de partea lor şi, cu voce tare şi plină de mânie, şi-au rostit plângerile împotriva apostolului, zicând: "Omul acesta aţâţă pe oameni să se închine lui Dumnezeu într-un fel care este împotriva legii".

Religia iudaică era sub ocrotirea puterii romane şi învinuitorii lui Pavel gândeau că, dacă ei l-ar putea învinui că a violat legile religiei lor, s-ar putea să le fie încredinţat lor pentru a fi judecat şi osândit. În felul acesta, ei sperau să-l omoare. Însă Galion era un bărbat integru şi nu voia să se lase înşelat de iudeii geloşi şi intriganţi. Dezgustat de bigotismul şi îndreptăţirea de sine a lor, el nu a vrut să ia în seamă învinuirea lor. Pe când Pavel se pregătea să vorbească în apărarea sa, Galion i-a spus că nu era nevoie. Apoi, întorcându-se către mânioşii învinuitori, el a zis: "'Dacă ar fi fost vorba de vreo faptă rea sau vreo blestemăţie, v-aş asculta după cuviinţă, iudeilor! Dar, dacă este vorba de neînţelegeri asupra unui cuvânt, asupra unor nume şi asupra Legii voastre, treaba voastră: eu nu vreau să fiu judecător peste aceste lucruri'. Şi i-a alungat de la scaunul de judecată".

Atât iudeii, cât şi grecii aşteptaseră cu înfrigurare hotărârea lui Galion; şi respingerea imediată a cazului, ca nefiind de interes public, a fost un semnal pentru iudei să se retragă dezamăgiţi şi mânioşi. Purtarea hotărâtă a proconsulului a deschis ochii zgomotoasei mulţimi care sprijinise pe iudei. Pentru prima dată în timpul lucrării sale în Europa, gloata a trecut de partea sa; chiar sub ochii proconsulului şi fără nici o intervenţie din partea sa, ei au agresat în mod violent pe cei mai de seamă învinuitori ai apostolului. Atunci toţi grecii au pus mâna "pe Sosten, fruntaşul sinagogii, şi-l băteau înaintea scaunului de judecată, fără ca lui Galion să-i pese". În felul acesta, creştinismul a obţinut o însemnată biruinţă.

"Pavel a mai rămas destul de multă vreme la Corint". Dacă apostolul ar fi fost atunci nevoit să părăsească Corintul, cei întorşi la credinţa lui Isus s-ar fi găsit într-o poziţie primejdioasă. Iudeii s-ar fi străduit să culeagă pe deplin avantajele câştigate, chiar până la stârpirea creştinismului din acea regiune.