Cap. 26 - Apolo la Corint

 

După ce a părăsit Corintul, următorul loc de lucru al lui Pavel a fost Efesul. El era în drum spre Ierusalim, pentru a lua parte la sărbătorile care se apropiau; şi, prin urmare, şederea lui la Efes a trebuit să fie scurtă. El a discutat cu iudeii în sinagogă şi impresia făcută asupra lor a fost atât de plăcută, încât ei au stăruit de el să mai rămână să lucreze între ei. Planul său de a vizita Ierusalimul l-a împiedicat să rămână mai mult timp acolo, însă el a făgăduit că, dacă "va voi Dumnezeu", se va întoarce la ei. Acuila şi Priscila l-au însoţit până la Efes, şi Pavel i-a lăsat acolo să ducă mai departe lucrarea pe care el o începuse.

În vremea aceea, "la Efes a venit un iudeu numit Apolo, de neam din Alexandria. Omul acesta avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi". El auzise predica lui Ioan Botezătorul, primise botezul pocăinţei şi era un martor viu al faptului că lucrarea profetului nu fusese în zadar. Raportul biblic despre Apolo este că "el era învăţat în ce priveşte calea Domnului, avea un duh înfocat, şi vorbea şi învăţa amănunţit pe oameni despre Isus, măcar că nu cunoştea decât botezul lui Ioan".

În timp ce se afla în Efes, Apolo "a început să vorbească cu îndrăzneală în sinagogă". Printre ascultătorii săi erau Acuila şi Priscila, care, înţelegând că încă nu primise deplina lumină a Evangheliei, "l-au luat la ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul calea lui Dumnezeu". Fiind învăţat de ei, el a dobândit o mai clară înţelegere a Scripturilor şi a ajuns unul din cei mai puternici apărători ai credinţei creştine.

Apolo dorea să se ducă în Ahaia şi fraţii din Efes "au scris ucenicilor să-l primească bine", ca pe un învăţător în deplină armonie cu biserica lui Hristos. El s-a dus la Corint, unde, prin lucrare publică şi din casă în casă, "el convingea cu putere pe iudei şi le dovedea din Scripturi că Isus este Hristosul". Pavel sădise sămânţa adevărului. Apolo acum o uda. Succesul care l-a însoţit pe Apolo în predicarea Evangheliei i-a condus pe unii dintre credincioşi să laude lucrarea lui mai presus de aceea a lui Pavel. Această comparare a unui om cu un alt om a adus în biserică un spirit de partidă, care ameninţa să împiedice foarte mult înaintarea Evangheliei.

Timp de un an şi jumătate, cât petrecuse Pavel în Corint, în mod intenţionat el a prezentat Evanghelia în simplitatea ei. Nu "cu o vorbire sau înţelepciune strălucită" a venit el la corinteni; însă cu temere şi cutremur şi "într-o dovadă dată de Duhul şi de putere" vestise el "taina lui Dumnezeu", "pentru ca credinţa" lor "să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu" (1 Cor. 2,1.4.5).

În mod necesar, Pavel adaptase felul lui de învăţătură la condiţia bisericii. "Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti", le-a lămurit el mai târziu; "ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi" (1 Cor. 3,1.2). Mulţi dintre credincioşii corinteni fuseseră întârzietori în a învăţa lecţiile pe care el se străduise să-i înveţe. Înaintarea lor în cunoştinţa spirituală nu fusese într-un raport direct proporţional cu privilegiile şi ocaziile lor. În timp ce ei ar fi trebuit să fie mult mai înaintaţi în experienţa creştină şi în stare să înţeleagă şi să trăiască adevărurile profunde ale Cuvântului, ei se găseau acolo unde fuseseră şi ucenicii atunci când Hristos le-a spus: "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta" (Ioan 16,12). Gelozia, bănuiala rece, cum şi învinuirea închiseseră inimile multor credincioşi corinteni faţă de lucrarea deplină a Duhului Sfânt, care "cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" (1 Cor. 2.10). Oricât de înţelepţi ar fi fost ei în cunoştinţele lumii, ei nu erau decât prunci în ce priveşte cunoaşterea lui Hristos.

Lucrarea lui Pavel fusese aceea de a instrui pe convertiţii corinteni în cele dintâi lucruri, în însăşi alfabetul sau începuturile credinţei creştine. El fusese obligat să-i înveţe ca pe unii care nu ştiau nimic despre lucrările puterii divine asupra inimii. În vremea aceea, ei nu erau în stare să înţeleagă tainele mântuirii; căci "omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege pentru că trebuie judecate duhovniceşte" (vers. 14). Pavel se străduise să semene sămânţa pe care alţii trebuia să o ude. Cei care i-au urmat trebuia să ducă mai departe lucrarea de la punctul de unde o lăsase, dând lumină şi cunoştinţă spirituală la timpul potrivit, în măsura în care biserica era în stare să o suporte.

Când apostolul a început lucrarea sa în Corint, el şi-a dat seama că trebuia să fie foarte atent la felul în care introducea marile adevăruri pe care el dorea să le înveţe. El ştia că printre ascultătorii săi aveau să fie oameni care susţineau cu mândrie teoriile omeneşti, cum şi exponenţi ai falselor sisteme de închinare, care bâjbâiau cu ochii orbiţi, sperând să găsească în cartea naturii teorii care să contrazică realitatea vieţii spirituale şi a nemuririi, aşa cum sunt descoperite în Scripturi. De asemenea, el ştia că cei criticoşi se vor strădui să schimbe interpretarea creştină a Cuvântului descoperit, iar scepticii vor trata Evanghelia lui Hristos cu batjocură şi derâdere.

În timp ce se străduia să conducă suflete la piciorul crucii, Pavel nu s-a avântat să mustre făţiş pe aceia care duceau o viaţă destrăbălată sau să le arate cât de odios era păcatul lor înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ci, dimpotrivă, mai curând el a pus înaintea lor adevărata ţintă a vieţii şi a căutat să întipărească în mintea lor învăţăturile Învăţătorului divin, care, dacă aveau să fie primite, aveau să-i ridice din starea lor lumească şi de păcat, la curăţie şi îndreptăţire. El a stăruit în mod deosebit asupra evlaviei trăite şi a sfinţeniei pe care trebuie să o atingă aceia care vor fi socotiţi vrednici pentru un loc în Împărăţia lui Dumnezeu. El dorea să vadă lumina Evangheliei lui Hristos străbătând întunericul minţii lor, pentru ca să poată vedea cât de jignitoare erau înaintea lui Dumnezeu practicile lor imorale. De aceea, povara învăţăturii sale printre ei era Hristos şi El răstignit. El a căutat să le arate că cercetarea lor cea mai sârguincioasă şi bucuria lor cea mai mare trebuia să fie în legătură cu adevărul cel minunat al mântuirii prin pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul Isus Hristos.

Filozoful se întoarce de la lumina mântuirii, fiindcă ea îi făcea de ruşine teoriile cu care el se mândrea; omul lumesc refuză s-o primească, fiindcă ea l-ar despărţi de idolii săi pământeşti. Pavel a văzut că el, caracterul lui Hristos, trebuie să fie înţeles mai înainte ca oamenii să-l poată iubi sau să vadă crucea cu ochiul credinţei. Aici trebuie să înceapă acel studiu care va alcătui ştiinţa şi cântecul celui răscumpărat în toată veşnicia. Numai în lumina crucii poate fi preţuită valoarea sufletului omenesc.

Influenţa înnobilatoare a harului lui Dumnezeu schimbă înclinaţia firească a omului. Cerurile nu sunt de dorit pentru cei cu gânduri lumeşti; inimile lor fireşti şi nesfinţite nu vor simţi nici o atracţie către acel loc sfânt şi curat; dacă ar fi cu putinţă să intre şi ei, atunci nu ar găsi acolo nimic care să li se potrivească. Pornirile care controlează inima firească trebuie să fie supuse prin harul lui Hristos, mai înainte ca omul căzut să fie demn să intre în cer şi să se bucure de societatea îngerilor curaţi şi sfinţi. Când omul moare faţă de păcat şi este înviat la o nouă viaţă în Hristos, iubirea divină îi umple inima; mintea îi este sfinţită; el bea dintr-un izvor nesecat al bucuriei şi cunoştinţei; şi lumina unei zile veşnice străluceşte pe cărarea sa, căci cu el este continuu Lumina vieţii.

Pavel a căutat să întipărească în mintea fraţilor săi corinteni faptul că el şi ceilalţi slujitori ai Evangheliei, care lucrau împreună cu el, nu erau decât nişte oameni care au primit de la Dumnezeu însărcinarea să înveţe adevărul; că ei erau cu toţii prinşi în aceeaşi lucrare; şi că ei erau, de asemenea, dependenţi de Dumnezeu în ceea ce priveşte succesul în lucrarea lor. Discuţiile care se iviseră în biserică, referitoare la meritele unor slujitori ai Evangheliei, nu erau după rânduiala lui Dumnezeu, ci urmarea nutririi unor însuşiri ale inimii fireşti. "Când unul zice: 'Eu sunt al lui Pavel'. Şi altul: 'Eu sunt al lui Apolo', nu sunteţi voi oameni de lume? Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească; aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească" (1 Cor. 3,4-7).

Pavel fusese acela care predicase întâi Evanghelia în Corint şi care organizase acolo biserica. Aceasta era lucrarea pe care Domnul i-o dăduse lui. Mai târziu, prin călăuzirea lui Dumnezeu, au fost aduşi şi alţi lucrători spre a-şi ocupa locul şi a-şi face partea lor de lucru. Sămânţa semănată trebuia udată şi acest lucru trebuia să-l facă Apolo. El a mers pe urmele lui Pavel în lucrarea sa, dând mai departe învăţătură şi ajutând ca sămânţa semănată să se dezvolte. El a găsit o cale la inima oamenilor; însă Dumnezeu a fost Acela care a adus creşterea. Nu puterea omenească, ci puterea divină este cea care lucrează transformarea caracterului. Nici cel care seamănă şi nici cel care udă nu fac să crească sămânţa; ei lucrează sub mâna lui Dumnezeu, ca unelte alese de el, conlucrând cu El în lucrarea Sa. Maestrului îi aparţin cinstea şi slava care vin de pe urma succesului.

Nu toţi slujitorii lui Dumnezeu au aceleaşi daruri, însă toţi sunt lucrătorii Săi. Fiecare trebuie să înveţe de la Marele Învăţător şi apoi să spună şi la alţii ce a învăţat. Dumnezeu a dat fiecărui sol al Său o lucrare aparte. Sunt felurite daruri, însă toţi lucrătorii trebuie să lucreze în armonie, controlaţi de influenţa sfinţitoare a Duhului Sfânt. Ca urmare a lucrării lor de a face cunoscut Evanghelia mântuirii, mulţi vor fi convinşi şi convertiţi de puterea lui Dumnezeu. Unealta omenească este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu şi Hristos apare ca Cel dintâi dintre zece mii, Cel în totul plăcut şi atrăgător.

"Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu" (1 Cor. 3,8-9). În acest text al Scripturii, apostolul compară biserica cu un ogor cultivat, în care gospodarul lucrează, îngrijindu-se de via Domnului; şi, de asemenea, o compară cu o clădire care trebuie să se înalţe pentru a ajunge un templu sfânt pentru Domnul. Dumnezeu este Meşterul ziditor şi El a hotărât fiecărui om lucrarea sa. Toţi trebuie să lucreze sub supravegherea Sa, îngăduindu-I să lucreze pentru şi prin lucrătorii Săi. El le dă tact şi pricepere şi, dacă ei ascultă de îndrumările Sale, atunci El le încununează strădaniile cu succes.

Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să lucreze laolaltă, unindu-se într-o rânduială plină de blândeţe şi politeţe; "în cinste, fiecare să dea întâietate altuia" (Rom. 12,10). Nu trebuie să fie nici un fel de critică lipsită de blândeţe, nici ruperea în bucăţi a lucrării altuia; nici partide diferite. Fiecare om căruia Domnul i-a încredinţat o solie, are lucrarea sa deosebită. Fiecare om, are individualitatea sa proprie, care nu trebuie să se dizolve în a altuia. Cu toate acestea, fiecare trebuie să lucreze în armonie cu fraţii săi. În lucrarea lor, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie în totul una. Nimeni nu trebuie să se impună pe sine ca un criteriu de urmat, vorbind dispreţuitor despre conlucrătorii săi sau tratându-i ca inferiori. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, fiecare trebuie să-şi facă lucrarea hotărâtă lui, fiind respectat, iubit şi încurajat de ceilalţi lucrători. Împreună, ei trebuie să ducă lucrarea până la terminarea ei.

Asupra acestor principii stăruie Pavel foarte mult în prima sa epistolă către biserica din Corint. Apostolul aminteşte pe "slujitorii lui Hristos" ca fiind "ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu"; şi despre lucrarea lor el spune: "Ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în locul încredinţat lui. Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. Căci n-am nimic împotriva mea; totuşi nu pentru aceasta sunt socotit neprihănit: Cel ce mă judecă este Domnul. De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare va căpăta lauda de la Dumnezeu" (1 Cor. 4,1-5).

Nici unei fiinţe omeneşti nu-i este dat să judece între diferiţi servi ai lui Dumnezeu. Singur Domnul este judecătorul lucrului omului, şi El va da fiecăruia răsplata ce i se cuvine.

În continuare, apostolul se referă direct la comparaţia care se făcuse între lucrarea sa şi aceea a lui Apolo: "Fraţilor, pentru voi am spus aceste lucruri, în icoană de vorbire, cu privire la mine şi la Apolo, ca prin noi înşine să învăţaţi să nu treceţi peste 'ce este scris': şi nici unul din voi să nu se fălească deloc cu unul împotriva celuilalt. Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?" (1 Cor. 4,6-7).

În mod deschis, Pavel arată bisericii primejdiile şi greutăţile pe care el şi tovarăşii lui le-au îndurat cu răbdare în lucrarea lor pentru Hristos. "Până în clipa aceasta", declară el, "suferim de foame şi de sete, suntem goi, chinuiţi, umblăm din loc în loc, ne ostenim şi lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâţi, binecuvântăm; când suntem prigoniţi, răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor. Nu vă scriu aceste lucruri ca să vă fac ruşine; ci ca să vă sfătuiesc ca pe nişte copii prea iubiţi ai mei. Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie" (1 Cor. 4,11-15).

El, care trimite slujitorii Evangheliei ca ambasadori ai Săi împuterniciţi, este dezonorat atunci când printre ascultători se dă pe faţă un ataşament puternic faţă de un anume slujitor favorit, într-atât încât nu vor să mai primească lucrarea unui alt slujitor. Domnul trimite ajutor poporului Său, nu totdeauna aşa după cum ar alege ei, ci după cum au trebuinţă; căci oamenii au o vedere mărginită şi nu pot deosebi ce este spre cel mai mare bine al lor. Rareori se întâmplă ca un slujitor al Evangheliei să aibă toate calităţile trebuincioase desăvârşirii unei biserici în toate cerinţele creştinismului; de aceea, deseori, Dumnezeu le trimite alţi slujitori, fiecare având unele însuşiri care lipsiseră celorlalţi.

Biserica ar trebui ca, plină de recunoştinţă, să primească pe aceşti slujitori ai lui Hristos, aşa cum ar primi pe Maestrul Însuşi. Ei ar trebui să caute să tragă orice folos cu putinţă din învăţătura pe care fiecare slujitor al Evangheliei le-o dă din Cuvântul lui Dumnezeu. Adevărurile pe care le aduc slujitorii lui Dumnezeu trebuie primite şi luate bine în seamă, cu o umilinţă plină de blândeţe, însă, nicidecum, nici un slujitor al Evangheliei nu ar trebui idolatrizat.

Prin harul lui Hristos, slujitorii lui Dumnezeu sunt făcuţi soli ai luminii şi ai binecuvântării. Când, prin rugăciune sinceră şi stăruitoare, dobândesc umplerea cu Duhul Sfânt şi pornesc încărcaţi cu povara salvării sufletelor, cu inimile lor pline de zel pentru a duce mai departe biruinţele crucii, ei vor vedea rodul muncii lor. Refuzând în mod hotărât să desfăşoare o înţelepciune omenească sau să se înalţe pe ei înşişi, ei vor săvârşi o lucrare ce va rezista atacurilor lui Satana. Multe suflete se vor întoarce de la întuneric la lumină şi multe comunităţi vor fi întemeiate. Oamenii vor fi convertiţi nu pentru unealta omenească, ci pentru Hristos. Eul va fi ţinut în supunere; şi va apărea numai Isus, Omul Golgotei.

Cei care azi lucrează pentru Hristos pot să dea pe faţă aceleaşi calităţi deosebite şi alese manifestate de aceia care, în timpurile apostolice, au vestit Evanghelia. Dumnezeu este tot atât de dispus a da putere servilor Săi de azi, aşa cum a fost dispus să dea putere lui Pavel şi Apolo, lui Sila şi Timotei, lui Petru, Iacov şi Ioan.

În zilele apostolilor, erau unele suflete greşit îndrumate, care pretindeau a crede în Hristos, dar care refuzau să dea pe faţă respect faţă de solii Lui. Ei spuneau că nu ascultă de nici un învăţător omenesc, pentru că sunt învăţaţi direct de Hristos, fără ajutorul slujitorilor Evangheliei. Ei aveau un spirit independent şi nu voiau să se supună glasului bisericii. Asemenea oameni se găseau într-o gravă primejdie de a fi amăgiţi.

Dumnezeu a pus în biserică, drept ajutoare alese de El, oameni cu diferite talente, pentru ca prin strângerea laolaltă a înţelepciunii mai multora să se poată împlini gândul, voinţa Duhului. Oamenii care acţionează potrivit propriilor trăsături puternice de caracter, refuzând să tragă la un jug cu alţii care au o mai îndelungă experienţă în lucrarea lui Dumnezeu, vor ajunge să fie orbiţi de încrederea în ei înşişi, nefiind în stare să facă deosebire între ce este rătăcire şi ce este adevăr. Nu este bine ca asemenea oameni să fie aleşi conducători în biserică, deoarece ei vor urmări propria lor judecată şi propriile lor planuri, indiferent de părerea fraţilor lor. Este uşor pentru vrăjmaş să lucreze prin aceia care, ei înşişi având nevoie de sfat la fiecare pas, îşi asumă rolul de păzitori ai sufletelor, fără ca să fi învăţat umilinţa lui Hristos.

Numai impresiile nu sunt o călăuză sigură spre datorie. Deseori, vrăjmaşul amăgeşte pe oameni să creadă că Dumnezeu îi conduce, când de fapt ei urmează numai nişte porniri omeneşti. Dar, dacă veghem cu multă grijă şi ne consfătuim cu fraţii noştri, ne va fi dată o înţelegere a voinţei Domnului; căci făgăduinţa este aceasta: "El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa" (Ps. 25,9).

În prima biserică creştină erau unii care nu voiau să recunoască nici pe Pavel, nici pe Apolo, ci susţineau că Petru era conducătorul lor. Ei afirmau că Petru fusese mai apropiat de Hristos, atunci când Învăţătorul fusese pe pământ, în vreme ce Pavel fusese un prigonitor al credincioşilor. Vederile şi simţămintele lor erau ferecate de prejudecată. Ei nu vedeau dărnicia şi dragostea gingaşă care dovedesc că Hristos locuieşte în inimă.

Era primejdia ca acest spirit de partidă să aibă urmări foarte rele pentru biserica creştină şi Pavel a fost învăţat de Domnul să rostească cuvinte serioase de mustrare. Pe aceia care spuneau: "Eu sunt al lui Pavel. Şi eu al lui Apolo. Şi eu al lui Chifa. Şi eu al lui Hristos", apostolul îi întreba: "Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost botezaţi?" El stăruia de ei ca "nimeni să nu se fălească dar cu oameni, căci toate lucrurile sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre, şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu" (1 Cor. 1,12.13; 3,21-23).

Pavel şi Apolo erau în deplină înţelegere. Cel din urmă era dezamăgit şi întristat din pricina dezbinării ce exista în Corint; el nu a folosit nimic din faptul că ei îl preferau, şi nici nu i-a încurajat la aceasta, ci a părăsit în grabă acest câmp al discordiei. Când mai târziu Pavel a stăruit ca să mai viziteze Corintul, el nu a vrut şi, vreme îndelungată, nu a mai lucrat acolo până mai târziu, când biserica ajunsese la o mai bună stare spirituală.