Cap. 27 - Efes

 

În timp ce Apolo predica în Corint, Pavel şi-a împlinit făgăduinţa de a se întoarce la Efes. El făcuse o scurtă vizită la Ierusalim şi petrecuse câtva timp în Antiohia, locul unde lucrase el pentru prima dată. De atunci, călătorise prin Asia Mică, prin tot "ţinutul Galatiei şi Frigiei" (Fapte 18,23), vizitând bisericile pe care le întemeiase şi întărind credinţa ucenicilor.

Pe vremea apostolilor, partea de apus a Asiei Mici era cunoscută ca provincie romană a Asiei. Efesul, capitala, era un mare centru comercial. Portul lui era aglomerat cu corăbii, iar străzile erau ticsite de oameni din fiecare ţară. Asemenea Corintului, el prezenta un câmp promiţător pentru efort misionar.

Iudeii, foarte răspândiţi acum mai în toate ţările civilizate, în genere aşteptau venirea lui Mesia. Când Ioan Botezătorul predica, mulţi, în vizitele lor la Ierusalim, cu ocazia sărbătorilor anuale, ieşiseră afară, la ţărmurile Iordanului spre a-l asculta. Acolo, ei auziseră cum Isus fusese proclamat ca Cel făgăduit şi duseseră vestea în toate părţile lumii. În felul acesta, Providenţa pregătise calea pentru lucrarea apostolilor.

La sosirea sa la Efes, Pavel a găsit doisprezece fraţi care, asemenea lui Apolo, fuseseră ucenici ai lui Ioan Botezătorul şi, asemenea lui, dobândiseră unele cunoştinţe despre misiunea lui Hristos. Ei nu aveau destoinicia lui Apolo, însă cu aceeaşi sinceritate şi credinţă căutau să răspândească în tot locul cunoştinţa pe care o primiseră.

Fraţii aceştia nu ştiau nimic despre misiunea Duhului Sfânt. Când au fost întrebaţi de Pavel dacă au primit Duhul Sfânt, ei au răspuns: "Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt. 'Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?' i-a întrebat Pavel, şi ei au răspuns: 'Cu botezul lui Ioan'".

Apoi, apostolul le-a prezentat marile adevăruri care stau la temelia nădejdii creştine. El le-a vorbit despre viaţa lui Hristos pe acest pământ şi despre cruda şi ruşinoasa Sa moarte. El le-a spus cum viaţa Domnului a rupt barierele mormântului şi a înviat triumfător deasupra morţii. El a repetat însărcinarea Mântuitorului dată ucenicilor Săi: "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh" (Matei 28,18.19). Atunci el le vorbi şi despre făgăduinţa lui Hristos de a trimite pe Mângâietorul, prin a cărui putere aveau să fie săvârşite multe semne şi minuni şi le descrise cât de strălucit se împlinise această făgăduinţă în Ziua Cincizecimii.

Cu un profund interes şi cu o bucurie plină de recunoştinţă şi uimire, fraţii au ascultat cuvintele lui Pavel. Prin credinţă, ei au înţeles adevărul cel minunat al jertfei ispăşitoare a lui Hristos şi L-au primit ca Răscumpărător al lor. Apoi, au fost botezaţi în numele lui Isus; "când şi-a pus Pavel mâinile peste ei", au primit şi botezul Duhului Sfânt, prin care au fost făcuţi în stare să vorbească în limba altor neamuri şi să profetizeze. În acest fel, ei au fost făcuţi destoinici să lucreze ca misionari în Efes şi în vecinătăţile lui şi, de asemenea, să meargă şi să vestească Evanghelia în Asia Mică.

Datorită faptului că nutreau un spirit umil şi gata de a primi învăţătura, aceşti oameni au putut să ajungă să dobândească experienţa care i-a făcut în stare să păşească ca lucrători în câmpul secerişului. Exemplul lor prezintă creştinilor o învăţătură de mare valoare. Sunt mulţi care înaintează foarte puţin în viaţa spirituală, fiindcă sunt prea plini de ei înşişi spre a mai putea ocupa locul de învăţăcei. Ei sunt mulţumiţi cu o cunoştinţă superficială a Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu vor să-şi schimbe credinţa sau obiceiurile şi, prin urmare, nu depun nici o strădanie ca să dobândească o lumină mai mare.

Dacă urmaşii lui Hristos ar fi căutători sârguincioşi după înţelepciune, ei ar fi conduşi în bogatele câmpuri ale adevărului, care până aici le-au fost cu totul necunoscute. Cel care se va preda cu totul lui Dumnezeu va fi călăuzit de mâna divină. Acesta poate să fie un om simplu şi, în aparenţă, neînzestrat cu daruri; totuşi, dacă cu inimă iubitoare şi încrezătoare el ascultă de înştiinţarea voinţei lui Dumnezeu, atunci puterile lui vor fi curăţite, înnobilate, înviorate şi însuşirile lui se vor înmulţi. Tezaurizând învăţăturile înţelepciunii divine, el va primi o însărcinare sfântă; va fi făcut în stare ca viaţa lui să fie o cinste pentru Dumnezeu şi o binecuvântare pentru lume. "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).

Astăzi, sunt mulţi tot atât de neştiutori în ceea ce priveşte lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii, cum fuseseră credincioşii aceia din Efes; totuşi, nici un alt adevăr nu este învăţat mai clar în Cuvântul lui Dumnezeu decât acesta. Profeţii şi apostolii au stăruit asupra acestei teme. Însuşi Hristos ne atrage atenţia asupra dezvoltării lumii vegetale ca o ilustrare a lucrării Duhului Sfânt în susţinerea vieţii spirituale. Seva viţei ridicându-se din rădăcină este împrăştiată în ramuri, ajutând la creştere şi producând flori şi rod. Tot la fel, puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pornind de la Mântuitorul, pătrunde şi stăpâneşte sufletul, reînnoieşte motivele şi sentimentele şi aduce până şi gândurile în ascultare de voinţa lui Dumnezeu, făcând în stare pe primitor să aducă roadele preţioase ale faptelor sfinte.

Autorul vieţii spirituale este nevăzut şi modul exact cum această viaţă este împărtăşită şi susţinută este dincolo de puterea de explicare a omului şi de filozofia lui. Totuşi, lucrările Spiritului sunt totdeauna în armonie cu Cuvântul scris. După cum este în lumea naturală, la fel este şi în cea spirituală. Viaţa naturală este păstrată clipă de clipă prin puterea divină; totuşi, ea nu este susţinută printr-o minune directă, ci prin folosirea binecuvântărilor puse la dispoziţia noastră. Tot astfel, viaţa spirituală este susţinută prin folosirea acelor mijloace rânduite de Providenţă. Dacă urmaşul lui Hristos doreşte să crească "la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos" (Ef. 4,13), el trebuie să mănânce pâinea vieţii şi să bea apa mântuirii. El trebuie să vegheze, să se roage şi să lucreze, ascultând în totul de îndrumările lui Dumnezeu date prin Cuvântul Său.

În experienţa acestor iudei convertiţi mai este şi o altă învăţătură pentru noi. Când ei au primit botezul din mâna lui Ioan, ei nu au înţeles pe deplin misiunea lui Isus ca Purtător de Păcat. Ei susţineau rătăciri serioase. Dar, primind o lumină mai clară, ei au primit bucuros pe Hristos ca Răscumpărător al lor, şi odată cu acest pas de înaintare a venit şi o schimbare în îndatoririle lor. Primind o credinţă mai curată, în viaţa lor a avut loc o schimbare corespunzătoare. Ca semn al acestei schimbări şi ca o recunoaştere a credinţei lor în Hristos, ei au fost rebotezaţi în numele lui Isus.

După cum îi era obiceiul, Pavel şi-a început lucrarea la Efes, predicând în sinagoga iudeilor. El a continuat să lucreze acolo timp de trei luni, vorbind cu ei "despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu". La început, a fost primit bine; dar, ca şi în alte locuri, în scurt timp a avut de înfruntat o puternică împotrivire. "Unii rămâneau împietriţi şi necredincioşi şi vorbeau de rău calea Domnului înaintea norodului". Deoarece ei stăruiau în lepădarea Evangheliei, apostolul a încetat de a mai predica în sinagogă.

Spiritul lui Dumnezeu lucrase cu şi prin Pavel în străduinţele sale pentru semenii săi. Dovezi îndestulătoare fuseseră aduse spre a convinge pe toţi aceia care, în mod sincer, ar fi dorit să cunoască adevărul. Însă mulţi şi-au îngăduit să fie stăpâniţi de prejudecăţi şi necredinţă şi au refuzat să admită cele mai convingătoare dovezi. Temându-se ca nu cumva credinţa ucenicilor să fie primejduită de continua legătură cu cei ce se împotriveau adevărului, Pavel s-a despărţit de ei şi a strâns pe toţi credincioşii la un loc, continuându-şi predicile sale publice în şcoala lui Tiran, un învăţător cu un oarecare renume.

Pavel a văzut că înaintea lui "s-a deschis o uşă mare şi largă, deşi "erau mulţi potrivnici" (1 Cor. 16,9). Efesul nu numai că era cea mai strălucită, dar era şi cea mai decăzută dintre cetăţile Asiei. Superstiţia şi plăcerile senzuale ţineau sub influenţa lor numeroasa sa populaţie. La umbra templelor lor, criminali de toate felurile îşi găseau adăpost şi înfloreau cele mai degradante vicii.

Efesul era un centru bine cunoscut al adorării Dianei. Faima măreţului templu al "Dianei Efesenilor" se întinsese prin toată Asia şi în toată lumea. Strălucirea lui neîntrecută făcea din el mândria nu numai a cetăţii, ci şi a întregii naţiuni. Despre idolul din templu tradiţia spunea că ar fi căzut din cer. Pe el erau gravate diferite semne simbolice, despre care se credea că au o mare putere. Cărţi întregi fuseseră scrise de Efeseni pentru a explica înţelesul şi folosinţa acestor simboluri.

Printre cei care au dat o mare atenţie cercetării acestor costisitoare cărţi erau mulţi vrăjitori, care aveau o puternică influenţă asupra minţilor superstiţioşilor închinători ai chipului din templu.

În timpul lucrării sale la Efes, apostolului Pavel i se dăduseră dovezi deosebite ale bunăvoinţei divine. Puterea lui Dumnezeu însoţise străduinţele lui şi mulţi fuseseră tămăduiţi de boli fizice. "Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo că peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care fuseseră atinse de trupul lui, şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile necurate". Aceste manifestări ale puterii divine erau cu mult mai puternice decât se arătaseră vreodată mai înainte în Efes şi erau de aşa natură, încât nu puteau fi imitate de dibăcia scamatorilor sau de farmecele vrăjitorilor. Fiindcă aceste minuni erau săvârşite în numele lui Isus din Nazaret, oamenii au avut ocazia să vadă că Dumnezeul cerului era mult mai puternic decât vracii care se închinau zeiţei Diana. În felul acesta, Domnul l-a înălţat pe slujitorul Său chiar înaintea idolatrilor, incomparabil mai presus decât cel mai puternic şi mai iscusit dintre vraci.

Dar Acela căruia îi sunt supuse toate duhurile rele şi care dăduse slujitorilor Săi putere asupra lor, avea să aducă încă o şi mai mare ruşine şi înfrângere asupra acelora care au dispreţuit şi batjocorit numele Său sfânt. Vrăjitoria fusese oprită de legea lui Moise sub pedeapsa cu moartea, totuşi, din timp în timp, în mod ascuns, ea fusese practicată de iudeii apostaziaţi. În vremea când Pavel vizita Efesul, în cetate erau "nişte exorcişti iudei, care umblau din loc în loc" şi care, văzând minunile săvârşite prin el, "au încercat să cheme Numele Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele". O încercare de felul acesta o făcuseră cei "şapte fii ai lui Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă". Găsind pe un om stăpânit de un duh demonic, ei i s-au adresat, zicând: "Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară!" Dar "duhul cel rău le-a răspuns: 'Pe Isus Îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine sunteţi?' Şi omul în care era duhul cel rău a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi şi i-a schingiuit în aşa fel, că au fugit goi şi răniţi din casa aceea".

În felul acesta, s-a dat o dovadă de netăgăduit în ce priveşte sfinţenia numelui lui Hristos, cât şi primejdia la care se expun aceia care invocă acest nume fără a crede în divinitatea misiunii Mântuitorului. "I-a apucat frica pe toţi: şi Numele Domnului Isus era proslăvit".

Faptele care până aici fuseseră ţinute ascunse erau acum date la iveală. Deşi au primit creştinismul, unii dintre credincioşi nu au renunţat pe deplin la superstiţiile lor. Într-o oarecare măsură, ei încă au continuat să practice vrăjitoria. Acum, convinşi fiind de rătăcirea lor, "mulţi din cei ce crezuseră veneau să mărturisească şi să spună ce făcuseră". Chiar şi asupra unor vrăjitori se extinsese această lucrare bună; "şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii, şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor; preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi. Cu atâta putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului".

Arzându-şi cărţile de vrăjitorie, convertiţii Efeseni au arătat că lucrurile în care găsiseră cândva plăcere, le priveau acum cu scârbă. În şi prin vrăjitorie, ei jigniseră în mod deosebit pe Dumnezeu şi îşi primejduiseră sufletele; şi contra vrăjitoriei şi-au arătat ei acum indignarea. În felul acesta, ei au dat pe faţă adevărata lor convertire.

Aceste tratate despre farmece cuprindeau ă şi forme de comunicare cu spiritele rele. Ele cuprindeau rânduieli ale cultului Satanei - îndrumări pentru cererea ajutorului său şi obţinerea de informaţii din partea lui. Reţinând aceste cărţi, noii convertiţi s-ar fi expus ispitei; vânzându-le, ei ar fi aşezat ispita în calea altora. Ei renunţaseră la împărăţia întunericului şi, spre a-i nimici puterea, nu s-au dat înapoi de la nici un sacrificiu. În felul acesta, adevărul a triumfat asupra prejudecăţilor oamenilor, cât şi asupra iubirii lor de bani.

Prin această manifestare a puterii lui Hristos s-a câştigat o puternică biruinţă pentru creştinism în chiar cetăţuia superstiţiei. Influenţa faptelor care avuseseră loc a fost mult mai întinsă decât şi-a dat seama chiar Pavel. Din Efes, veştile s-au răspândit pretutindeni şi un puternic avânt a fost dat lucrării lui Hristos. Multă vreme, după ce apostolul însuşi îşi terminase alergarea, scenele acestea au rămas vii în amintirea oamenilor şi au alcătuit mijloace de câştigare de convertiţi pentru Evanghelie.

Oamenilor le place să creadă că superstiţiile păgâne au dispărut în faţa civilizaţiei secolului al douăzecilea. Însă Cuvântul lui Dumnezeu şi cruda mărturie a faptelor declară că vrăjitoria este practicată în veacul acesta tot la fel ca şi în zilele vracilor din vechime. Vechiul sistem de vrăjitorie este în realitate acelaşi lucru cu ceea ce este cunoscut acum sub numele de spiritism modern. Satana îşi găseşte o cale de ajungere la mii de minţi, prezentându-se sub chipul prietenilor dispăruţi. Scriptura declară că "cei morţi nu ştiu nimic" (Ecl. 9,5). Gândurile lor, dragostea lor, ura lor au pierit. Morţii nu au nici o legătură cu cei vii. Dar, credincios şireteniei sale de la început, Satana foloseşte această cale pentru a pune stăpânire pe minţile oamenilor.

Prin spiritism, mulţi bolnavi, mulţi dintre cei rămaşi singuri, dintre cei curioşi intră în legătură cu spiritele rele. Toţi cei care se avântă să facă lucrul acesta se găsesc pe un teren primejdios. Cuvântul adevărului aminteşte cum îi priveşte Dumnezeu. În vremurile trecute, El a rostit o aspră osândă asupra unui împărat care trimisese să i se aducă sfat din partea unui oracol păgân: "Oare nu este Dumnezeu în Israel, de ce vă duceţi să întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronului? De aceea aşa vorbeşte Domnul: "Nu te vei mai da jos din patul în care te-ai suit, ci vei muri" (2 Regi 1,3.4).

Vracii din vremurile păgâne îşi au corespondentul lor în medium-urile spiritiste, cei cu vedenii şi ghicitorii de azi. Glasurile mistice care au vorbit la Endor şi la Efes încă mai rătăcesc şi acum pe fiii oamenilor, prin cuvintele lor mincinoase. Dacă vălul ar putea fi dat la o parte dinaintea ochilor noştri, am vedea cum îngerii cei răi folosesc toată dibăcia lor spre a amăgi şi nimici. Acolo unde este la lucru o influenţă care caută să-i facă pe oameni să-L uite pe Dumnezeu, acolo Satana îşi exercită puterea sa vrăjitorească. Când oamenii se supun influenţei sale, mai înainte ca ei să-şi fi dat seama, mintea le este adusă în rătăcire şi sufletul mânjit. Mustrarea adresată de apostol bisericii din Efes trebuie să fie luată în seamă şi de poporul lui Dumnezeu de astăzi: "Nu luaţi parte deloc la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osândiţi-le" (Ef. 5, 11).