Cap. 28 - Zile de osteneală şi încercări

 

Timp de mai bine de trei ani, Efesul a fost centrul activităţii lui Pavel. Aici s-a ridicat o biserică înfloritoare şi din această cetate Evanghelia s-a răspândit în toată provincia Asiei, atât printre iudei, cât şi printre Neamuri.

De câtăva vreme, însă, apostolul se gândea la o altă călătorie misionară. "Pavel şi-a pus în gând să se ducă la Ierusalim, trecând prin Macedonia şi Ahaia. 'După ce voi merge acolo', îşi zicea el, 'trebuie să văd Roma'". Potrivit cu acest plan, "el a trimis în Macedonia pe doi dintre cei care lucrau împreună cu el, pe Timotei şi pe Erast"; dar, simţind că lucrarea din Efes mai cerea încă prezenţa sa, el s-a hotărât să mai rămână până după sărbătoarea Cincizecimii. Dar nu peste mult timp, s-a întâmplat un lucru care a grăbit plecarea sa.

O dată pe an, în Efes, aveau loc ceremonii deosebite, în cinstea zeiţei Diana. Acestea atrăgeau mulţimi de oameni din toate părţile provinciei. În timpul acesta, aveau loc festivităţi însoţite de cea mai mare pompă şi strălucire.

Aceste zile de sărbătoare erau un timp de încercare pentru cei care veniseră de curând la credinţă. Grupa de credincioşi care se aduna în şcoala lui Tiran făcea o notă discordantă în ansamblul sărbătoresc, iar batjocura, reproşul şi insulta se îngrămădeau fără număr asupra lor. Lucrarea lui Pavel dăduse cultului păgân o puternică lovitură, care a avut ca urmare o scădere simţitoare a numărului celor care luau parte la această festivitate naţională, cum şi a entuziasmului închinătorilor. Influenţa învăţăturilor sale s-a extins cu mult peste numărul celor care de fapt veniseră la credinţă. Mulţi dintre cei care nu primiseră pe faţă învăţăturile cele noi au devenit aşa de luminaţi, încât şi-au pierdut orice încredere în zeii lor păgâni.

Mai exista şi o altă pricină de nemulţumire. La Efes, se dezvoltase o mare şi bănoasă afacere prin fabricarea şi vânzarea de mici temple şi chipuri lucrate după modelul templului şi chipul Dianei. Cei interesaţi în această industrie şi-au văzut câştigurile scăzând şi s-au unit cu toţii ca să arunce asupra lucrării lui Pavel vina acestei schimbări neplăcute.

Dimitrie, un fabricant de chipuri din argint, adunând pe toţi lucrătorii din această meserie, le-a zis: "Oamenilor, ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta; şi vedeţi şi auziţi că Pavel acesta, nu numai în Efes, dar aproape în toată Asia, a înduplecat şi a abătut mult norod şi zice că zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei. Primejdia care vine din acest fapt nu este numai aceea că meseria noastră cade în dispreţ; dar şi că templul marii zeiţe Diana este socotit ca o nimica, şi chiar măreţia aceleia care este cinstită în toată Asia şi în toată lumea este nimicită. Cuvintele acestea au stârnit patimile oamenilor. Ei s-au "umplut de mânie şi au început să strige: 'Mare este Diana Efesenilor!'"

Vestea despre această cuvântare s-a răspândit cu iuţeală. "Toată cetatea s-a tulburat". Pavel a fost căutat, însă apostolul nu era de găsit. Fraţii lui, luând cunoştinţă despre primejdie, îl zoriseră să plece de acolo. Îngeri ai lui Dumnezeu fuseseră trimişi spre a-l păzi pe apostol; vremea ca el să moară ca martir încă nu sosise.

Neizbutind să-l găsească pe acela care era pricina mâniei lor, mulţimea a luat "cu ei pe macedonenii Gaiu şi Aristarh, tovarăşii de călătorie ai lui Pavel"; şi cu ei "au năvălit cu toţii într-un gând în teatru".

Locul unde era ţinut ascuns Pavel nu era prea departe şi el a aflat curând despre primejdia în care se găseau fraţii lui iubiţi. Uitând propria sa siguranţă, el a vrut să se ducă imediat la teatru spre a vorbi celor răzvrătiţi. "Dar nu l-au lăsat ucenicii". Gaiu şi Aristarh nu erau prada pe care o căutau oamenii; ei nu aveau să se teamă că vor suferi cine ştie ce mare vătămare. Dar, dacă ar fi fost văzută faţa palidă şi îngrijorată a apostolului, aceasta ar fi trezit de îndată patimile cele mai murdare ale gloatei şi nu ar mai fi existat niciodată posibilitatea omenească de a-i salva viaţa.

Pavel însă era încă plin de râvnă să apere adevărul înaintea mulţimii; dar, în cele din urmă, el a fost descurajat să mai facă acest pas printr-un mesaj de avertizare venit de la teatru. "Unii din mai marii Asiei, care-i erau prieteni, au trimis la el ca să-l roage să nu se ducă la teatru".

Zarva în teatru era în continuă creştere. "Unii strigau una, alţii alta, căci adunarea era în învălmăşeală, şi cei mai mulţi nici nu ştiau pentru ce se adunaseră". Faptul că Pavel şi unii dintre tovarăşii lui erau de origine ebraică i-a făcut pe iudei dornici să arate lămurit că ei nu simpatizau cu el şi nici cu lucrarea lui. De aceea, ei au împins înainte pe unul dintre ai lor, pentru a prezenta această problemă înaintea oamenilor. Vorbitorul care a fost ales era Alexandru, unul dintre meşteri, un căldărar, despre care mai târziu Pavel amintea ca despre unul care îi "făcuse mult rău" (2 Tim. 4,14). Alexandru era un bărbat cu însuşiri nespus de mari şi el a depus toate eforturile ca să îndrepte mânia oamenilor numai împotriva lui Pavel şi a tovarăşilor lui. Dar gloata, văzând că Alexandru era iudeu, l-a împins la o parte; şi "au strigat toţi într-un glas, timp de aproape două ceasuri: 'Mare este Diana Efesenilor!'"

În cele din urmă, fiind cu totul istoviţi, ei au încetat şi a fost un moment de linişte. Atunci, logofătul cetăţii a atras atenţia mulţimii şi, în virtutea slujbei sale, a câştigat ascultarea lor. El i-a întâmpinat pe oameni chiar pe terenul lor şi le-a arătat că nu era nici un motiv ca să îndreptăţească această zarvă. El a apelat la judecata lor. "Bărbaţi Efeseni", a spus el, "cine este acela care nu ştie că cetatea Efesenilor este păzitoarea templului marii Diane şi a chipului ei căzut din cer? Fiindcă nimeni nu poate să tăgăduiască lucrul acesta, trebuie să vă potoliţi, şi să nu faceţi nimic cu pornire nechibzuită. Căci aţi adus aici pe oamenii aceştia, care nu sunt vinovaţi nici de jefuirea templului, nici de hulă împotriva zeiţei noastre. Deci, dacă în adevăr Dimitrie şi meşterii lui au să se plângă împotriva cuiva, sunt zile de judecată şi sunt dregători; să se pârască unii pe alţii. Dar dacă umblaţi după altceva, se va hotărî într-o adunare legiuită. Noi, de fapt, suntem în primejdie să fim învinuiţi de răscoală pentru cele întâmplate astăzi, căci n-avem nici un temei ca să putem îndreptăţi zarva aceasta.' După aceste cuvinte, a dat drumul adunării".

În vorbirea sa, Dimitrie spusese: "Meseria noastră cade în dispreţ". Aceste cuvinte dezvăluie adevărata pricină a zarvei din Efes şi, de asemenea, cauza multora dintre prigonirile care urmăriseră pe apostoli în lucrarea lor. Dimitrie şi meşterii lui au văzut că, prin propovăduirea şi răspândirea Evangheliei, negoţul cu chipurile făcute era primejduit. Era în joc venitul preoţilor şi meşteşugarilor păgâni; şi, din pricina aceasta, ei au ridicat împotriva lui Pavel cea mai nemiloasă împotrivire.

Hotărârea logofătului şi a altor slujbaşi cu vază din cetate a prezentat pe Pavel înaintea oamenilor ca pe unul care nu era vinovat de nici o faptă nelegală. Aceasta era o altă biruinţă a creştinismului asupra rătăcirii şi superstiţiei. Dumnezeu ridicase pe un mare magistrat spre a apăra pe apostolul Său şi pentru a ţine în frâu acea gloată gălăgioasă. Inima lui Pavel era plină de mulţumire la adresa lui Dumnezeu pentru că viaţa lui fusese ocrotită şi creştinismul nu fusese făcut de ruşine prin zarva din Efes.

"Când a încetat zarva, Pavel a chemat pe ucenici şi, după ce le-a dat sfaturi, şi-a luat ziua bună de la ei, şi a plecat în Macedonia". În această călătorie, el era însoţit de doi credincioşi fraţi Efeseni: Tihic şi Trofim.

Lucrarea lui Pavel în Efes se încheiase. Slujirea lui acolo fusese un timp de neîncetată lucrare, de multe încercări şi frământări sufleteşti. El învăţase pe oameni în public şi din casă în casă, învăţându-i şi avertizându-i cu multe lacrimi. Mereu şi mereu, iudeii se ridicaseră împotriva lui şi n-au pierdut nici o ocazie ca să întărâte sentimentele omeneşti împotriva lui.

În timp ce se lupta cu împotrivirea, împingea înainte cu un zel neobosit lucrarea Evangheliei şi ocrotea interesele unei biserici încă tinere în credinţă, Pavel avea pe suflet o grea povară pentru toate bisericile.

Vestea despre vreo apostazie în una din bisericile întemeiate de el îi pricinuia o adâncă mâhnire. El se temea ca nu cumva strădaniile lui pentru ei să nu se dovedească a fi fost în zadar. Multe nopţi nedormite le petrecea în rugăciune şi cugetare serioasă, atunci când afla despre metodele folosite pentru nimicirea lucrării sale. Când avea ocazie şi când situaţia cerea acest lucru, el scria bisericilor, făcându-le mustrări şi dându-le sfaturi, îndemnuri şi încurajări. În aceste epistole, apostolul nu stăruia asupra propriilor sale încercări, totuşi găsim în ele dezvăluiri ocazionale cu privire la lucrarea şi suferinţele lui pentru Hristos. Bătăi şi întemniţări, frig, foame şi sete, primejdii pe uscat şi pe mare, în cetăţi şi în pustie, din partea alor săi, din partea păgânilor şi din partea fraţilor mincinoşi - toate acestea le-a îndurat din pricina Evangheliei. El fusese făcut "de ruşine", "ocărât", socotit "ca lepădarea tuturor", "în grea cumpănă", "prigoniţi", "încolţiţi din toate părţile", "în fiecare zi în primejdie", dat "la moarte din pricina lui Isus". În mijlocul continuei furtuni de împotrivire, a strigătelor vrăjmaşilor şi trădării prietenilor, cutezătorul apostol ajunsese aproape la descurajare. Dar, privind înapoi la Golgota, el se avânta cu un nou zel, ca să răspândească cunoştinţa despre Cel răstignit. El călca pe cărarea însângerată pe care călcase Hristos înaintea lui. El nu căuta să fie cruţat de luptă până în ziua când avea să-şi pună jos armura, la piciorul Răscumpărătorului său.