Cap. 29 - Solie de avertizare şi îndemn

 

Prima epistolă către biserica din Corint a fost scrisă de apostolul Pavel, în timpul ultimei părţi a şederii sale la Efes. Pentru nimeni altul el nu a simţit un interes mai mare şi nu a depus o străduinţă mai neobosită ca pentru credincioşii din Corint. Timp de un an şi jumătate lucrase printre ei, îndreptându-le atenţia către un Mântuitor răstignit şi înălţat la cer, ca singura cale de mântuire, şi îndemnându-i să se bizuie pe puterea transformatoare a harului Său. Înainte de a-i primi în obştea bisericii pe cei care mărturiseau a fi creştini, el s-a îngrijit îndeaproape să le dea o îndrumare deosebită cu privire la privilegiile şi datoriile unui creştin credincios; şi, cu multă ardoare, s-a străduit să-i ajute să fie credincioşi legământului botezului.

Pavel avea un simţ ascuţit în legătură cu lupta pe care fiecare suflet trebuie să o ducă cu instrumentele răului care caută continuu să înşele şi să prindă în cursă; şi el lucrase neobosit pentru a întări şi statornici pe cei care erau tineri în credinţă. El îi rugase stăruitor să se predea cu totul lui Dumnezeu, căci ştia că atunci când sufletul nu se predă, păcatul nu este lepădat, poftele şi pasiunile încă se luptă pentru supremaţie şi ispitele fac conştiinţa să fie confuză.

Predarea trebuie să fie deplină. Fiecare suflet slab, plin de îndoieli şi luptător, care se predă cu totul lui Dumnezeu, este pus în legătură directă cu fiinţele care îl fac în stare să biruie. Cerul este aproape de el şi are sprijinul şi ajutorul îngerilor îndurării în orice timp de cercare şi nevoie.

Membrii bisericii din Corint erau înconjuraţi de idolatrie şi plăceri senzuale din cele mai felurite şi mai ispititoare. Cât timp apostolul a fost cu ei, aceste influenţe au avut doar o slabă putere asupra lor. Credinţa hotărâtă a lui Pavel, rugăciunile lui fierbinţi, cum şi cuvintele lui stăruitoare de îndemn şi, mai presus de orice, viaţa sa evlavioasă îi ajutase să renunţe mai degrabă la eul lor pentru Hristos decât să se bucure de plăcerile păcatului.

Totuşi, după plecarea lui Pavel, s-au ivit situaţii neplăcute; neghina ce fusese semănată de vrăjmaş s-a ivit printre grâu şi, nu peste mult timp, a început să aducă roadele ei rele. Acesta a fost un timp de grea încercare pentru biserica din Corint. Apostolul nu mai era cu ei spre a le reînsufleţi râvna şi a-i ajuta în străduinţele lor de a trăi în armonie cu Dumnezeu; şi, puţin câte puţin, mulţi au ajuns nepăsători şi indiferenţi, îngăduind ca gusturile şi înclinaţiile lor fireşti să-i stăpânească. Cel care atât de adesea îi îndemnase către idealurile înalte de curăţie şi integritate nu mai era cu ei; şi nu puţini dintre aceia, care atunci când se convertiseră au lepădat obiceiurile lor rele, acum s-au întors la păcatele josnice al păgânismului.

Pavel a scris pe scurt bisericii, îndemnându-i pe credincioşi să n-aibă "nici o legătură" cu membrii care aveau să stăruie în nelegiuire; însă mulţi dintre ei au denaturat gândurile lui Pavel, răstălmăcind vorbele sale, şi şi-au găsit o scuză pentru a nu lua în seamă învăţătura sa.

Biserica i-a trimis lui Pavel o scrisoare, cerându-i sfat cu privire la diferite probleme, dar nespunându-i nimic despre păcatele dureroase care se aflau între ei. Totuşi, Duhul Sfânt l-a făcut pe apostol să-şi dea seama că adevărata stare a bisericii fusese ascunsă de el şi că această scrisoare era o încercare de a scoate de la el declaraţii pe temeiul cărora autorii scrisorii să poată clădi în aşa fel, încât ele să slujească scopurilor lor.

La vremea aceea, au venit la Efes unii membri din familia lui Cloe, o familie creştină cu mare vază în Corint. Pavel i-a întrebat cu privire la starea lucrurilor şi ei i-au spus că biserica era sfâşiată de dezbinări. Neînţelegerile care predominau cu ocazia vizitei lui Apolo crescuseră foarte mult. Învăţători falşi îi îndemnau pe membri să dispreţuiască învăţăturile lui Pavel. Învăţătura şi rânduielile Evangheliei fuseseră denaturate. Mândria, idolatria şi senzualismul erau în continuă creştere printre aceia care fuseseră cândva zeloşi în vieţuirea creştină.

Când acest tablou i-a fost înfăţişat, Pavel a văzut că temerile lui cele mai rele s-au adeverit mai mult decât se aşteptase el. Dar, din pricina aceasta, el nu s-a lăsat stăpânit de gândul că lucrarea lui fusese un eşec. Cu "strângere de inimă" şi "cu ochii scăldaţi în lacrimi", el a cerut sfat de la Dumnezeu. Bucuros ar fi vizitat de îndată Corintul, dacă aceasta ar fi fost calea cea mai înţeleaptă pe care s-o urmeze. El ştia însă că în starea de faţă credincioşii nu aveau să profite de pe urma lucrării sale şi de aceea el l-a trimis pe Tit, spre a pregăti calea pentru o vizită a sa ceva mai târziu. Apoi, lăsând la o parte orice simţământ personal faţă de umblarea acelora a căror purtare dezvăluia o aşa ciudată stricăciune şi păstrându-şi sufletul alături de Dumnezeu, apostolul a scris bisericii din Corint una din cele mai bogate, mai instructive şi mai puternice dintre toate epistolele sale.

Cu o remarcabilă limpezime, el a început să răspundă diferitelor întrebări ce-i fuseseră puse de biserică şi să stabilească principii generale, care, dacă ar fi fost ascultate, i-ar fi condus la un nivel spiritual mai înalt. Ei erau în primejdie şi el nu putea suporta gândul de a scăpa prilejul ca, în acest moment critic, să ajungă la inimile lor. În mod credincios, el i-a avertizat despre primejdiile lor şi i-a mustrat pentru păcatele lor. Din nou le-a îndreptat privirile spre Hristos şi a căutat să aprindă iarăşi flacăra devotamentului lor de la început.

Iubirea cea mare a apostolului faţă de biserica din Corint era descoperită în salutarea plină de o iubire duioasă adresată bisericii. El le-a amintit de experienţa întoarcerii lor de la idolatrie la închinarea şi slujirea adevăratului Dumnezeu. El le-a adus aminte de darurile Duhului Sfânt pe care ei le primiseră şi le-a arătat privilegiul care-l aveau de a înainta mereu în viaţa creştină până ce vor fi ajuns la curăţia şi sfinţenia lui Hristos. "În El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele", scria Pavel, "cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta, mărturia despre Hristos a fost bine întărită în mijlocul vostru; aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos".

Pavel le-a vorbit lămurit despre neînţelegerile care se iviseră în biserica din Corint şi i-a îndemnat stăruitor pe membri să înceteze să se mai certe. "Vă îndemn dar fraţilor", scria el, "pentru numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire".

Apostolul s-a simţit liber să amintească cum şi prin cine fusese informat despre dezbinările din biserică. "Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri".

Pavel era un apostol inspirat. Adevărurile pe care le vestea altora el le primise "prin descoperire"; totuşi, Dumnezeu nu-i descoperea totdeauna, în mod direct, care era starea de fapt a poporului Său. De data aceasta, cei care erau interesaţi de bunul mers al bisericii din Corint şi care văzuseră relele furişându-se în biserică au prezentat problema înaintea apostolului; şi prin descoperirea dumnezeiască primită mai dinainte, el era pregătit să judece caracterul acestor întâmplări. Cu toate că Domnul nu i-a dat o nouă descoperire pentru acel timp deosebit, aceia care în adevăr umblau după lumină au primit această solie ca exprimând gândul lui Hristos. Domnul îi arătase greutăţile şi primejdiile care aveau să se ivească în biserici şi, când aceste rele s-au dat pe faţă, apostolul a recunoscut însemnătatea lor. El fusese aşezat acolo pentru apărarea bisericii. El trebuia să vegheze asupra sufletelor ca unul care avea să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu; şi oare nu era potrivit şi drept ca el să ia aminte la rapoartele cu privire la neorânduiala şi dezbinările dintre ei? Desigur; şi mustrarea pe care el le-a trimis-o era cu siguranţă scrisă sub inspiraţia Duhului lui Dumnezeu, ca oricare din celelalte epistole ale sale.

Apostolul n-a amintit nimic despre învăţătorii mincinoşi care căutau să distrugă rodul muncii lui. Din pricina întunericului şi a dezbinărilor din biserică, el s-a abţinut cu multă înţelepciune ca să nu-i irite făcând referiri de felul acesta, temându-se ca nu cumva unii să se abată cu totul de la adevăr. El le-a atras atenţia asupra lucrării sale printre ei, ca fiind aceea a unui "meşter-zidar înţelept", ce pusese temelia pe care au clădit alţii. Însă prin aceasta el nu voia să se înalţe pe sine; căci el a spus: "Noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu". El nu pretindea că în sine însuşi ar fi o înţelepciune, ci recunoştea că numai puterea dumnezeiască singură îl făcuse în stare să prezinte adevărul într-un chip plăcut lui Dumnezeu. Unit cu Hristos, Cel mai mare dintre toţi învăţătorii, Pavel fusese făcut în stare să transmită şi altora lecţii ale înţelepciunii divine, care împlineau nevoile tuturor claselor şi care aveau să fie potrivite tuturor vremurilor, în toate locurile şi în toate condiţiile.

Printre cele mai serioase rele care se dezvoltaseră printre credincioşii corinteni, era şi acela a întoarcerii la multe din înjositoarele obiceiuri ale păgânismului. Un fost convertit decăzuse atât de mult, încât umblarea lui destrăbălată era o încălcare chiar şi a standardului scăzut de moralitate pe care-l ţineau până şi Neamurile. Apostolul a cerut stăruitor bisericii să îndepărteze dintre ei "pe răul acela". "Nu ştiţi", îi mustra el, "că puţin aluat dospeşte toată plămădeala? Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat".

Un alt mare rău care se ridicase în biserică era acela că fraţii mergeau la judecăţi înaintea legii unii contra altora. Se luaseră suficiente măsuri pentru aplanarea neînţelegerilor dintre credincioşi. Chiar Însuşi Hristos dăduse instrucţiuni clare cu privire la modul cum să fie tratate asemenea probleme. "Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta", dăduse sfat Mântuitorul, "du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer" (Mat. 18,15-18).

Credincioşilor corinteni care pierduseră din vedere acest sfat lămurit, Pavel nu le-a scris în cuvinte de îndemnare şi mustrare neclare. "Când vreunul din voi are vreo neînţelegere cu altul", a întrebat el, "îndrăzneşte el să se judece cu el la cei nelegiuiţi şi nu la sfinţi? Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? Deci, când aveţi neînţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia, voi puneţi judecători pe aceia pe care biserica nu-i bagă în seamă? Spre ruşinea voastră zic lucrul acesta. Astfel, nu este între voi nici măcar un singur om înţelept, care să fie în stare să judece între frate şi frate? Dar un frate se duce la judecată cu alt frate, şi încă înaintea necredincioşilor! Chiar faptul că aveţi judecăţi între voi este un cusur pe care-l aveţi. Pentru ce nu suferiţi mai bine să fiţi nedreptăţiţi? Dar voi singuri sunteţi aceia care nedreptăţiţi şi păgubiţi, şi încă pe fraţi! Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?"

Satana caută continuu să introducă neîncredere, înstrăinare şi răutate în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Deseori, vom fi ispitiţi să socotim că drepturile noastre au fost încălcate chiar şi atunci când nu este nici un fapt care să dovedească un asemenea simţământ. Cei a căror iubire de sine este mai puternică decât iubirea lor faţă de Hristos şi lucrarea Sa vor pune pe primul loc interesele lor şi vor folosi orice mijloc cu putinţă pentru a le apăra şi păstra. Chiar mulţi dintre aceia care se arată a fi creştini conştiincioşi sunt împiedicaţi de mândrie şi preţuire de sine de a se duce personal la aceia pe care îi socotesc în rătăcire spre a vorbi cu ei în spiritul lui Hristos şi a se ruga împreună unul pentru celălalt. Când se socotesc vătămaţi de fraţii lor, unii sunt gata să se ducă la tribunal în loc să urmeze regula Mântuitorului.

Creştinul nu trebuie să apeleze la tribunale, ca ele să aplaneze neînţelegerile care s-ar putea ivi printre membrii bisericii. Asemenea neînţelegeri trebuie aplanate între ei sau de biserică, potrivit învăţăturii lui Hristos. Chiar dacă s-a săvârşit o nedreptate, urmaşul cel blând şi umil al lui Isus va răbda "mai bine paguba" decât să dezvăluie înaintea lumii păcatele fraţilor săi din biserică.

Judecăţile între fraţi sunt o ocară adusă cauzei adevărului. Creştinii care merg la judecată unul împotriva altuia expun biserica batjocurii vrăjmaşilor şi fac să triumfe puterile întunericului. Ei Îl rănesc din nou pe Hristos şi-L expun ruşinii publice. Desconsiderând autoritatea bisericii, ei dispreţuiesc pe Dumnezeu, care a dat bisericii autoritatea ei.

În această Epistolă către Corinteni, Pavel a căutat să le arate puterea lui Hristos de a-i feri de cel rău. El ştia că, dacă ei se vor supune condiţiilor stabilite, vor fi tari în puterea Celui Atotputernic. Ca un mijloc de a-i ajuta să se smulgă din robia păcatului şi să-şi desăvârşească sfinţenia în temerea de Domnul, Pavel le-a pus în faţă cerinţele Aceluia căruia îşi consacraseră viaţa atunci când s-au convertit. "Voi sunteţi ai lui Hristos", declara el. "Nu sunteţi ai voştri" Aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu".

Apostolul a descris lămurit urmarea întoarcerii de la o viaţă de curăţenie şi sfinţenie la obiceiurile corupte ale păgânismului. "Nu vă înşelaţi", scria el; "nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii", nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu". El i-a rugat fierbinte să-şi stăpânească patimile şi poftele josnice. "Nu ştiţi", întreba el, "că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu?"

În timp ce Pavel era înzestrat cu înalte daruri intelectuale, viaţa lui da pe faţă puterea unei deosebite înţelepciuni, care i-a dat agerimea minţii şi simpatia inimii, şi-l aducea într-o strânsă legătură cu alţii, făcându-l în stare să dezvolte partea cea bună a fiinţei lor şi să-i inspire să se lupte pentru o viaţă mai înaltă. Inima lui era plină de o iubire arzătoare pentru credincioşii corinteni. El dorea să-i vadă dând pe faţă o iubire lăuntrică care i-ar fi întărit împotriva ispitei. El ştia că, la fiecare pas pe calea creştină ei aveau să întâlnească împotrivire din partea sinagogii Satanei şi că zilnic aveau să fie angajaţi în lupte. Ei trebuia să se păzească de apropierea pe furiş a vrăjmaşului, dând la o parte obiceiurile vechi şi înclinaţiile fireşti şi veghind totdeauna în rugăciune. Pavel ştia că biruinţele creştine cele mai înalte pot fi ajunse numai prin multă rugăciune şi continuă veghere, lucru pe care el căuta să-l întipărească în mintea lor. Dar el mai ştia, de asemenea, că în Hristos Cel răstignit li se punea la îndemână o putere îndestulătoare spre a converti sufletul şi putere dumnezeiască potrivită pentru a-i face în stare să ţină piept oricărei ispitiri la rău. Având credinţa lui Dumnezeu drept scut şi Cuvântul Său drept armă de luptă, ei aveau să fie îndestulaţi cu o putere lăuntrică care avea să-i facă în stare să respingă atacurile vrăjmaşului.

Credincioşii corinteni aveau nevoie de o mai profundă experienţă în lucrurile lui Dumnezeu. Ei nu înţelegeau ce înseamnă a privi slava Lui şi a fi schimbat din caracter în caracter. Ei nu văzuseră decât primele raze ale începutului zorilor acestei slave. Dorinţa lui Pavel faţă de ei era ca aceştia să poată fi umpluţi cu toată plinătatea lui Dumnezeu, continuând să-L cunoască pe El, care Se iveşte ca zorile dimineţii, şi să continue să înveţe de la El până ce vor fi ajuns la plinătatea măsurii unei desăvârşite credinţe evanghelice.