Cap. 3 - Marea însărcinare

După moartea Domnului Hristos, ucenicii erau aproape biruiţi de descurajare. Învăţătorul lor fusese respins, osândit şi răstignit. Preoţii şi conducătorii declaraseră în mod batjocoritor: "Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El" (Matei 27,42). Soarele nădejdii ucenicilor apusese, şi asupra inimilor lor se lăsase noaptea. Deseori, ei repetau cuvintele: "Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel" (Luca 24,21). Singuri şi adânc mâhniţi, ei îşi aminteau cuvintele Lui: "Dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?" (Luca 23,31).

Isus a încercat în mai multe rânduri să dezvăluie ucenicilor Săi viitorul, însă ei au fost nepăsători şi astfel n-au cugetat la ceea ce spusese El. Din pricina aceasta, moartea Lui a venit peste ei ca o surpriză; şi, mai târziu, revizuindu-şi trecutul şi văzând rezultatul necredinţei lor, s-au umplut de întristare. Când Hristos a fost răstignit, ei nu credeau că El va învia. El spusese lămurit că avea să învieze a treia zi, însă ei erau nedumeriţi, neştiind ce voia să spună. Această lipsă de înţelegere i-a făcut ca, la moartea Lui, ei să ajungă într-o totală deznădejde. Ei erau într-o stare de amară dezamăgire. Credinţa lor nu trecea dincolo de umbra pe care Satana o aruncase în faţa privirii lor. Totul li se părea neclar şi tainic. Dacă ar fi crezut cuvintele Mântuitorului, de câtă întristare n-ar fi fost ei cruţaţi!

Copleşiţi de disperare, durere şi deznădejde, ucenicii s-au întâlnit cu toţii în camera de sus şi au încuiat şi zăvorât uşile, temându-se ca nu cumva soarta iubitului lor Învăţător să fie şi soarta lor. Aici li S-a arătat Mântuitorul după învierea Sa.

Timp de patruzeci de zile, Domnul Hristos a rămas pe pământ, pregătindu-i pe ucenici pentru lucrarea ce o aveau de făcut şi lămurindu-le ceea ce până atunci nu fuseseră în stare să înţeleagă. El le-a vorbit despre profeţiile cu privire la venirea Sa, lepădarea Lui de către iudei şi moartea Sa, arătându-le că fiecare parte a acestor profeţii se împlinise. Le-a spus că ei trebuia să privească această împlinire a profeţiei ca o asigurare a puterii ce avea să-i însoţească în lucrările lor în viitor. "Atunci le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: 'Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze a treia zi dintre cei morţi. Şi să se propovăduiască tuturor Neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim'" Şi a mai adăugat: "Voi sunteţi martori ai acestor lucruri" (Luca 24,45-48).

În timpul acestor zile, pe care Isus le-a petrecut împreună cu ucenicii Săi, ei au câştigat o nouă experienţă. Auzind pe iubitul lor Învăţător explicând Scripturile în lumina tuturor celor împlinite, credinţa lor în El s-a fixat pe deplin. Ei au ajuns acolo, încât să poată spune: "Ştiu în cine am crezut" (2 Timotei 1,12). Ei au început să înţeleagă natura şi întinderea lucrării lor, să vadă că aveau de vestit lumii adevărurile încredinţate lor. Întâmplările din viaţa lui Hristos, moartea şi învierea Sa, profeţiile care arătau spre aceste evenimente, tainele planului de mântuire, puterea lui Isus pentru iertarea păcatelor - la toate aceste lucruri ei fuseseră martori şi trebuia să le facă cunoscute lumii. Ei trebuia să vestească Evanghelia păcii şi mântuirii prin pocăinţă şi puterea Mântuitorului.

Înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul Hristos le-a dat ucenicilor Săi însărcinare, spunându-le că ei urma să fie executorii testamentari prin care El lăsa lumii comorile vieţii veşnice. "Voi aţi fost martorii vieţii Mele de sacrificiu în favoarea lumii", le-a spus El. "Aţi văzut strădaniile Mele pentru Israel. Şi, cu toate că poporul Meu nu a voit să vină la Mine ca să poată avea viaţă, deşi preoţii şi conducătorii au făcut cu Mine ce le-a plăcut, deşi ei M-au lepădat, ei vor mai avea încă o ocazie de a primi pe Fiul lui Dumnezeu. Voi aţi văzut că pe toţi aceia care vin la Mine, mărturisindu-şi păcatele, Eu îi primesc bucuros. Pe cel care vine la Mine, cu nici un chip nu-l voi da afară. Vouă, ucenicilor Mei, vă încredinţez această solie a îndurării. Ea trebuie să fie dusă atât la iudei, cât şi la Neamuri - mai întâi la Israel şi apoi tuturor Neamurilor, limbilor şi popoarelor. Toţi care cred trebuie să fie strânşi într-o biserică".

Însărcinarea Evangheliei este marele hrisov misionar al Împărăţiei lui Hristos. Ucenicii urmau să lucreze cu sârguinţă pentru suflete, adresând invitaţia harului. Nu trebuia să aştepte ca oamenii să vină la ei, ci ei trebuia să meargă la oameni cu solia lor.

Ucenicii aveau să ducă mai departe lucrarea lor în Numele lui Hristos. Fiecare cuvânt şi faptă a lor trebuia să îndrepte atenţia asupra Numelui Său, care are acea putere vitală prin care păcătoşii pot fi mântuiţi. Credinţa lor trebuia să se concentreze în El, care este izvorul îndurării şi al puterii. În Numele Său, ei trebuia să prezinte cererile lor Tatălui şi să primească răspuns. Ei trebuia să boteze în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Numele lui Hristos trebuia să constituie parola, cuvântul lor de ordine, semnul prin care să fie deosebiţi, legătura unirii lor, autoritatea activităţii lor, cum şi izvorul succesului lor. Nimic nu avea să fie recunoscut în Împărăţia Sa, dacă nu purta Numele Său şi semnătura Sa.

Când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: Mergeţi în Numele Meu spre a aduna în biserică pe toţi aceia care cred, El le-a pus în faţă, în mod lămurit, nevoia de a rămâne la cele simple. Cu cât avea să fie mai puţină paradă şi spectacol, cu atât influenţa lor spre bine avea să fie mai mare. Ucenicii trebuia să vorbească în acelaşi mod simplu în care a vorbit Hristos. Ei trebuia să întipărească în ascultătorii lor învăţăturile pe care El îi învăţase.

Hristos nu a spus ucenicilor Săi că lucrarea lor avea să fie uşoară. El le-a prezentat vasta alianţă a răului, desfăşurată împotriva lor. Ei aveau să lupte "împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti" (Efeseni 6,12). Însă ei nu aveau să fie lăsaţi să lupte singuri. El i-a asigurat că avea să fie cu ei; şi că, dacă vor merge înainte în credinţă, se vor mişca sub pavăza Celui Atotputernic. El i-a îndemnat să fie curajoşi şi tari; căci în rândurile lor avea să fie Cineva mai puternic decât îngerii - Comandantul oştirilor cerului. El a luat toate măsurile pentru aducerea la îndeplinire a lucrării lor şi a luat asupra Sa răspunderea succesului. Atâta timp cât aveau să asculte de Cuvântul Său şi să lucreze în legătură cu El, nu aveau să dea greş. Mergeţi la toate neamurile, le-a poruncit El. Mergeţi până la cele mai îndepărtate regiuni locuite ale globului şi fiţi siguri că prezenţa Mea va fi cu voi chiar şi acolo. Lucraţi cu credinţă şi încredere, căci niciodată nu va fi un timp când să vă uit. Voi fi totdeauna cu voi, ajutându-vă să vă aduceţi la îndeplinire datoria, călăuzindu-vă, îmbărbătându-vă, sfinţindu-vă, sprijinindu-vă şi dându-vă succes în rostirea cuvintelor care să îndrepte atenţia altora spre cer.

Sacrificiul lui Hristos în favoarea omului a fost deplin şi complet. Condiţia ispăşirii a fost împlinită. Lucrarea pentru care El a venit în lume a fost îndeplinită. El a câştigat împărăţia. El a smuls-o de la Satana şi a devenit moştenitor al tuturor lucrurilor. El era în drum spre tronul lui Dumnezeu, ca să fie onorat de oştile cereşti. Investit cu autoritate neţărmurită, El a dat ucenicilor Săi însărcinarea: "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28,19.20).

Chiar înainte de a-i părăsi pe ucenici, Hristos le-a arătat din nou, lămurit, natura Împărăţiei Sale. Le-a reamintit lucruri pe care mai înainte El le spusese cu privire la ea. El a declarat că nu era planul Său să stabilească în lumea aceasta o împărăţie pământească. El nu era trimis ca să domnească ca un monarh pământesc pe tronul lui David. Când ucenicii L-au întrebat: "Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?" El le-a răspuns: "Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa" (Fapte 1,6.7). Nu era nevoie ca ei să vadă mai departe în viitor decât numai atâta cât descoperirile făcute de El îi făceau în stare să vadă. Lucrarea lor era aceea de a vesti solia Evangheliei.

Prezenţa vizibilă a lui Hristos era pe cale să fie retrasă din mijlocul ucenicilor, dar ei aveau să aibă parte de o nouă înzestrare cu putere. Duhul Sfânt avea să le fie dat în toată plinătatea lui, sigilându-i pentru lucrarea lor. "Iată", a zis Mântuitorul, "voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24,49). "Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt." "Voi veţi primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Fapte 1,5.8).

Mântuitorul ştia că nici un argument, oricât de logic, nu ar fi înmuiat inimile învârtoşate şi nu ar fi putut străpunge crusta egoismului şi a spiritului lumesc. El ştia că ucenicii Săi trebuia să fie înzestraţi cu putere cerească; că Evanghelia îşi va împlini lucrarea ei numai atunci când va fi vestită din inimi încălzite şi buze elocvente, printr-o cunoaştere vie a Aceluia care este Calea, Adevărul şi Viaţa. Lucrarea încredinţată ucenicilor cerea multă destoinicie, căci curentul adânc al răutăţii urma şă se prăvălească cu putere asupra lor. La comanda forţelor întunericului era un conducător foarte ager şi hotărât, iar urmaşii lui Hristos puteau lupta pentru dreptate numai prin ajutorul pe care Dumnezeu avea să li-l dea prin Duhul Sfânt.

Hristos le-a spus ucenicilor Săi că ei trebuia să-şi înceapă lucrarea la Ierusalim. Cetatea aceasta fusese scena uimitorului Său sacrificiu pentru neamul omenesc. Acolo, îmbrăcat în haina naturii umane, El a umblat şi a vorbit cu oamenii şi puţini au văzut cât de aproape se coborâse cerul de pământ. Acolo fusese El osândit şi răstignit. În Ierusalim, erau mulţi care, în taină, credeau că Isus din Nazaret este Mesia şi care fuseseră amăgiţi de preoţi şi conducători. Acestora trebuia să le fie vestită Evanghelia. Ei trebuia să fie chemaţi la pocăinţă. Adevărul minunat, că numai prin Hristos putea fi dobândită iertarea păcatelor, trebuia lămurit. Şi, în timp ce întreg Ierusalimul era frământat de zguduitoarele evenimente din ultimele săptămâni, predicarea ucenicilor avea să facă cea mai profundă impresie.

În timpul lucrării Sale, Isus a prezentat continuu înaintea ucenicilor faptul că ei trebuia să fie una cu El în lucrarea Sa de răscumpărare a lumii din sclavia păcatului. Când i-a trimis pe cei doisprezece şi, mai târziu, pe cei şaptezeci să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, El i-a învăţat datoria pe care o aveau - să împărtăşească şi altora ceea ce El le făcuse cunoscut. În toată lucrarea Sa, El îi instruia pentru o lucrare individuală şi aceasta urma să se întindă pe măsură ce numărul membrilor creştea, ajungând până la cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. Ultima lecţie pe care a dat-o urmaşilor Săi a fost aceea că ei aveau în păstrare, spre a fi dusă lumii, vestea cea bună a mântuirii.

Când a sosit timpul ca Hristos să Se înalţe la Tatăl, El i-a condus pe ucenici afară din oraş, până în Betania. Aici, El S-a oprit, iar ei s-au adunat în jurul Său. Cu mâinile întinse spre binecuvântare, ca o asigurare a grijii Lui ocrotitoare, El S-a înălţat încet din mijlocul lor. "Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer" (Luca 24,51).

În timp ce ucenicii priveau înmărmuriţi în sus spre a prinde cea din urmă privire a Domnului lor care Se înălţa, El era primit în rândurile îngerilor cereşti care se bucurau. În timp ce îngerii aceştia Îl escortau spre curţile de sus, ei cântau triumfător: "Cântaţi lui Dumnezeu, împărăţiile pământului, şi lăudaţi pe Domnul! Cântaţi Celui ce călăreşte pe cerurile cerurilor. Daţi slavă lui Dumnezeu, a cărui măreţie este peste Israel şi a cărui putere este în ceruri" (Psalmul 68,32-34).

Ucenicii încă mai priveau cu ardoare spre cer când, "iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: 'Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer'" (Fapte 1,10.11).

Făgăduinţa celei de a doua veniri a lui Hristos trebuia să fie păstrată mereu proaspătă în mintea ucenicilor Săi. Acelaşi Isus, pe care ei Îl văzuseră înălţându-Se la cer, urma să vină iarăşi spre a-i lua la Sine pe aceia care pe acest pământ s-au consacrat servirii Lui. Acelaşi glas care le-a spus: "Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului", le va ura în curând bun venit înaintea feţei Sale, în Împărăţia cerească.

După cum în serviciul preînchipuitor marele preot dezbrăca haina pontificală şi slujea în veşmântul alb de in al preotului de rând, tot astfel Hristos Şi-a dezbrăcat hainele Sale împărăteşti, S-a îmbrăcat cu haina naturii omeneşti şi a oferit sacrificiu, El Însuşi fiind şi preot şi victimă. Aşa cum marele preot, după ce-şi îndeplinea slujba în Sfânta Sfintelor, ieşea afară, în hainele sale pontificale, înaintea întregii adunări care îl aştepta, tot la fel Hristos va veni a doua oară îmbrăcat în cele mai albe haine, cum "nici un nălbitor de pe pământ n-o poate da" (Marcu 9,3). El va veni în propria Sa slavă, cum şi în slava Tatălui Său şi în drumul Său va fi însoţit de toată oastea îngerilor.

În felul acesta, va fi împlinită făgăduinţa dată de Hristos ucenicilor Săi: "Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine" (Ioan 14,3). Pe cei care L-au iubit şi L-au aşteptat, El îi va încununa cu slavă, cinste şi nemurire. Morţii cei drepţi vor ieşi din mormintele lor şi aceia care vor fi în viaţă vor fi răpiţi împreună cu ei spre a întâmpina pe Domnul în văzduh. Ei vor auzi glasul lui Isus, mai dulce decât orice muzică ce a ajuns vreodată la vreo ureche muritoare, zicându-le: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii" (Matei 25,34).

Pe bună dreptate, ucenicii se puteau bucura în nădejdea revenirii Domnului lor.