Cap. 30 - Chemarea la o treaptă mai înaltă

 

În speranţa de a imprima puternic în mintea credincioşilor corinteni importanţa unei hotărâte stăpâniri de sine, a unei stricte cumpătări şi a unui zel stăruitor în slujba lui Hristos, Pavel, în epistola lui către ei, face o izbitoare asemănare între lupta creştină şi celebrele alergări care aveau loc în anumite intervale de timp, în apropiere de Corint. Dintre toate jocurile instituite de greci şi romani, alergarea - cursele de întrecere - era jocul cel mai vechi, dar şi cel mai mult preţuit. Ele erau urmărite de împăraţi, nobili şi oameni de stat. La ele luau parte tineri de rang mare şi bogaţi şi ei nu se dădeau înapoi de la nici un efort sau disciplină care ar fi fost de trebuinţă spre a putea câştiga premiul.

Întrecerile erau conduse după regulamente stricte, de la care nu se admitea nici o abatere. Cei care doreau ca numele să le fie trecut pe lista concurenţilor pentru premiu trebuia mai întâi să se supună unui aspru program de pregătire. Satisfacerea dăunătoare a apetitului sau orice altă plăcere îngăduită, ce ar fi scăzut vigoarea mintală sau fizică, era interzisă cu stricteţe. Pentru ca cineva să aibă vreo nădejde de a ajunge la biruinţă în aceste încercări ale puterii şi vitezei, muşchii trebuia să fie tari şi elastici, iar nervii bine stăpâniţi. Orice mişcare trebuia să fie sigură, fiecare pas, iute şi neşovăielnic; puterile fizice trebuia să atingă nivelul cel mai înalt.

Când concurenţii la întrecere îşi făceau apariţia înaintea mulţimii care îi aştepta, numele le erau anunţate în gura mare şi, în mod foarte clar şi pe înţeles, erau amintite ăle întrecerii. Apoi toţi porneau deodată, atenţia încordată a spectatorilor însufleţindu-le hotărârea de a câştiga. Juriul era aşezat chiar în apropierea punctului de sosire, spre a putea observa alergarea de la începutul şi până la încheierea ei şi a acorda premiul adevăratului biruitor. Dacă cineva ajungea la ţintă prin folosirea vreunui avantaj neîngăduit, nu i se acorda premiul.

Cu ocazia acestor întreceri, concurenţii se expuneau unor riscuri mari. Unii nu-şi mai reveneau niciodată de pe urma eforturilor fizice teribile la care se supuseseră. Nu era nu lucru neobişnuit ca oamenii să cadă în timpul alergării, rănindu-se la gură şi la nas şi, uneori, un concurent cădea mort chiar când era aproape să obţină premiul. Dar posibilitatea unei vătămări pentru toată viaţa sau chiar a morţii nu era socotită ca un risc prea mare care să împiedice pe cineva să alerge pentru a dobândi cinstea ce aştepta pe concurentul biruitor.

Când câştigătorul ajungea la ţintă, aplauzele imensei mulţimi de spectatori sfâşiau aerul şi trezeau ecoul printre dealurile şi munţii înconjurători. În faţa tuturor spectatorilor, juriul îi înmâna însemnele biruinţei - o cunună de lauri şi o ramură de palmier pe care urma să o poarte în mâna dreaptă. Laude îi erau aduse în toată ţara; părinţii primeau şi ei partea lor de cinste; şi chiar şi cetatea în care trăia acesta era în mare cinste pentru că a dat naştere unui aşa mare atlet.

Referindu-se la aceste întreceri ca la o reprezentare a luptei creştine, Pavel subliniază pregătirile ce trebuia făcute de concurenţii la alergare, în vederea succesului - o disciplinare preliminară, o dietă abstinentă, obligativitatea cumpătării. "Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte", spunea el, "se supun la tot felul de înfrânări". Alergătorii renunţau la orice îngăduinţă care ar fi dus la slăbirea puterilor fizice şi, printr-o disciplinare severă şi continuă, îşi dezvoltau muşchii spre a fi tari şi rezistenţi, pentru ca atunci când avea să vină ziua întrecerii, ei să poată cere din partea puterilor să facă faţă celui mai greu efort. Cu atât mai mult creştinul, ale cărui interese veşnice sunt în joc, trebuie să-şi aducă poftele şi pasiunile sub controlul raţiunii şi voinţei lui Dumnezeu. Niciodată el nu trebuie să îngăduie ca atenţia să-i fie sustrasă de plăceri, lux sau de o viaţă uşoară. Toate obiceiurile şi simţămintele lui trebuie supuse unei stricte disciplinări. Judecata, luminată de învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu şi călăuzită de Duhul Său, trebuie să ţină frânele controlului.

Şi, după ce acestea au fost făcute, creştinul trebuie să depună cea mai mare străduinţă pentru a dobândi biruinţa. La jocurile corintice, ultimii câţiva paşi ai alergătorilor care luau parte la întrecere erau făcuţi cu eforturi chinuitoare pentru a-şi menţine viteza. Tot la fel şi creştinul, cu cât se apropie mai mult de ţintă, trebuie să se avânte înainte cu un şi mai mare zel şi hotărâre decât la începutul alergării.

Pavel prezintă contrastul dintre cununa de lauri ce se veştejeşte, primită de biruitor cu ocazia alergării, şi cununa nemuritoare a slavei, care va fi dată celui ce biruieşte în alergarea creştină. "Ei fac lucrul acesta", declară el, "ca să capete o cunună care se poate veşteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji". Pentru a câştiga un premiu pieritor, alergătorii greci nu cruţau nici oboseala, nici înfrânarea. Noi ne luptăm pentru un premiu infinit mai valoros, şi anume cununa vieţii veşnice. Deci, cu atât mai mult, noi trebuie să fim mai cu grijă în străduinţa noastră şi mai din toată inima în sacrificiul şi abnegaţia noastră.

În Epistola către Evrei este arătată precis singura dorinţă a inimii, care ar trebui să caracterizeze alergarea creştină în vederea dobândirii vieţii veşnice: "Să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus" (Evrei 12,1.2). Invidia, răutatea, gândul rău, vorbirea de rău, lăcomia - acestea sunt greutăţi pe care creştinul trebuie să le dea la o parte dacă vrea să alerge cu succes în alergarea pentru nemurire. Orice obicei sau practică ce duce la păcat şi aduce dezonoare asupra lui Hristos trebuie dată la o parte, oricare ar fi sacrificiul ce s-ar cere. Binecuvântarea cerului nu poate fi dobândită de nimeni care calcă principiile veşnice ale dreptăţii. Un păcat nutrit este suficient spre a duce la degradarea caracterului şi a-i duce în rătăcire pe alţii.

"Dacă mâna ta te face să cazi în păcat", spunea Mântuitorul, "taie-o; este mai bine pentru tine să intri ciung în viaţă, decât să ai două mâini, şi să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge, unde viermele nu moare, şi focul nu se stinge. Dacă piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-l; este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop, decât să ai două picioare, şi să fii aruncat în gheenă, în focul care nu se stinge" (Marcu 9,43-45). Dacă pentru a scăpa corpul de la moarte trebuie să fie tăiat piciorul sau mâna, sau chiar să fie scos ochiul, cu cât mai dispus ar trebui să fie creştinul de a îndepărta păcatul ce aduce moarte sufletului!

Concurenţii la jocurile din vechime, după ce se supuneau la tot felul de sacrificii rigide, nici atunci nu erau siguri de biruinţă. "Nu ştiţi", întreba Pavel, "că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul?" Oricâtă sârguinţă şi seriozitate ar depune alergătorii, premiul nu poate fi acordat decât unuia. Numai o singură mână poate prinde cununa dorită. Unii poate că au depus eforturile cele mai mari pentru a dobândi premiul, însă atunci când îşi întindeau mâna să-l primească, altul, cu o clipă mai înaintea lor, punea mâna pe comoara râvnită.

Dar nu aşa este cazul în lupta creştină. Nici unul dintre cei care se supun condiţiilor nu va fi dezamăgit la sfârşitul alergării. Nici unul care este plin de râvnă şi stăruinţă nu va fi lipsit de biruinţă. Alergarea nu este numai pentru cel sprinten şi nici lupta numai pentru cel tare. Sfântul cel mai slab, ca şi cel mai tare poate dobândi cununa slavei nemuritoare. Toţi aceia care prin puterea harului divin îşi aduc viaţa în conformitate cu voinţa lui Hristos pot fi biruitori. Trăirea în viaţa de toate zilele a principiilor arătate în Cuvântul lui Dumnezeu este deseori privită ca fiind neimportantă - o problemă prea neînsemnată pentru a i se da atenţie. Dar, avându-se în vedere lucrurile care sunt în joc, nimic care poate ajuta sau împiedica nu este prea mic. Fiecare faptă îşi aruncă greutatea ei în balanţă şi hotărăşte biruinţa sau înfrângerea vieţii. Iar răsplata dată acelora care câştigă va fi dată în raport cu străduinţa şi râvna cu care ei s-au luptat.

Apostolul se compară cu unul care aleargă la o întrecere, încordându-şi fiecare nerv pentru a câştiga premiul. "Eu, deci, alerg", spune el, "dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat". Pentru ca nu cumva să alerge în nesiguranţă sau la voia întâmplării în alergarea creştină, Pavel s-a supus unei pregătiri aspre. Cuvintele "mă port aspru cu trupul meu", în mod literal, înseamnă să ţii în frâu, printr-o aspră disciplinare, dorinţele, impulsurile şi patimile.

Pavel se temea ca nu cumva, predicând altora, el însuşi să fie un lepădat. El îşi dădea seama că, dacă nu va pune în practica vieţii sale principiile pe care le credea şi le propovăduia, lucrul său în favoarea altora nu-i va fi de nici un folos. Vorbirea şi influenţa sa, cum şi refuzul său de a ceda în faţa plăcerilor egoiste, trebuia să arate că religia lui nu era doar cu numele, ci o legătură zilnică şi vie cu Dumnezeu. El punea continuu o ţintă înaintea sa şi se lupta în mod sincer să ajungă "îndreptăţirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă" (Filip. 3,9).

Pavel ştia că lupta sa împotriva răului nu va înceta atâta vreme cât va ţine viaţa lui. El şi-a dat totdeauna seama de nevoia de a se păzi cu stricteţe, pentru ca dorinţele pământeşti să nu-i înăbuşe zelul spiritual. El se lupta continuu cu toate puterile sale împotriva înclinaţiilor fireşti. El ţinea mereu înaintea sa idealul ce trebuia atins şi se lupta să-l atingă printr-o ascultare de bună voie de Legea lui Dumnezeu. Cuvintele, practicile, pornirile inimii - toate erau aduse sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu.

Acest singur gând nutrit în inimă, de a câştiga în această alergare pentru viaţa veşnică, era ceea ce dorea Pavel să se vadă în viaţa credincioşilor corinteni. El ştia că, pentru a atinge idealul pus de Hristos pentru ei, aveau înainte o viaţă de luptă necontenită de care nu vor fi scutiţi. El îi îndemna stăruitor să se lupte potrivit legii, zi de zi, căutând să se desăvârşească în ce priveşte evlavia şi morala. El a stăruit de ei să dea la o parte orice piedică şi să se avânte înainte spre ţinta desăvârşirii în Hristos.

Pavel a îndreptat atenţia corintenilor la experienţele vechiului Israel, la binecuvântările care au răsplătit ascultarea lor şi la judecăţile care au urmat fărădelegilor lor. El le-a reamintit despre modul minunat în care evreii au fost scoşi din Egipt, sub ocrotirea norului în timpul zilei şi a stâlpului de foc în timpul nopţii. Astfel, ei au fost conduşi în siguranţă prin Marea Roşie, în timp ce egiptenii, căutând să treacă în acelaşi fel, s-au înecat cu toţii. Prin aceste fapte, Dumnezeu l-a recunoscut pe Israel ca fiind biserica Sa. Ei "toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos". Evreii, în toate călătoriile lor, L-au avut pe Isus drept conducător al lor. Stânca lovită Îl simbolizează pe Hristos, care avea să fie rănit pentru fărădelegile oamenilor, pentru ca izvoarele mântuirii să curgă pentru toţi.

Cu toată purtarea de grijă deosebită arătată de Dumnezeu evreilor, din cauza dorinţei lor după viaţa de plăceri lăsată în urmă în Egipt, cât şi din pricina păcatului şi răzvrătirii lor, judecăţile lui Dumnezeu au venit totuşi asupra lor. Apostolul recomanda credincioşilor corinteni să ia aminte la învăţăturile cuprinse în experienţa lui Israel. "Aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde", declară el, "pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei". El a arătat cum dorinţa după o viaţă comodă şi de plăceri pregătise calea pentru păcatele care au atras răzbunarea din partea lui Dumnezeu. Atunci când copiii lui Israel s-au aşezat să mănânce şi să bea şi apoi s-au sculat să joace, ei au dat deoparte temerea de Dumnezeu pe care o simţiseră atunci când au ascultat darea Legii; şi, făcând un viţel de aur care să-L înfăţişeze pe Dumnezeu, i s-au închinat. Şi, după ce au savurat un ospăţ îmbelşugat, legat de închinarea la Baal-Peor, mulţi dintre evrei s-au dedat la destrăbălare. Mânia lui Dumnezeu s-a stârnit şi, la porunca Lui, "douăzeci şi trei de mii" au fost loviţi într-o singură zi de urgie.

Apostolul i-a rugat fierbinte pe corinteni: "Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă". Dacă aveau să se mândrească şi să se încreadă în ei înşişi, neglijând să vegheze şi să se roage, ei aveau să cadă în păcate grele, atrăgând asupra lor mânia lui Dumnezeu. Totuşi, Pavel nu voia să-i lase pradă disperării şi descurajării. El le-a dat asigurarea: "Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda".

Pavel a stăruit de fraţii săi să se întrebe pe ei înşişi ce influenţă vor avea asupra altora cuvintele şi faptele lor şi să nu facă nimic, oricât de nevinovat ar fi, care ar părea să consfinţească idolatria sau care ar putea jigni vederile celor mai slabi în credinţă. "Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva: să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiţi pricină de păcătuire nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu".

Cuvintele de avertizare adresate de apostol bisericii din Corint sunt valabile în toate timpurile şi îndeosebi sunt potrivite în zilele noastre. Prin idolatrie el nu înţelege numai închinarea la idoli, ci şi preocuparea de sine, iubirea unei vieţi de uşurătate, satisfacerea apetitului şi a pasiunilor. O credinţă doar cu numele în Hristos, o îngâmfată cunoaştere a adevărului, nu face pe cineva creştin. O religie care nu caută altceva decât să mulţumească ochiul, urechea şi gustul sau care aprobă cedarea în faţa plăcerilor nu este religia lui Hristos.

Comparând biserica lui Hristos cu trupul omenesc, apostolul ilustrează în chip foarte potrivit strânsa şi armonioasa legătură care ar trebui să existe între toţi membrii bisericii lui Hristos. "Noi toţi", scria el, "în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe. Dacă piciorul ar zice: 'Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup', nu este pentru aceasta din trup? Şi dacă urechea ar zice: 'Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup', nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum dar, Dumnezeu a pus mădularele în trup pe fiecare aşa cum a voit El. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup. Ochiul nu poate zice mâinii: 'N-am trebuinţă de tine'; nici capul nu poate zice picioarelor: 'N-am trebuinţă de voi'" Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste; pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup; ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare, în parte, mădularele lui".

Şi apoi, în cuvinte care din ziua aceea şi până acum au fost pentru bărbaţi şi femei un izvor de inspiraţie şi încurajare, Pavel arată însemnătatea acelei iubiri care ar trebui să caracterizeze pe urmaşii lui Hristos: "Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic".

Nu contează cât de strălucită îi este mărturisirea de credinţă, cel a cărui inimă nu este plină de iubire pentru Dumnezeu şi pentru semenii săi nu este un adevărat ucenic al lui Hristos. Chiar dacă el ar poseda o mare credinţă şi ar avea până şi puterea de a face minuni, totuşi, fără iubire, credinţa lui ar fi fără valoare. El poate să dea pe faţă mare dărnicie; dar, dacă face acest lucru din alt motiv decât acela al unei sincere iubiri, dacă şi-ar da toate bunurile sale pentru hrănirea săracilor, fapta lui nu l-ar recomanda bunăvoinţei lui Dumnezeu. În zelul său, poate să sufere chiar şi moartea de martir, totuşi, dacă fapta sa nu este determinată de iubire, el va fi privit de Dumnezeu ca un entuziast amăgit sau un făţarnic ambiţios.

"Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie". Bucuria cea mai curată izvorăşte din umilinţa cea mai adâncă. Caracterele cele mai tari şi mai nobile sunt clădite pe temelia răbdării, iubirii şi supunerii faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Dragostea "nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău". Iubirea asemenea iubirii lui Hristos aşează clădirea cea mai frumoasă pe motivele şi faptele altora. Dacă nu este de folos, credinciosul nu le dă în vileag greşelile; el nu ascultă cu sete rapoartele nefavorabile, ci mai de grabă caută să-şi strângă în minte calităţile cele bune ale altora.

Iubirea "nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul". Această iubire "nu va pieri niciodată". Ea niciodată nu-şi poate pierde valoarea; ea este o însuşire a cerului. Ca o comoară de preţ, ea va fi purtată de posesorul ei prin portalul cetăţii lui Dumnezeu.

"Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea".

În scăderea generală a nivelului moral, printre credincioşii corinteni existau unii care lepădaseră unele din temeiurile fundamentale ale credinţei lor. Unii merseseră atât de departe, încât tăgăduiseră doctrina învierii. Pavel a întâmpinat această erezie cu o mărturie foarte lămurită cu privire la dovada de netăgăduit a învierii lui Hristos. El a spus că Hristos, după moartea Sa, "a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi" mi s-a arătat şi mie".

Cu putere convingătoare, apostolul a prezentat marele adevăr cu privire la înviere. "Dacă nu este o înviere a morţilor", argumenta el, "nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi şi ca martori mincinoşi ai lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos, când nu L-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu înviază. Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi".

Apostolul a purtat mintea fraţilor corinteni înainte, spre triumful dimineţii învierii, când vor fi sculaţi la viaţă toţi sfinţii care au adormit pentru ca, de atunci încolo, să trăiască în veşnicie cu Domnul. "Iată", afirmă apostolul, "vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: 'Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?'" Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!"

Plin de glorie este triumful ce aşteaptă pe cel credincios. Apostolul, înţelegând posibilităţile care stau în faţa credincioşilor corinteni, a căutat să aşeze înaintea lor lucrurile care înalţă de la egoism şi senzualism şi să încununeze viaţa cu nădejdea nemuririi. Cu mult zel, el i-a îndemnat să fie credincioşi înaltei lor chemări în Hristos. "Prea iubiţii mei fraţi", stăruia el, "fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică".

În felul acesta, apostolul, în modul cel mai hotărât şi mai izbitor, s-a străduit să îndrepte ideile rătăcite şi primejdioase şi practicile care predominau în biserica din Corint. El a vorbit deschis, totuşi cu iubire pentru suflete. În avertizările şi mustrările sale, a strălucit lumina de la tronul lui Dumnezeu asupra lor, pentru a dezvălui păcatele ascunse care le mânjeau viaţa. Cum avea să fie primită ea?

După ce epistola a fost trimisă, Pavel s-a temut ca nu cumva ceea ce el scrisese să rănească prea adânc pe aceia cărora voia să le fie de folos. El s-a simţit străpuns de teama ca nu cumva să aibă loc o şi mai mare înstrăinare şi, câteodată, ar fi vrut să-şi retragă cuvintele. Aceia care, asemenea apostolului, au simţit răspunderea pentru comunităţile sau instituţiile iubite, pot cel mai bine înţelege apăsarea sa spirituală cum şi autocondamnarea sa. Slujitorii lui Dumnezeu care poartă povara lucrării Sale în vremea aceasta cunosc ceva din această experienţă a muncii, luptei şi grijii chinuitoare care au alcătuit partea marelui apostol. Împovărat de dezbinările din biserică, întâlnind nerecunoştinţă şi trădare din partea acelora de la care se aştepta la împreună simţire cu el şi sprijin, dându-şi seama de primejdia în care se găseau comunităţile în care se cuibărise nelegiuirea, silit să dea o cuprinzătoare şi cercetătoare mărturie de sine în vederea mustrării păcatului, el era copleşit, în acelaşi timp, de teama că poate s-a purtat cu prea multă asprime. Plin de o chinuitoare îngrijorare, el a aşteptat să primească veşti în legătură cu felul în care a fost primită solia sa.