Cap. 31 - Ascultarea soliei

 

Din Efes, Pavel a pornit într-o altă călătorie misionară, în timpul căreia nădăjduia să mai viziteze o dată locurile unde lucrase mai înainte în Europa. Zăbovind o vreme la Troa, pentru a predica "Evanghelia lui Hristos", el i-a găsit pe unii care erau doritori să asculte solia sa. "Mi se deschisese acolo o uşă în Domnul", a declarat el mai târziu despre lucrarea sa în acest loc. Dar, cu toate că eforturile lui la Troa au fost pline de succes, totuşi el nu a putut rămâne mult timp acolo. "Grija pentru toate bisericile" şi îndeosebi pentru biserica din Corint apăsa greu asupra inimii sale. El sperase să-l întâlnească pe Tit la Troa şi să afle de la el cum fuseseră primite cuvintele de sfat şi mustrare trimise fraţilor corinteni; dar a fost dezamăgit în această privinţă. Cu privire la această experienţă, el a scris: "N-am avut linişte în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit". De aceea, el a părăsit Troa şi a trecut dincolo, în Macedonia, unde, la Filipi, l-a întâlnit pe Timotei.

În timpul acesta, de adâncă îngrijorare cu privire la biserica din Corint, Pavel nădăjduia că va fi mai bine; totuşi, uneori, simţăminte de profundă tristeţe aveau să se abată asupra sufletului său, temându-se ca nu cumva sfaturile şi mustrările sale să fi fost greşit înţelese. "Trupul nostru n-a avut nici o odihnă", scria el mai târziu. "Am fost necăjit în toate chipurile: de afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, care îi mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit".

Acest sol credincios a adus vestea îmbucurătoare că o minunată schimbare avusese loc în mijlocul credincioşilor corinteni. Mulţi luaseră la inimă învăţăturile cuprinse în epistola lui Pavel şi se pocăiseră de păcatele lor. Viaţa lor nu mai era o ocară pentru creştinătate, ci, dimpotrivă, exercita o puternică influenţă în favoarea unei evlavii practice.

Plin de bucurie, apostolul a trimis o altă epistolă credincioşilor corinteni, exprimându-şi bucuria inimii, ca urmare a lucrării săvârşite în ei: "Măcar că v-am întristat prin epistola mea, nu-mi pare rău; şi chiar dacă mi-ar fi părut rău". Când era chinuit de teama ca nu cumva cuvintele sale să fie dispreţuite, deseori îi părea rău că scrisese atât de hotărât şi de aspru. "Acum mă bucur", continua el, "nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu ca să n-aveţi nici o pagubă din partea noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire şi de care cineva nu se căieşte niciodată". Pocăinţa, care este produsă prin influenţa harului divin asupra inimii, va conduce la mărturisirea şi părăsirea păcatului. Acestea erau roadele care, declara apostolul, fuseseră văzute în viaţa credincioşilor corinteni. "Ce frământare a trezit în voi! Şi ce cuvinte de dezvinovăţire! Ce frică! Ce dorinţă aprinsă! Ce râvnă!"

De câtăva vreme, Pavel purtase în sufletul lui o povară pentru biserici - o povară atât de grea, încât de-abia o mai putea duce. Învăţători mincinoşi căutaseră să nimicească influenţa lui pentru credincioşi şi să impună propriile lor învăţături în locul adevărului Evangheliei. Necazurile şi descurajările de care era înconjurat Pavel sunt dezvăluite în cuvintele: "Am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai pe sus de puterile noastre, aşa că nici nu mai tragem nădejde de viaţă".

Dar acum fusese înlăturată o pricină de îngrijorare. La aflarea veştii că epistola sa fusese primită de corinteni, Pavel a izbucnit în cuvinte de bucurie: "Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz. Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos, avem parte din belşug şi de mângâiere. Aşa că, dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea şi mântuirea voastră; dacă suntem mângâiaţi, suntem pentru mângâierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi. Şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângâiere."

Exprimându-şi bucuria din pricina reconvertirii lor, cum şi a creşterii lor în har, Pavel I-a atribuit lui Dumnezeu toată lauda pentru această schimbare a inimii şi a vieţii. "Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu", exclama el, "care ne poartă totdeauna cu carul lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui. În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării". În vremea aceea, se obişnuia ca un general biruitor în luptă să aducă împreună cu sine, la întoarcerea sa, un şir de prizonieri. În asemenea ocazii, se rânduiau purtători de tămâie şi, în timp ce oştirea mărşăluia triumfătoare spre casă, mirosul acela plăcut era pentru prizonierii sortiţi morţii o mireasmă spre moarte, arătând că se apropia vremea executării lor; pentru acei prizonieri care găsiseră îngăduinţă înaintea celor care-i prinseseră şi a căror viaţă urma să fie cruţată, el alcătuia o mireasmă spre viaţă, prin aceea că le arăta că eliberarea lor se apropia.

Pavel era acum plin de credinţă şi nădejde. El simţea că Satana nu avea să biruiască asupra lucrării lui Dumnezeu din Corint şi, în cuvinte de laudă, îşi exprima recunoştinţa inimii sale. El şi conlucrătorii săi aveau să sărbătorească biruinţa lor asupra vrăjmaşilor lui Hristos şi ai adevărului, pornind înainte cu o nouă râvnă de a duce şi mai departe cunoştinţa despre Mântuitorul. Asemenea tămâii, mirosul cel plăcut al Evangheliei avea să fie împrăştiat în lumea întreagă. Pentru cei care L-ar fi primit pe Hristos, solia avea să fie o mireasmă de viaţă spre viaţă; dar pentru cei care aveau să stăruie în necredinţă, ea avea să fie o mireasmă de moarte spre moarte.

Dându-şi seama de măreţia lucrării, Pavel exclamă: "Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?`" Cine este în stare să predice astfel pe Hristos, încât vrăjmaşii Săi să nu aibă nici un motiv întemeiat ca să dispreţuiască pe sol sau solia pe care el o aduce? Pavel dorea să imprime în credincioşi răspunderea solemnă a slujirii Evangheliei. Credincioşia în predicarea Cuvântului, unită cu o viaţă curată şi statornică, este singura cale prin care străduinţele slujitorilor Evangheliei pot fi bine primite de Dumnezeu şi de folos sufletelor. Slujitorii de azi, copleşiţi de simţământul măreţiei acelei lucrări, pot foarte bine exclama împreună cu apostolul: "Cine este de ajuns pentru aceste lucruri?"

Erau şi dintre aceia care-l învinuiseră pe Pavel că, scriind prima sa epistolă, s-ar fi lăudat pe sine. Apostolul se referă acum la aceasta, întrebându-i pe membrii bisericii dacă aşa judecă ei motivele sale: "Începem noi iarăşi să ne lăudăm singuri?" întreabă el; "sau nu cumva avem trebuinţă, ca unii, de epistole de laudă, către voi sau de la voi?" Credincioşii care plecau într-un loc nou duceau deseori cu ei scrisori de recomandaţie din partea bisericii din care făcuseră parte mai înainte; însă lucrătorii conducători, întemeietorii acestor biserici, nu aveau nevoie de asemenea recomandări. Credincioşii corinteni, care fuseseră conduşi de la închinarea la idoli la credinţa Evangheliei, erau ei înşişi toată recomandarea de care avea nevoie Pavel. Primirea adevărului de către ei şi reforma săvârşită în viaţa lor dădeau o elocventă mărturie despre credincioşia lucrării sale şi despre autoritatea de a da sfaturi, mustrări şi îndemnuri ca slujitor al lui Hristos.

Pavel îi considera pe fraţii corinteni ca fiind mărturia lui. "Voi sunteţi epistola noastră", spunea, "scrisă în inimile noastre, cunoscută şi citită de toţi oamenii. Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne".

Convertirea păcătoşilor şi sfinţirea lor prin adevăr este dovada cea mai puternică pe care un slujitor al Evangheliei o poate avea, că Dumnezeu l-a chemat la slujire. Dovada apostoliei sale este scrisă în inimile celor convertiţi şi despre ea dă mărturie viaţa lor reînnoită. Hristos este în ei nădejdea slavei. Un slujitor al Evangheliei este foarte mult întărit prin aceste confirmări ale slujirii sale.

Astăzi, slujitorii lui Hristos trebuie să aibă aceeaşi mărturie ca şi aceea pe care a dat-o biserica din Corint despre lucrarea lui Pavel. Dar, deşi în acest veac sunt mulţi predicatori, este o mare lipsă de slujitori ai Evangheliei, destoinici şi sfinţi, oameni plini de iubirea care sălăşluia în inima lui Hristos. Mândria, încrederea în sine, iubirea de lume, găsirea de greşeli, amărăciunea, invidia sunt roade aduse de mulţi dintre cei care pretind a avea religia lui Hristos. Viaţa lor în contrast izbitor cu viaţa Mântuitorului dă deseori o tristă mărturie despre caracterul lucrării de slujire prin care ei au fost convertiţi.

Un om nu poate avea o mai mare cinste decât aceea de a fi primit de Dumnezeu ca un destoinic slujitor al Evangheliei. Însă aceia pe care Domnul îi binecuvântează cu putere şi succes în lucrarea Sa nu se mândresc. Ei recunosc deplina lor dependenţă de El, recunoscând că în ei înşişi nu au nici o putere. Împreună cu Pavel spun şi ei: "Nu că noi prin noi înşine suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou".

Un adevărat slujitor al Evangheliei săvârşeşte lucrarea Învăţătorului. El este conştient de însemnătatea lucrării sale, înţelegând că el întreţine faţă de biserică şi faţă de lume o legătură asemănătoare celei întreţinute de Hristos. El lucrează fără preget spre a conduce pe păcătoşi la o viaţă mai nobilă şi mai înaltă, pentru ca ei să poată dobândi răsplata biruitorului. Buzele lui sunt atinse cu cărbune aprins de pe altar, şi el Îl înalţă pe Isus ca singura nădejde a păcătosului. Cei care îl ascultă ştiu că el a zăbovit în preajma lui Dumnezeu în rugăciune fierbinte şi rodnică. Duhul Sfânt este asupra lui, sufletul lui a simţit focul ceresc dătător de viaţă şi el este în stare să judece duhovniceşte lucrurile duhovniceşti. Îi este dată putere să dărâme întăriturile lui Satana. Prin prezentarea iubirii lui Dumnezeu, inimi sunt zdrobite şi mulţi sunt aduşi acolo, încât să întrebe: "Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?"

"De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea pe care am căpătat-o, noi nu cădem de oboseală. Ca unii, care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu vicleşug şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu. Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus. Căci Dumnezeu, care a zis: 'Să lumineze lumina din întuneric', ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos".

Astfel, apostolul a preamărit harul şi îndurarea lui Dumnezeu, dovedite în însărcinarea sfântă încredinţată lui ca slujitor al lui Hristos. Prin îndurarea îmbelşugată a lui Dumnezeu, atât el, cât şi fraţii săi fuseseră sprijiniţi în greutăţi, necazuri şi primejdii. Ei nu şi-au potrivit credinţa şi învăţătura pentru a satisface dorinţele ascultătorilor lor şi nici nu au ţinut ascunse adevărurile de seamă în ce priveşte mântuirea, cu scopul de a face propovăduirea lor mai atrăgătoare. Ei prezentaseră adevărul în simplitate şi claritate, rugându-se ca sufletele să se convingă şi să se convertească. Şi ei se străduiseră să aducă purtarea lor în armonie cu învăţătura lor, pentru ca adevărul prezentat să se poată recomanda singur conştiinţei fiecărui om.

"Comoara aceasta", a continuat apostolul, "o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi". Dumnezeu ar fi putut vesti adevărul Său prin îngeri fără de păcat, dar nu acesta este planul Său. El a ales fiinţe omeneşti, oameni supuşi slăbiciunilor, ca unelte pentru înfăptuirea planurilor Sale. Comoara aceasta de mare preţ este aşezată în vase de lut. Binecuvântările Sale trebuie să fie duse lumii prin oameni. Prin ei, slava Lui urmează să strălucească în întunericul păcatului. Într-o slujire plină de iubire, ei trebuie să întâmpine pe cei păcătoşi şi în nevoi, şi să-i conducă la cruce. Şi, în toată lucrarea lor, ei trebuie să atribuie slava, cinstea şi lauda Aceluia care este mai presus de toţi şi deasupra tuturor.

Referindu-se la propria sa experienţă, Pavel arată că, alegând slujirea lui Hristos, el nu a fost mânat de motive egoiste; ci calea umblării sale fusese plină de cercări şi ispite. "Suntem încolţiţi în toate chipurile", scrie el, "dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm totdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru".

Pavel le-a reamintit fraţilor săi că el şi tovarăşii lui sunt continuu în primejdie, în calitate de soli ai lui Hristos. Greutăţile pe care le îndurau le istoveau puterile. "Noi cei vii", scria el, "totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. Astfel că, în noi, lucrează moartea, iar în voi, viaţa". Suferind fizic prin lipsuri şi osteneală, aceşti slujitori ai lui Hristos se asemănau morţii Sale. Dar ceea ce lucra moartea în ei aducea viaţă şi sănătate spirituală corintenilor, care, prin credinţa în adevăr, erau făcuţi părtaşi ai vieţii veşnice. Având în vedere aceasta, urmaşii lui Isus trebuie să aibă grijă să nu sporească, prin neglijenţă şi nemulţumire, poverile şi cercările lucrătorilor.

"Fiindcă avem acelaşi duh de credinţă", continuă Pavel, "potrivit cu ceea ce este scris: 'Am crezut, de aceea am vorbit' şi noi credem şi de aceea vorbim'". Deplin convins de realitatea adevărului încredinţat lui, nimic nu-l putea face pe Pavel să mânuiască în chip amăgitor Cuvântul lui Dumnezeu sau să ascundă convingerile sufletului său. El nu voia să cumpere bogăţie, cinste sau plăceri cu preţul conformării cu părerile lumii. Deşi tot timpul era în primejdie de a fi martirizat din pricina credinţei pe care o predicase corintenilor, el nu era totuşi intimidat, căci ştia că Acela care murise şi înviase avea să-l învieze şi pe el din mormânt şi să-l înfăţişeze Tatălui.

"Toate aceste lucruri se petrec în folosul vostru", a spus el, "pentru ca harul mare, căpătat prin mulţi, să facă să sporească mulţumirile spre slava lui Dumnezeu". Nu pentru o preamărire personală predicau apostolii Evanghelia. Nădejdea mântuirii sufletelor era aceea care îi îndemna să-şi devoteze viaţa acestei lucrări. Şi această nădejde îi reţinea să nu pună capăt eforturilor lor din pricina primejdiilor care-i ameninţau şi chiar a suferinţelor prin care chiar treceau.

"De aceea", declara Pavel, "noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinăuntru se înnoieşte din zi în zi". Pavel simţea puterea vrăjmaşului; dar, deşi tăria lui fizică scădea, totuşi, în mod credincios şi neşovăitor, el vestea Evanghelia lui Hristos. Îmbrăcat în toată armătura lui Dumnezeu, acest erou al crucii se avânta înainte în luptă. Glasul său, care îi îmbărbăta pe corinteni proclama triumful său în luptă. Aţintindu-şi privirea spre răsplata celui credincios, el exclama în tonuri biruitoare: "Întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice".

Foarte călduros şi mişcător este apelul apostolului ca fraţii corinteni să mediteze din nou asupra iubirii fără seamăn a Răscumpărătorului lor. "Cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos", scria el; "El măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi". Voi cunoaşteţi înălţimea de unde a coborât; adâncul umilinţei în care S-a plecat. Odată intrat pe calea lepădării de sine şi a sacrificiului, El nu S-a abătut de pe ea până când Şi-a dat viaţa. Pentru El nu a fost nici o clipă de odihnă între tron şi cruce.

Pavel a cântărit cu atenţie punct după punct, pentru ca aceia care aveau să citească epistola sa să poată înţelege pe deplin minunata bunăvoinţă a Mântuitorului faţă de ei. Prezentându-L pe Hristos aşa cum era - când, fiind deopotrivă cu Dumnezeu, primea împreună cu El închinarea îngerilor - apostolul L-a urmărit până ce a ajuns la cele mai profunde adâncimi ale umilinţei. Pavel era convins că, dacă ei ar putea fi aduşi să înţeleagă sacrificiul uimitor făcut de Maiestatea cerului, atunci orice egoism ar fi fost izgonit din viaţa lor. El a arătat cum Fiul lui Dumnezeu renunţase de bunăvoie la slava Sa, supunându-Se condiţiilor naturii omeneşti; şi apoi Se umilise ca un serv, fiind ascultător până la moarte, "şi încă moarte de cruce" (Filip. 2,8), pentru a putea ridica pe omul căzut, din decădere la nădejde, la bucurie şi la cer.

Când studiem caracterul divin în lumina crucii, vedem îndurare, blândeţe şi iertare amestecate cu nepărtinire şi dreptate. Noi vedem în mijlocul tronului pe Cineva care poartă pe mâini, picioare şi coastă semnele suferinţei îndurate pentru a împăca pe om cu Dumnezeu. Vedem un Tată nemărginit, locuind într-o lumină de neapropiat şi totuşi primindu-ne la Sine prin meritele Fiului Său. Norul răzbunării, care anunţa numai nenorocire şi deznădejde, în lumina reflectată de la cruce dezvăluie mesajul lui Dumnezeu: "Trăieşte, păcătosule, trăieşte! Voi, suflete credincioase, pocăite, trăiţi! Am plătit un preţ de răscumpărare." Contemplându-L pe Hristos, noi zăbovim pe ţărmul unei iubiri de nemăsurat. Ne străduim să vorbim despre această iubire, dar cuvintele ne lipsesc. Cugetăm asupra vieţii Sale pe pământ, asupra sacrificiului Său pentru noi, asupra lucrării Sale în ceruri ca Mijlocitorul nostru, cum şi asupra locaşurilor pe care El le pregăteşte pentru cei care Îl iubesc; şi nu putem decât să exclamăm: O, înălţimea şi adâncul iubirii lui Hristos! "Dragostea nu stă în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre". "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu?" (1 Ioan 4,10; 3,1).

În fiecare ucenic adevărat, această iubire, asemenea focului sacru, arde pe altarul inimii. Iubirea lui Dumnezeu a fost descoperită prin Hristos, pe pământ. Aici, trebuie ca ei, copiii Săi, să dea pe faţă această iubire printr-o viaţă nepătată. În felul acesta, păcătoşii vor fi călăuziţi la cruce spre a privi pe Mielul lui Dumnezeu.