Cap. 32 - O biserică darnică

 

În prima epistolă către biserica din Corint, Pavel le-a dat credincioşilor sfaturi cu privire la principiile generale care stau la temelia sprijinirii lucrării lui Dumnezeu pe pământ. Scriind despre lucrarea sa apostolică spre binele lor, el a întrebat:

"Cine merge la război pe cheltuiala sa? Cine sădeşte o vie, şi nu mănâncă din rodul ei? Cine paşte o turmă, şi nu mănâncă din laptele turmei? Lucrurile acestea le spun după felul oamenilor? Nu le spune şi legea? În adevăr, în legea lui Moise este scris: 'Să nu legi gura boului care treieră grâul'! Pe boi îi are în vedere Dumnezeu aici? Sau vorbeşte El înadins pentru noi? Da, pentru noi a fost scris astfel; căci cine ară, trebuie să are cu nădejde, şi cine treieră grâul, trebuie să-l treiere cu nădejdea că va avea parte de el."

"Dacă am semănat printre voi bunurile duhovniceşti", a întrebat mai departe apostolul, "mare lucru este dacă vom secera bunurile voastre vremelnice? Dacă se bucură alţii de acest drept asupra voastră, nu ni se cade cu mult mai mult nouă? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta; ci răbdăm totul, ca să nu punem vreo piedică Evangheliei lui Hristos. Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniţi din lucrurile de la Templu şi că cei ce slujesc altarului, au parte de la altar? Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie" (1 Cor. 9,7-14).

Aici, apostolul se referă la planul Domnului pentru întreţinerea preoţilor care slujeau la templu. Aceia care erau puşi deoparte pentru această slujbă sfântă erau sprijiniţi de fraţii cărora le administrau binecuvântările spirituale. "Aceia dintre fiii lui Levi, care îndeplinesc slujba de preoţi, după Lege, au poruncă să ia zeciuială de la norod" (Evrei 7,5). Seminţia lui Levi fusese aleasă de Domnul pentru îndeplinirea slujbelor sfinte de la templu şi ale preoţiei. Despre preot era spus: "Pe el l-a ales Domnul" ca să facă slujba în Numele Domnului" (Deut. 18,5). O zecime din tot venitul era cerută de Domnul ca fiind a Sa şi a reţine zecimea era privit de El ca jefuire.

La acest plan pentru sprijinirea slujirii Evangheliei face Pavel referire când spune: "Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie". Şi, mai târziu, scriind lui Timotei, apostolul spune: "Vrednic este lucrătorul de plata lui" (1 Tim. 5,18).

Aducerea zecimii era doar o parte din planul lui Dumnezeu pentru sprijinirea lucrării Sale. Numeroase daruri şi jertfe erau rânduite de Dumnezeu. În dispensaţiunea iudaică, poporul era învăţat să nutrească un spirit de dărnicie, atât în scopul susţinerii lucrării lui Dumnezeu, cât şi pentru împlinirea nevoilor celor în lipsă. La anumite ocazii speciale, se făceau daruri de bunăvoie. Cu ocazia secerişului sau la culesul viilor, primele roade ale câmpului - cereale, vin, untdelemn - erau consacrate ca un dar Domnului. Culegerea spicelor şi a boabelor de pe câmp era rezervată pentru săraci. Pârga lânii, atunci când oaia era tunsă, sau a boabelor, atunci când grâul era treierat, era pusă deoparte pentru Dumnezeu. Tot la fel era şi cu primii născuţi ai tuturor animalelor, iar pentru fiul cel întâi născut se plătea un preţ de răscumpărare. Primele roade trebuia prezentate înaintea Domnului la sanctuar şi după aceea erau destinate folosirii preoţilor.

Prin această rânduială, de dovedire a bunăvoinţei, Domnul căuta să-l înveţe pe Israel că El trebuia să fie primul în toate. În felul acesta, li se reamintea că Dumnezeu era stăpânul câmpurilor, al turmelor şi cirezilor lor; că El era Acela care le trimitea soarele şi ploaia ce făceau să crească şi să se coacă recolta. Tot ce aveau ei era al Său; ei nu erau decât administratorii bunurilor Sale.

Nu este în intenţia lui Dumnezeu ca creştinii, ale căror privilegii întrec cu mult pe acelea ale naţiunii iudaice, să dăruiască mai puţin decât ei. "Cui i s-a dat mult", a spus Mântuitorul, "i se va cere mult" (Luca 12,48). Dărnicia cerută evreilor în cea mai mare măsură avea să fie spre binele neamului lor; astăzi, lucrarea lui Dumnezeu se întinde peste tot pământul. În mâinile urmaşilor Săi, Hristos a pus comorile Evangheliei, şi asupra lor a aşezat răspunderea de a duce lumii vestea cea bună a mântuirii. Cu siguranţă, obligaţiile noastre sunt mult mai mari decât au fost cele ale Vechiului Israel.

Pe măsură ce lucrarea lui Dumnezeu se extinde, apelurile după ajutor vor fi tot mai dese. Pentru ca acestor chemări să li se poată răspunde, creştinii trebuie să asculte de porunca: "Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea" (Mal. 3,10). Dacă cei care mărturisesc că sunt creştini vor aduce lui Dumnezeu în mod credincios zecimile şi darurile lor, atunci vistieria Sa va fi plină. Atunci nu ar mai fi pricini ca să se recurgă la expunere de lucruri spre vânzare, la loterii sau organizarea de distracţii cu scopul de a strânge fonduri pentru sprijinirea Evangheliei.

Oamenii sunt ispitiţi să-şi folosească banii în plăceri personale, în satisfacerea apetitului, în împodobirea personală sau în înfrumuseţarea locuinţei lor. Mulţi membri ai bisericii nu se dau înapoi de a-i cheltui din plin, şi chiar fără măsură, în aceste scopuri. Dar, când li se cere să dea pentru vistieria Domnului spre a face să înainteze lucrarea Sa pe pământ, ei şovăiesc. Poate, simţind că nu ar putea face altfel mai bine, ei dăruiesc o sumă care este mult mai mică decât aceea pe care adesea o cheltuiesc pentru unele lucruri ce nu sunt necesare. Ei nu dau pe faţă o adevărată iubire pentru lucrarea lui Hristos, nici un interes sincer pentru salvarea sufletelor. De ce să ne mai mire faptul că viaţa de creştin a unora ca aceştia nu este decât o existenţă neînsemnată şi bolnăvicioasă!

Acela a cărui inimă arde de iubire pentru Hristos va privi nu numai ca o datorie, ci şi ca o plăcere, să ajute la înaintarea celei mai înalte şi mai sfinte lucrări încredinţate omului - lucrarea de a înfăţişa lumii bogăţiile bunătăţii, ale milei şi adevărului.

Spiritul lăcomiei îi face pe oameni să păstreze pentru o satisfacere egoistă mijloacele care de drept Îi aparţin lui Dumnezeu şi spiritul acesta este o scârbă pentru El acum, aşa cum a fost şi atunci când, prin profetul Său, El mustra cu asprime pe poporul Său, zicând: "Se cade să înşele un om pe Dumnezeu, cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: 'Cu ce Te-am înşelat?' Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime!" (Mal. 3,8.9).

Spiritul dărniciei este spiritul cerului. Spiritul acesta îşi găseşte cea mai deplină manifestare în sacrificiul lui Hristos pe cruce. Pentru noi, Tatăl a dat pe Fiul Său, unul născut; şi Hristos, dând tot ce avea El, S-a dat apoi pe Sine Însuşi, pentru ca omul să poată fi mântuit. Crucea de pe Golgota ar trebui să facă un apel la dărnicia fiecărui urmaş al Mântuitorului. Principiul ilustrat aici este de a da, a dărui. "Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus" (1 Ioan 2,6).

Pe de altă parte, spiritul egoismului este spiritul lui Satana. Principiul ilustrat în spiritul lumesc este de a primi, a căpăta. În acest fel, ei nădăjduiesc să pună mâna pe fericire şi să aibă o viaţă uşoară, însă rodul semănării lor este mizeria şi moartea.

Numai când Dumnezeu va înceta să-i binecuvânteze pe copiii Săi, numai atunci ei nu vor mai fi obligaţi să-I înapoieze partea pe care El o pretinde. Ei ar trebui să dea Domnului nu numai partea ce-I aparţine, ci, de asemenea, să mai aducă în vistieria Sa, ca o jertfă de recunoştinţă, şi un dar bogat. Cu inimi pline de bucurie, ei ar trebui să consacre Creatorului primele roade ale bogăţiilor lor - din cele mai bune posesiuni, slujirea cea mai bună şi cea mai sfântă a lor. În felul acesta, ei vor dobândi binecuvântări bogate. Dumnezeu Însuşi va face sufletele lor asemenea unei grădini udate, ale cărei ape nu seacă niciodată. Şi, când va fi strâns ultimul mare seceriş, snopii pe care ei vor fi învredniciţi să-i aducă Învăţătorului vor alcătui răsplata folosirii în chip neegoist a talentelor împrumutate lor.

Aleşii slujitori ai lui Dumnezeu, care sunt angajaţi într-o lucrare activă, nu ar trebui să fie niciodată siliţi să ducă lupta pe cheltuiala lor proprie, fără să fie ajutaţi prin sprijinirea plină de simpatie şi din inimă a fraţilor lor. Este de datoria membrilor bisericii să dovedească un spirit de dărnicie faţă de aceia care au părăsit ocupaţiile lor pământeşti spre a se preda slujirii Evangheliei. Când slujitorii lui Dumnezeu sunt încurajaţi, lucrarea Lui înaintează foarte mult. Dar când, prin egoismul oamenilor, sprijinul la care au dreptul este reţinut, mâinile lor slăbesc şi deseori rodnicia lor este foarte serios micşorată.

Neplăcerea lui Dumnezeu este aprinsă împotriva acelora care pretind a fi urmaşii Săi, dar care îngăduie totuşi ca lucrători consacraţi, prinşi în slujire activă, să sufere lipsa celor necesare vieţii. Aceşti egoişti vor fi chemaţi să dea socoteală nu numai pentru greşita folosire a banilor daţi de Domnul, ci şi pentru mâhnirea şi amărăciunea de inimă pe care umblarea lor a adus-o asupra servilor Săi credincioşi. Cei care sunt chemaţi spre a împlini lucrul lui Dumnezeu, pentru eforturile lor pline de abnegaţie, trebuie să primească o plată îndestulătoare pentru întreţinerea lor şi a familiilor lor.

În diferite ramuri de activitate pământească, intelectuală sau fizică, oamenii destoinici pot câştiga o plată bună. Oare lucrarea de răspândire a adevărului şi de conducere a sufletelor la Hristos nu este mai importantă decât oricare altă ocupaţie obişnuită? Şi cei care se prind cu toată credincioşia să facă această lucrare nu sunt pe drept cuvânt îndreptăţiţi la o plată îmbelşugată? Prin felul nostru de preţuire, al valorii corespunzătoare de muncă pentru un bun moral sau fizic, noi dovedim că preţuim cele spirituale şi cereşti în contrast cu cele pământeşti.

Spre a fi bani în vistierie pentru sprijinirea slujitorilor Evangheliei şi spre a ajuta activităţii misionare, este necesar ca poporul lui Dumnezeu să dea din toată inima şi cu dărnicie. O răspundere solemnă stă asupra predicatorilor, aceea de a păstra înaintea comunităţilor lor nevoile lucrării lui Dumnezeu şi de a-i învăţa pe membri să fie darnici. Când lucrul acesta este neglijat şi comunităţile nu dau pentru împlinirea nevoilor altora, nu numai că lucrarea Domnului suferă, dar binecuvântarea care ar fi trebuit să vină asupra credincioşilor este reţinută.

Chiar şi cei mai săraci trebuie să-şi aducă darurile lor lui Dumnezeu. Ei trebuie să devină părtaşi harului lui Hristos prin renunţarea la eul lor în scopul de a-i ajuta pe aceia a căror nevoie este mult mai arzătoare decât a lor. Darul celui sărac, rodul sacrificiului de sine se ridică înaintea lui Dumnezeu ca tămâia mirositoare. Şi fiecare faptă de sacrificiu de sine întăreşte spiritul de dărnicie în inima dăruitorului, alipindu-l mai mult de Acela care a fost bogat, dar care pentru noi S-a făcut totuşi sărac, pentru ca prin sărăcia Lui noi să putem fi îmbogăţiţi.

Fapta văduvei care a aruncat în vistierie doi bănuţi - tot ce avea - este amintită pentru încurajarea acelora care, luptându-se cu sărăcia, doresc totuşi ca prin darurile lor să ajute lucrarea lui Dumnezeu. Hristos a atras atenţia ucenicilor Săi la această femeie care dăduse "tot ce avea" (Marcu 2,44). El a preţuit darul ei ca fiind de mai mare valoare decât darurile bogate ale acelora ale căror milostenii nu cereau nici un sacrificiu de sine. Din belşugul lor, ei nu dăduseră decât o mică părticică. Pentru a-şi aduce darul, văduva s-a lipsit pe sine chiar de cele mai trebuincioase lucruri ale vieţii, încrezătoare că Dumnezeu avea să Se îngrijească de nevoile ei de a doua zi. Despre ea, Mântuitorul a spus: "Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în vistierie" (vers. 43). Astfel, El a dat o lecţie, şi anume că valoarea darului este preţuită nu după cantitate, ci după proporţia în care este dat şi ţinându-se seama de motivul care a mânat pe dăruitor.

Apostolul Pavel, în lucrarea lui în biserici, era neobosit în străduinţele sale de a insufla în inimile noilor convertiţi dorinţa de a face lucruri mari pentru cauza lui Dumnezeu. Deseori, el îi îndemna să dea pe faţă dărnicie. Vorbind prezbiterilor din Efes despre începuturile lucrării sale printre ei, el a spus: "În toate privinţele v-am dat o pildă, şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: 'Este mai ferice să dai decât să primeşti'". "Cine seamănă puţin", scria el corintenilor, "puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci 'pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu'" (Fapte 20,35; 2 Cor. 9 6.7).

Aproape toţi credincioşii macedoneni erau săraci în bunuri pământeşti, însă inimile lor prisoseau de iubire pentru Dumnezeu şi faţă de adevărul Său şi ei au dăruit bucuros pentru sprijinirea Evangheliei. Când în bisericile dintre Neamuri s-au strâns colecte generale pentru ajutorarea credincioşilor dintre iudei, dărnicia convertiţilor din Macedonia a fost dată ca exemplu pentru celelalte biserici. Scriind credincioşilor corinteni, apostolul a atras atenţia lor la "harul pe care l-a dat Dumnezeu în bisericile Macedoniei. În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor lucie au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor" au dat de bunăvoie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor. Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi" (2 Cor. 8,1-4).

Spiritul de sacrificiu dovedit de credincioşii macedoneni a venit ca o urmare a consacrării lor din toată inima. Mişcaţi de Spiritul lui Dumnezeu "s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului" (2 Cor. 8,5); după aceea, ei au fost dispuşi să dea cu dărnicie din avutul lor pentru sprijinirea Evangheliei. Nu era nevoie să fie îndemnaţi să dea; dimpotrivă, ei se bucurau că au privilegiul să se lipsească chiar de lucrurile trebuincioase lor, numai ca să poată împlini lipsurile altora. Atunci când apostolul a vrut să-i mai tempereze, ei au stăruit chiar până să-l supere, cerându-i să le primească darul. În simplitatea şi onestitatea lor, cum şi în iubirea lor pentru fraţi, bucuroşi se lipseau pe ei şi astfel prisoseau în roadele dărniciei.

Când Pavel l-a trimis pe Tit la Corint, pentru a-i întări pe credincioşii de acolo, el l-a îndrumat să clădească această biserică în frumuseţea dăruirii; şi, într-o scrisoare către credincioşi, el a adăugat, de asemenea, propriul său îndemn. "După cum sporiţi în toate lucrurile", stăruia el, "în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice râvnă, şi în dragostea voastră pentru noi, căutaţi să sporiţi şi în această binefacere". "Isprăviţi dar acum de făcut; pentru ca, după graba voinţei să fie şi înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre. Pentru că, dacă este bunăvoinţă, darul este primit, avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are". "Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună" În chipul acesta veţi fi îmbogăţiţi în toate privinţele, pentru orice dărnicie, care, prin noi, va face să se aducă mulţumiri lui Dumnezeu" (2 Cor. 8,7.11.12; 9,8-11).

Dărnicia neegoistă a umplut prima biserică de o entuziastă bucurie; căci credincioşii ştiau că strădaniile lor ajutau la aducerea soliei Evangheliei la cei în întuneric. Bunăvoinţa lor mărturisea că ei nu primiseră în zadar harul lui Dumnezeu. Ce altceva putea da naştere la o asemenea dărnicie decât sfinţirea lucrată de Spiritul Sfânt? Atât în ochii credincioşilor, cât şi ai necredincioşilor, aceasta era o minune a harului.

Creşterea spirituală este strâns legată de dărnicia creştină. Urmaşii lui Hristos trebuie să se bucure de privilegiul de a da pe faţă în viaţa lor spiritul de binefacere al Răscumpărătorului lor. Dând Domnului, ei au asigurarea că această comoară a lor merge înaintea lor în curţile cereşti. Vor oamenii să-şi asigure bunurile? Să le aşeze în mâinile care poartă semnele răstignirii. Vor să se bucure de averea lor? Să o folosească spre fericirea celor în lipsă şi în suferinţă. Vor ca bogăţia lor să crească? Să ia aminte la porunca divină: "Cinsteşte pe Domnul cu averile tale, şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: căci atunci grânarele îţi vor fi pline de belşug şi teascurile tale vor geme de must" (Prov. 3,9.10). Încercând însă a reţine bogăţia lor pentru scopuri egoiste, atunci vor face aceasta spre pierderea lor veşnică. Dar să predea comoara lor lui Dumnezeu şi din clipa aceea ea va purta inscripţia Sa. Ea este sigilată cu semnul Său de neschimbat.

Dumnezeu declară: "Ferice de voi, care semănaţi pretutindeni de-a lungul apelor" (Is. 32,20). O permanentă dăruire a darurilor lui Dumnezeu, oriunde lucrarea Lui sau nevoile omenirii cer ajutorul nostru, nu duce la sărăcie. "Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat; şi altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească" (Prov. 11,24). Semănătorul îşi înmulţeşte sămânţa aruncând-o în ogor. Tot la fel este cu cei care sunt credincioşi în a da şi altora din darurile lui Dumnezeu. Împărţind altora îşi sporesc binecuvântările lor. "Daţi şi vi se va da", a făgăduit Dumnezeu; "ba încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra" (Luca 6,38).