Cap. 35 - Mântuirea pentru iudei

 

După multe şi inevitabile întârzieri, Pavel a ajuns, în cele din urmă, la Corint, scena unei atât de agitate lucrări în trecut, iar de o vreme obiectul unei atenţii deosebite. El a constatat că mulţi dintre primii credincioşi îl priveau încă cu multă dragoste, ca pe unul care le adusese cel dintâi lumina Evangheliei. Când i-a salutat pe aceşti ucenici şi a văzut dovezile credincioşiei şi zelului lor, el s-a bucurat de faptul că lucrarea lui în Corint nu fusese în zadar.

Credincioşii corinteni, aşa porniţi cândva să piardă din vedere înalta lor chemare în Hristos, dezvoltaseră un puternic caracter creştin. Cuvintele şi faptele lor dădeau pe faţă puterea transformatoare a harului lui Dumnezeu şi ei erau acum o puternică forţă spre bine în acel centru al păgânismului şi superstiţiei. În compania însoţitorilor săi iubiţi şi a acestor credincioşi convertiţi, spiritul obosit şi tulburat al apostolului a găsit odihnă.

În timpul şederii sale la Corint, Pavel a găsit timp să cugete la viitor, în vederea unor noi şi întinse câmpuri de lucrare. Gândurile lui erau în mod deosebit ocupate cu proiectata sa călătorie la Roma. Să vadă credinţa creştină puternic întemeiată în marele centru al lumii cunoscute pe atunci, aceasta era una din speranţele cele mai scumpe lui, cum şi unul din planurile la care ţinea foarte mult. În Roma, se înfiinţase deja o biserică şi apostolul dorea să câştige conlucrarea credincioşilor de acolo în vederea lucrării ce urma să fie împlinite în Italia, precum şi în alte ţări. Pentru a pregăti calea în vederea lucrării sale printre aceşti fraţi, dintre care mulţi îi erau până acum străini, el le-a trimis o epistolă, anunţându-i despre planul său de a vizita Roma, cum şi despre nădejdea lui de a înfige stindardul crucii în Spania.

În Epistola sa către Romani, Pavel a prezentat marile principii ale Evangheliei. El a expus poziţia sa cu privire la întrebările care frământau bisericile iudaice, cum şi cele dintre Neamuri, şi a arătat că nădejdile şi făgăduinţele, care cândva aparţinuseră în mod deosebit iudeilor, acum erau oferite şi Neamurilor.

Cu o mare claritate şi putere, apostolul a prezentat doctrina îndreptăţirii prin credinţa în Hristos. El spera ca şi alte biserici să poată fi ajutate prin învăţăturile trimise creştinilor din Roma; dar cât de puţin putea el prevedea influenţa nespus de întinsă a cuvintelor sale! În decursul tuturor veacurilor, marele adevăr al îndreptăţirii prin credinţă a stat ca o puternică torţă aprinsă, spre a-i călăuzi pe păcătoşii pocăiţi pe calea vieţii. Aceasta a fost lumina care a risipit întunericul ce învăluise mintea lui Luther şi i-a dezvăluit puterea sângelui lui Hristos de a curăţi de păcat. Aceeaşi lumină a călăuzit mii de suflete împovărate de păcat către adevăratul Izvor de iertare şi pace. Fiecare creştin are motiv să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru epistola către biserica din Roma.

În această epistolă, Pavel şi-a exprimat liber povara pe care o simţea pentru iudei. Chiar de când se convertise - el a dorit să-i ajute pe iudei să dobândească o mai clară înţelegere a soliei Evangheliei. "Dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi", declara el, "este să fie mântuiţi".

Ceea ce simţea apostolul în această privinţă nu era o dorinţă obişnuită. În rugăciune, el cerea mereu lui Dumnezeu să lucreze pentru israeliţii care nu L-au recunoscut pe Isus din Nazaret ca Mesia Cel făgăduit. "Spun adevărul în Hristos", îi asigura el pe credincioşii din Roma, "nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape că doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci".

Iudeii erau poporul ales al lui Dumnezeu, prin care El intenţiona să binecuvânteze întreaga omenire. Din mijlocul lor, Dumnezeu ridicase mulţi prooroci. Aceştia au profetizat despre venirea Mântuitorului care avea să fie lepădat şi ucis de aceia care ar fi trebuit să fie primii care să-L recunoască ca fiind Cel făgăduit.

Profetul Isaia, privind în veacurile ce aveau să vină şi văzând cum erau lepădaţi profeţi după profeţi şi, în cele din urmă, chiar Fiul lui Dumnezeu, a fost inspirat să scrie cu privire la primirea Răscumpărătorului de către cei care niciodată mai înainte nu fuseseră socotiţi printre copiii lui Israel. Referindu-se la această profeţie, Pavel spune: "Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: 'Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine'. Pe când despre Israel zice: 'Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor'".

Cu toate că Israel a lepădat pe Fiul Său, Dumnezeu nu i-a lepădat. Ascultaţi cum continuă Pavel susţinerea sa: "Întreb dar: 'A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?' Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte. Nu ştiţi ce zice Scriptura, în locul unde vorbeşte despre Ilie? Cum se plânge lui Dumnezeu împotriva lui Israel, când zice: 'Doamne, pe proorocii Tăi i-a omorât, altarele Tale le-au surpat; am rămas eu singur, şi caută să-mi ia viaţa?' Dar ce-i răspunde Dumnezeu? 'Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal". Tot aşa şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har!

Israel s-a poticnit şi a căzut, dar aceasta nu i-a împiedicat ca să se ridice din nou. Răspunzând la întrebarea: "S-au poticnit ei să cadă?" apostolul răspunde: "Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea Neamurilor, ca să-l facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru Neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, Neamurilor: 'Întrucât sunt apostol al Neamurilor, îmi slăvesc slujba mea şi caut, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu, şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţa din morţi?'"

Era planul lui Dumnezeu ca harul Său să fie descoperit printre Neamuri la fel ca şi printre israeliţi. Lucrul acesta fusese arătat lămurit în profeţiile Vechiului Testament. În susţinerea sa, apostolul foloseşte unele din aceste profeţii. "Nu este olarul stăpân pe lutul lui", întreabă el, "ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară? Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)? Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci şi dintre Neamuri, după cum zice în Osea: 'Voi numi popor al Meu pe cel ce nu era poporul Meu, şi prea iubită pe cea care nu era prea iubită'. Şi acolo unde li se zicea: 'Voi nu sunteţi poporul Meu', vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui Viu'" (Osea 1,10).

Cu toată căderea lui Israel ca naţiune, printre ei a rămas totuşi o rămăşiţă evlavioasă, care trebuia să fie mântuită. La venirea Mântuitorului, erau bărbaţi şi femei credincioşi care primiseră cu bucurie solia lui Ioan Botezătorul şi fuseseră astfel conduşi să cerceteze din nou profeţiile cu privire la Mesia. Când a fost întemeiată prima biserică creştină, ea a fost alcătuită din aceşti iudei credincioşi care au recunoscut pe Isus din Nazaret ca pe Acela a cărui aşteptare ei o doriseră. La această rămăşiţă se referă Pavel când scrie: "Dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte".

Pavel asemăna rămăşiţa lui Israel cu un măslin de soi, din care unele ramuri au fost tăiate. El compară Neamurile cu ramurile unui măslin sălbatic, altoite în trunchiul părintesc. "Dacă unele ramuri au fost tăiate", scrie el credincioşilor dintre Neamuri, "şi dacă tu erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli faţă de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: 'Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.' Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă. Nu te îngâmfa dar, ci teme-te! Uită-te dar la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altminterea, vei fi tăiat şi tu".

Prin necredinţă şi lepădarea planului cerului faţă de ei, Israel ca naţiune îşi pierduse legătura cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu putea să prindă din nou de adevăratul trunchi al lui Israel ramurile care fuseseră despărţite de trunchiul părintesc - rămăşiţa care rămăsese credincioasă Dumnezeului părinţilor lor. "Şi chiar ei", spune apostolul despre aceste ramuri rupte, "dacă nu stăruiesc în necredinţă, vor fi altoiţi; căci Dumnezeu poate să-i altoiască iarăşi". "Dacă tu", scrie el Neamurilor, "care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai fost altoit, împotriva firii tale, într-un măslin bun, cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti, în măslinul lor? Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor."

"Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: 'Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul, pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele'. În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar, în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi."

"O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui. Şi în adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?" "Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci!"

Astfel, Pavel arată că Dumnezeu este în totul în stare să transforme inimile atât ale iudeilor, cât şi ale Neamurilor, şi să acorde fiecărui credincios în Hristos binecuvântările făgăduite lui Israel. El repetă cuvintele lui Isaia cu privire la poporul lui Dumnezeu: "Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită. Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Lui. Şi, cum zisese Isaia mai înainte: 'Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Sabaot o sămânţă, am fi ajuns ca Sodoma, şi ne-am fi asemănat cu Gomora'."

La data când Ierusalimul a fost distrus şi templul a ajuns astfel în ruină, multe mii de iudei au fost vânduţi ca sclavi în ţările păgâne. Asemenea unor naufragiaţi pe un ţărm pustiu, ei au fost risipiţi printre Neamuri. Timp de o mie opt sute de ani, iudeii au rătăcit în lume, din ţară în ţară şi nicăieri nu li s-a oferit privilegiul de a-şi recâştiga vechiul lor prestigiu ca naţiune. Defăimaţi, urâţi, prigoniţi, din veac în veac, moştenirea lor a fost o moştenire de suferinţă.

Cu toată osânda teribilă rostită asupra iudeilor ca naţiune, atunci când ei au lepădat pe Isus din Nazaret, în tot cursul veacurilor au trăit mulţi iudei nobili şi temători de Dumnezeu, bărbaţi şi femei, care au suferit în tăcere. Dumnezeu a mângâiat inimile lor în întristare şi a privit cu milă situaţia lor îngrozitoare. El a auzit rugăciunile pline de frământare sufletească ale acelora care Îl căutaseră din toată inima lor pentru a dobândi o dreaptă înţelegere a cuvântului Său. Unii au învăţat să vadă în umilul Nazarinean, pe care părinţii lor L-au lepădat şi L-au răstignit, pe adevăratul Mesia al lui Israel. Când mintea lor a ajuns să prindă însemnătatea profeţiilor atât de bine cunoscute, dar aşa de multă vreme întunecate de tradiţie şi de o greşită interpretare, inimile lor au fost umplute de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru darul negrăit revărsat de El asupra fiecărei fiinţe omeneşti care a ales să primească pe Hristos ca Mântuitor personal.

La această categorie se referea Isaia în profeţia sa: "O rămăşiţă va fi mântuită". Din zilele lui Pavel şi până în timpul de faţă, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, a adresat chemarea atât iudeilor, cât şi Neamurilor. "Înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului", spunea Pavel. Apostolul se socotea "dator şi Grecilor şi Barbarilor", la fel ca şi iudeilor; dar el niciodată nu a pierdut din vedere avantaje certe de care dispuneau iudeii faţă de alţii, "mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu". "Evanghelia", afirma el, "este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului", deoarece în ea este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: "Cel neprihănit va trăi prin credinţă". De această Evanghelie a lui Hristos, la fel de roditoare atât pentru iudei, cât şi pentru Neamuri, apostolul Pavel declară, în Epistola către Romani, că nu se ruşina.

Când Evanghelia aceasta va fi prezentată în plinătatea ei iudeilor, mulţi Îl vor primi pe Hristos ca Mesia. Printre predicatorii creştini puţini sunt aceia care se simt chemaţi să lucreze printre iudei; dar acelora care deseori au fost trecuţi cu vederea, cum şi tuturor celorlalţi, solia îndurării şi a nădejdii în Hristos trebuie să le fie dusă.

Cu ocazia ultimei vestiri a Evangheliei, când o lucrare deosebită trebuie să fie făcută faţă de clasele de oameni neglijate până acum, Dumnezeu aşteaptă ca solii Săi să aibă un interes deosebit faţă de poporul Iudeu pe care-l găseşte în toate părţile lumii. Cum Scripturile Vechiului Testament sunt întreţesute cu cele ale Noului Testament în explicarea planului veşnic al lui Iehova, aceasta va fi pentru mulţi iudei ca zorile unei noi creaţiuni, ca o înviere a sufletului. Când ei Îl văd pe Hristosul dispensaţiunii Evangheliei zugrăvit pe paginile Scripturii Vechiului Testament, şi înţeleg cât de lămurit explică Noul Testament pe cel Vechi, puterile priceperii lor până aici adormite sunt trezite şi ei recunosc pe Hristos ca Mântuitor al lumii. Mulţi Îl vor primi prin credinţă pe Hristos ca pe Răscumpărătorul lor. Cu ei se vor împlini cuvintele: "Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu" (Ioan 1,12).

Printre iudei, sunt unii care, asemenea lui Saul din Tars, sunt tari în Scripturi, şi aceştia vor vesti cu o putere minunată neschimbabilitatea Legii lui Dumnezeu. Dumnezeul lui Israel va face să se înfăptuiască aceasta în zilele noastre. Braţul Său nu s-a scurtat ca să nu poată mântui. Când slujitorii Săi vor lucra în credinţă pentru aceia care au fost atât de mult timp neglijaţi şi dispreţuiţi, mântuirea Lui se va descoperi.

"Aşa vorbeşte Domnul către casa lui Iacov, El, care a răscumpărat pe Avraam: 'Acum Iacov nu va mai roşi de ruşine, şi nu i se va mai îngălbeni faţa acum. Căci când vor vedea copiii lor, în mijlocul lor, lucrarea mâinilor Mele, Îmi vor sfinţi Numele; vor sfinţi pe Sfântul lui Iacov, şi se vor teme de Dumnezeul lui Israel. Cei rătăciţi cu duhul vor căpăta pricepere, şi cei ce cârteau vor lua învăţătură" (Isaia 29, 22-24).