Cap. 37 - Ultima călătorie a lui Pavel la Ierusalim

 

Pavel dorea foarte mult să ajungă la Ierusalim înainte de Paşte, având în felul acesta ocazie să-i întâlnească pe aceia care aveau să vină din toate părţile lumii spre a lua parte la sărbătoare. El a nutrit totdeauna nădejdea ca, în vreun fel oarecare, să poată fi folosit ca un instrument pentru îndepărtarea prejudecăţilor conaţionalilor săi necredincioşi, astfel încât ei să poată fi aduşi să primească preţioasa lumină a Evangheliei. El dorea, de asemenea, să-i întâlnească pe membrii bisericii din Ierusalim şi să le dea darurile trimise de bisericile dintre Neamuri pentru fraţii săraci din Iudea. Şi, prin această vizită, el nădăjduia să realizeze o apropiere mai puternică între iudei şi Neamurile convertite la credinţă.

Terminându-şi lucrarea la Corint, el s-a hotărât să se îmbarce direct pentru unul din porturile de pe coasta Palestinei. Toate aranjamentele fuseseră făcute, iar el era pe punctul de a păşi pe bordul corabiei, când i s-a spus despre un complot urzit de iudei spre a-i lua viaţa. În trecut, aceşti împotrivitori ai credinţei fuseseră înfrânţi în toate strădaniile lor de a pune capăt lucrării apostolului.

Succesul ce însoţea predicarea Evangheliei a trezit din nou mânia iudeilor. Din fiecare colţ veneau veşti despre întinderea noii învăţături, prin care iudeii erau scutiţi de păzirea ritualurilor legii ceremoniale şi Neamurilor le era îngăduit să aibă aceleaşi privilegii cu iudeii, ca nişte copii ai lui Avraam. Pavel, în predicile sale din Corint, a prezentat aceleaşi argumente asupra cărora a stăruit cu atâta putere şi în epistolele sale. Declaraţia sa puternică, cum că "nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur" (Col. 3,11), era privită de vrăjmaşii săi ca o cutezătoare batjocorire a credinţei şi au hotărât ca glasul lui să fie adus la tăcere.

Primind avertizarea despre acest complot, Pavel s-a hotărât să ocolească, luând-o prin Macedonia. Planul de a ajunge la Ierusalim de Paşte trebuia să fie părăsit, însă spera să fie acolo de Ziua Cincizecimii.

Pavel şi Luca erau însoţiţi de "Sopater din Berea, fiul lui Pir, Aristarh şi Secund din Tesalonic, Gaiu din Derbe, precum şi Tihic şi Trofim care erau din Asia". Pavel avea cu el o mare sumă de bani de la bisericile dintre Neamuri, pe care intenţiona să-i predea în mâinile fraţilor cu răspunderea lucrării în Iudea; şi, din pricina aceasta, el a rânduit ca aceşti fraţi, reprezentanţi ai diferitelor biserici care contribuiseră, să-l însoţească până la Ierusalim.

La Filipi, au zăbovit pentru prăznuirea Paştelor. Numai Luca a rămas cu el, ceilalţi membri ai grupei trecând la Troa spre a-l aştepta acolo. Filipenii erau cei mai iubitori, cei mai credincioşi şi cei mai sinceri dintre convertiţii apostolului şi, în timpul celor opt zile ale sărbătorii, el s-a bucurat de o paşnică şi fericită comuniune cu ei.

Îmbarcându-se din Filipi, Pavel şi Luca i-au ajuns, după cinci zile, pe tovarăşii lor la Troa şi au rămas şapte zile cu credincioşii din acest loc.

În ultima seară a rămânerii lui acolo, "fraţii s-au adunat laolaltă ca să frângă pâinea". Faptul că iubitul lor învăţător era gata să plece strânsese laolaltă o grupă mai mare decât de obicei. Ei s-au adunat într-o cameră de sus, de la etajul al treilea. Acolo, în căldura iubirii şi grijii sufletului său faţă de ei, apostolul a predicat până la miezul nopţii.

Pe una din ferestrele deschise stătea un tânăr numit Eutih. În această poziţie primejdioasă, el a adormit şi a căzut jos în curte. Dintr-o dată, toţi s-au înspăimântat şi s-au tulburat. Tânărul a fost ridicat mort şi mulţi s-au strâns în jurul lui cu strigăte şi bocete. Însă Pavel, făcându-şi loc prin mulţimea înspăimântată, l-a luat în braţe şi a înălţat o rugăciune plină de căldură, ca Dumnezeu să-i redea viaţa. Cererea lui a fost ascultată. Pe deasupra tânguirilor şi plânsetelor, glasul apostolului s-a auzit zicând: "Nu vă tulburaţi, căci sufletul lui (viaţa lui, KJV) este în el". Plini de bucurie, credincioşii s-au adunat din nou în camera de sus. Ei au luat parte la Sfânta Cină şi apoi Pavel "a mai vorbit multă vreme până la ziuă").

Corabia pe care Pavel şi tovarăşii lui urmau să-şi continue călătoria era aproape să plece şi fraţii s-au grăbit să se îmbarce. Totuşi, apostolul a ales personal să meargă pe uscat, pe jos, pe o cale mai scurtă spre Troa şi Asos, urmând să-i întâlnească pe tovarăşii lui în acest din urmă oraş. Lucrul acesta i-a dat un scurt timp pentru meditaţie şi rugăciune. Greutăţile şi primejdiile în legătură cu vizita ce urma să o facă la Ierusalim, atitudinea bisericii de acolo faţă de el şi faţă de lucrarea lui, cum şi starea bisericilor şi interesele lucrării Evangheliei în alte locuri erau subiecte de serioasă şi îngrijorată cugetare; şi el a folosit ocazia aceasta deosebită pentru a-L căuta pe Dumnezeu spre a primi putere şi călăuzire.

Când călătorii au navigat spre sud de Asos, ei au trecut pe lângă cetatea Efes, atât de mult timp locul activităţii apostolului. Pavel ar fi dorit foarte mult să viziteze biserica de acolo: căci avea să le dea importante îndrumări şi sfaturi. Dar, gândind bine, el s-a hotărât să se grăbească; fiindcă dorea "ca, dacă-i va fi cu putinţă, să fie în Ierusalim de Ziua Cincizecimii". Totuşi, ajungând la Milet, care era la patruzeci şi cinci de kilometri de Efes, el a aflat că ar putea fi cu putinţă să vină în legătură cu bisericile înainte de plecarea corăbiei. Prin urmare, el a trimis de îndată veste prezbiterilor, stăruind ca să se grăbească să vină la Milet pentru a-i putea vedea înainte de a-şi continua călătoria.

Ca răspuns la chemarea sa, ei au venit, şi el le-a adresat cuvinte serioase şi mişcătoare de povăţuire şi rămas bun. "Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea", zise el, "din ziua dintâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei. Am slujit Domnului cu toată smerenia, cu multe lacrimi şi în mijlocul încercărilor pe care mi le ridicau uneltirile iudeilor. Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case şi să vestesc Iudeilor şi Grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos".

Pavel înălţase totdeauna Legea divină. El arătase că în Lege nu era nici o putere de a salva pe oameni de sub osânda neascultării. Făcătorii de rele trebuia să se pocăiască de păcatele lor şi să se umilească înaintea lui Dumnezeu, a cărui dreaptă mânie ei şi-o atrăseseră prin călcarea Legii Sale; şi ei trebuia, de asemenea, să dovedească credinţă în sângele lui Hristos, ca fiind singurul mijloc de iertare. Fiul lui Dumnezeu murise ca jertfă pentru ei şi Se înălţase la ceruri pentru a sta înaintea Tatălui ca apărător al lor. Prin pocăinţă şi credinţă, ei puteau să fie liberaţi de osânda păcatului şi prin harul lui Hristos puteau fi făcuţi în stare ca de acum înainte să asculte de Legea lui Dumnezeu.

"Şi acum", continuă Pavel, "iată că, împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri. Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu. Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora am umblat, propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu".

Pavel nu avusese de gând să dea această mărturie, însă, pe când vorbea, Spiritul inspiraţiei a venit asupra lui, confirmându-i temerile că aceasta avea să fie ultima întâlnire cu fraţii săi din Efes.

"De aceea vă mărturisesc, astăzi, că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu". Nici teama că ar putea supăra, nici dorinţa după prietenie sau aplauze nu puteau să-l facă pe Pavel să-şi reţină cuvintele pe care Dumnezeu i le dăduse pentru învăţarea, avertizarea şi îndreptarea lor. Din partea servilor Săi de astăzi, Dumnezeu cere curaj în predicarea Cuvântului şi în vestirea învăţăturilor Lui. Slujitorii lui Hristos nu trebuie să prezinte oamenilor numai acele adevăruri plăcute, reţinându-le pe cele care ar pricinui durere. Ei trebuie să vegheze cu deplină grijă asupra dezvoltării caracterului. Dacă el vede că unii din turmă nutresc păcatul, ca un păstor credincios, el trebuie să le dea Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura care se potriveşte situaţiei lor. Dacă le-ar îngădui ca, după găsirea lor cu cale, să meargă neavertizaţi, el ar urma să fie făcut răspunzător pentru sufletele lor. Pastorul care îşi împlineşte înalta sa însărcinare trebuie să dea cu credincioşie poporului său învăţătură cu privire la fiecare punct al credinţei creştine, arătându-le cum ar trebui să fie şi ce ar trebui să facă ei pentru a sta desăvârşiţi în ziua lui Dumnezeu. Numai acela care este un învăţător credincios al adevărului va fi în stare ca, la terminarea lucrării sale, să poată spune împreună cu Pavel: "Sunt curat de sângele tuturor".

"Luaţi seama dar la voi înşivă", i-a sfătuit apostolul pe fraţii săi, "şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi (priveghetori), ca să păstoriţi biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său". Dacă slujitorii Evangheliei ar păstra totdeauna în minte faptul că ei au de-a face cu cei răscumpăraţi prin sângele lui Hristos, atunci ei ar avea un simţământ mai profund al importanţei lucrării lor. Ei trebuie să ia seama atât la ei înşişi, cât şi la turma lor. Propriul lor exemplu trebuie să ilustreze şi să dea putere învăţăturii lor. Ca învăţători ai căii vieţii, ei nu ar trebui să dea vreo ocazie ca adevărul să fie vorbit de rău. Ca reprezentanţi ai lui Hristos, ei trebuie să păstreze în cinste Numele Său. Prin devoţiunea lor, prin curăţenia vieţii lor şi vorbirea lor evlavioasă, trebuie să se dovedească demni de înalta lor chemare.

Primejdiile care aveau să asalteze biserica din Efes au fost descoperite apostolului. "Ştiu bine", a spus el, "că după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici de partea lor". Pavel tremura pentru biserică, căci, privind în viitor, a văzut atacurile pe care biserica trebuia să le îndure atât din partea vrăjmaşilor din afară, cât şi a celor dinăuntru. Cu o stăruinţă solemnă, el i-a îndemnat pe fraţii săi să păzească în mod vigilent învăţătura sacră pe care o primiseră. Drept exemplu, el le arătă munca sa deosebită printre ei: "De aceea vegheaţi, şi aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi".

"Şi acum, fraţilor", a continuat el, "vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte, şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi. N-am râvnit nici la argintul, nici la aurul, nici la hainele cuiva". Unii dintre fraţii Efeseni erau bogaţi; însă Pavel niciodată nu căutase să aibă vreun folos personal din partea lor. Nu făcea parte din solia sa să atragă atenţia la nevoile sale. "Mâinile acestea", declară el, "au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine". Printre lucrările sale grele, cum şi călătoriile sale întinse pentru cauza lui Hristos, el era în stare nu numai să se îngrijească singur de nevoile sale proprii, ci şi să pună ceva deoparte pentru sprijinirea conlucrătorilor săi şi ajutorarea săracilor merituoşi. Lucrul acesta el l-a îndeplinit numai printr-o neîncetată hărnicie şi o strictă economie. Pe bună dreptate el se putea da ca pildă, atunci când spunea: "În toate privinţele v-am dat o pildă, şi v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi, şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Isus, care Însuşi a zis: 'Este mai ferice să dai decât să primeşti'".

"După ce a vorbit astfel, a îngenuncheat, şi s-a rugat împreună cu ei toţi. Şi au izbucnit cu toţii în lacrimi, au căzut pe grumazul lui Pavel şi l-au sărutat. Căci erau întristaţi mai ales de vorba pe care le-o spusese el că nu-i vor mai vedea faţa. Şi l-au petrecut până la corabie".

De la Milet, călătorii au pornit pe apă şi s-au "dus drept la Cos, a doua zi la Rodos, şi de acolo la Patara", în partea de sud-vest a ţărmului Asiei Mici, unde, găsind "o corabie care avea să treacă în Fenicia, s-au suit în ea şi au plecat". La Tir, unde corabia avea să fie descărcată, ei au găsit câţiva ucenici cu care au putut rămâne împreună timp de şapte zile. Prin Duhul Sfânt, ucenicii aceştia au fost înştiinţaţi de primejdiile ce-l aşteptau pe Pavel la Ierusalim şi ei stăruiau de el "să nu se suie la Ierusalim". Însă apostolul n-a îngăduit ca teama de nenorocire şi întemniţare să-l abată din planul său.

La sfârşitul săptămânii petrecute la Tir, toţi fraţii, împreună cu soţiile şi copiii lor l-au însoţit pe Pavel la corabie şi, mai înainte ca el să păşească pe corabie, ei au îngenuncheat la ţărm şi s-au rugat unii pentru alţii.

Continuându-şi călătoria spre sud, călătorii au ajuns la Cezarea şi au "intrat în casa lui Filip evanghelistul, care era unul din cei şapte, şi au găzduit la el". Aici, Pavel a petrecut câteva zile liniştite şi fericite - ultima libertate de care avea să se mai bucure pentru o vreme îndelungată.

Pe când Pavel zăbovea în Cezarea, "un prooroc, numit Agab, s-a pogorât din Iudea, şi a venit la noi", spune Luca. "A luat brâul lui Pavel, şi-a legat picioarele şi mâinile şi a zis: 'Iată ce zice Duhul Sfânt: Aşa vor lega Iudeii în Ierusalim pe omul acela al cui este brâul acesta, şi-l vor da în mâinile Neamurilor'".

"Când am auzit lucrul acesta", continuă Luca, "atât noi, cât şi cei de acolo am rugat pe Pavel să nu se suie la Ierusalim". Însă Pavel nu voia să se abată de pe calea datoriei. El era gata să-L urmeze pe Hristos chiar dacă ar fi trebuit să ajungă la închisoare şi la moarte. "Ce faceţi de plângeţi aşa, şi-mi rupeţi inima?" exclamă el; "eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru Numele Domnului Isus". Văzând că îi pricinuiesc dureri fără a-i schimba gândul, fraţii au încetat de a-l mai supăra, rostind numai cuvintele: "Facă-se voia Domnului!"

Curând, a sosit vremea când trebuia să se termine scurta şedere la Cezarea şi, însoţit de unii dintre fraţi, Pavel şi tovarăşii lui s-au îndreptat către Ierusalim cu inimile mult umbrite de presimţirea răului ce urma să vină.

Niciodată mai înainte nu se apropiase apostolul de Ierusalim cu o inimă atât de întristată. El ştia că avea să găsească puţini prieteni şi mulţi vrăjmaşi. El se apropia de cetatea care lepădase şi ucisese pe Fiul lui Dumnezeu şi asupra căreia atârna acum ameninţarea mâniei dumnezeieşti. Amintindu-şi cât de amară fusese prejudecata sa proprie împotriva urmaşilor lui Hristos, el a simţit cea mai profundă milă faţă de cetăţenii săi amăgiţi. Şi totuşi, cât de puţin putea el nădăjdui că va fi în stare să îi ajute! Aceeaşi mânie oarbă, care odată arsese în propria sa inimă, aprinsese acum cu nespusă putere inima unui neam întreg împotriva lui.

Şi el nu putea conta nici pe simpatia şi nici pe sprijinul propriilor lui fraţi în credinţă. Iudeii neconvertiţi, care merseseră atât de aproape pe urmele lui, se grăbiseră să răspândească cele mai neplăcute rapoarte la Ierusalim, atât ei personal, cât şi prin scrisoare, cu privire la el şi la lucrarea lui; şi chiar şi unii dintre apostoli şi prezbiteri primiseră ca adevărate aceste rapoarte, nefăcând nici o încercare de a le contrazice şi nemanifestând vreo dorinţă de a fi în armonie cu Pavel.

Totuşi, în mijlocul descurajărilor, apostolul nu era descurajat. El era încredinţat că Glasul care vorbise propriei sale inimi va mai vorbi încă şi inimii conaţionalilor săi şi că cei ce erau împreună cu el, ucenici ai Învăţătorului, pe care-L iubeau şi-I slujeau, aveau totuşi să-şi unească inimile cu a sa în lucrarea Evangheliei.