Cap. 38 - Pavel ca întemniţat

 

Când am ajuns la Ierusalim, fraţii ne-au primit cu bucurie. A doua zi, Pavel a mers cu noi la Iacov şi toţi prezbiterii s-au adunat acolo".

Cu ocazia aceasta, Pavel şi tovarăşii lui au predat în mâinile bătrânilor lucrării din Ierusalim darurile trimise de bisericile dintre Neamuri pentru sprijinirea săracilor din rândul fraţilor iudei. Strângerea acestor daruri i-a costat pe apostol şi pe conlucrătorii săi mult timp, frământare şi muncă neobosită. Suma, care a întrecut cu mult aşteptările prezbiterilor din Ierusalim, reprezenta multe sacrificii şi chiar restrângeri severe din partea credincioşilor dintre Neamuri.

Aceste daruri de bunăvoie erau o dovadă a credincioşiei convertiţilor dintre Neamuri faţă de organizaţia lucrării lui Dumnezeu din lumea întreagă şi ele ar fi trebuit să fie primite de toţi cu o profundă recunoştinţă; totuşi, Pavel şi conlucrătorii lui au constatat că până şi printre aceia în faţa cărora stăteau acum erau unii care nu puteau să aprecieze spiritul de iubire frăţească ce determinase aducerea acestor daruri.

În primii ani ai lucrării Evangheliei printre Neamuri, unii dintre fraţii de vază din Ierusalim, agăţându-se de prejudecăţile lor de dinainte şi de felul lor de gândire de atunci, nu au conlucrat din toată inima cu Pavel şi conlucrătorii lui. În grija lor de a păstra câteva forme şi ceremonii neînsemnate, ei au pierdut din vedere binecuvântările care ar fi venit asupra lor şi asupra lucrării pe care o iubeau, printr-un efort de a uni laolaltă toate părţile lucrării Domnului. Deşi doritori să ocrotească cât mai bine interesele bisericii creştine, ei au dat greş în a ţine pasul cu providenţa clarvăzătoare a lui Dumnezeu şi, în înţelepciunea lor omenească, au încercat să arunce asupra lucrătorilor multe îngrădiri care nu erau necesare. Astfel, s-a ridicat un grup de bărbaţi care nu cunoşteau personal împrejurările schimbătoare şi nevoile deosebite întâlnite de lucrători în câmpurile îndepărtate, totuşi care stăruiau că ei au autoritatea să-i îndrume pe fraţii lor din aceste câmpuri, ca să urmeze anumite metode specifice de lucru. Ei considerau că lucrarea de predicare a Evangheliei trebuia dusă înainte, potrivit cu părerile lor.

Trecuseră mulţi ani de când fraţii din Ierusalim, împreună cu reprezentanţii din alte biserici de frunte, au dat o atenţie deosebită problemelor dificile care se ridicaseră cu privire la metodele urmate de cei care lucrau printre Neamuri. Ca urmare a acestei sfătuiri, fraţii se uniseră în a da bisericilor recomandări clare cu privire la anumite rituri şi obiceiuri, inclusiv circumciziunea. La această mare consfătuire, fraţii s-au unit, de asemenea, în a-i recomanda bisericilor creştine pe Barnaba şi pe Pavel ca lucrători demni de toată încrederea.

Printre cei de faţă la această adunare erau unii care criticaseră cu asprime metodele de lucru folosite de apostoli, asupra cărora apăsa sarcina principală de a duce Evanghelia la Neamuri. Însă, în timpul consfătuirii, vederile lor cu privire la planul lui Dumnezeu s-au lărgit şi ei s-au unit împreună cu fraţii lor în a lua hotărâri înţelepte care au făcut cu putinţă unirea întregului corp al credincioşilor.

Mai târziu însă, când a devenit clar faptul că convertiţii dintre Neamuri se înmulţeau repede, au fost câţiva dintre fraţii mai cu vază din Ierusalim care au început să nutrească din nou prejudecăţile lor de mai înainte împotriva metodelor lui Pavel şi ale conlucrătorilor lui. Aceste prejudecăţi se întăreau cu trecerea anilor, până ce unii dintre fraţii conducători au hotărât că lucrarea de predicare a Evangheliei trebuie făcută de aici încolo potrivit cu propriile lor idei. Dacă Pavel era gata să-şi adapteze metodele potrivit anumitor rânduieli pe care ei le susţineau, atunci ei aveau să-l recunoască şi să-i sprijinească lucrarea; altfel, ei nu mai aveau să privească cu plăcere lucrarea lui şi nici să-i mai acorde sprijinul lor.

Bărbaţii aceştia pierduseră din vedere faptul că Dumnezeu este Învăţătorul poporului Său; că fiecare lucrător al cauzei Sale trebuie să dobândească o experienţă personală în a urma Conducătorului divin, fără a privi la om pentru o îndrumare directă; că lucrătorii Săi trebuie să fie modelaţi şi formaţi nu după ideile omului, ci după Modelul divin.

În lucrarea sa, apostolul Pavel îi învăţase pe oameni "nu după vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci dintr-o dovadă dată de Duhul şi de putere". Adevărurile vestite de el îi fuseseră descoperite prin Duhul Sfânt; "căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu" Şi vorbim despre el", afirmă Pavel, "nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti" (1 Cor. 2,4.10-13).

În tot timpul lucrării sale, Pavel s-a bazat pe Dumnezeu pentru o îndrumare directă. În acelaşi timp, fusese foarte atent ca să lucreze în armonie cu hotărârile consiliului general de la Ierusalim; şi, ca urmare, "bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau la număr din zi în zi" (Fapte 16,5). Şi acum, cu toată lipsa de simpatie arătată lui de unii, el s-a simţit cu conştiinţa împăcată pentru că îşi făcuse datoria încurajând în convertiţii lui un spirit de sinceră credincioşie, generozitate şi iubire frăţească, aşa cum s-a dovedit cu această ocazie prin darurile îmbelşugate pe care el putea să le pună înaintea prezbiterilor iudei.

După ce le-a prezentat darurile, Pavel "le-a istorisit cu deamănuntul ce făcuse Dumnezeu în mijlocul Neamurilor prin slujba lui". Această istorisire a faptelor a adus în inimile tuturor, chiar şi a acelora care se îndoiseră, convingerea că binecuvântarea cerului însoţise lucrările sale. "Când l-au auzit, au proslăvit pe Dumnezeu". Ei au înţeles că metodele de lucru folosite de apostol purtau pecetea cerului. Darurile bogate ce stăteau înaintea lor adăugau o greutate mărturiei apostolului cu privire la credincioşia noilor biserici întemeiate printre Neamuri. Aceia care, fiind socotiţi printre cei care aveau în sarcină lucrarea din Ierusalim, ceruseră să fie adoptate anumite măsuri arbitrare de control au văzut lucrarea lui Pavel într-o lumină nouă şi au fost convinşi că atitudinea lor fusese rea, că fuseseră ţinuţi în sclavie de obiceiurile şi tradiţiile iudaice şi că lucrarea Evangheliei fusese mult împiedicată prin lipsa lor de a recunoaşte că zidul de despărţire dintre iudei şi Neamuri fusese surpat prin moartea Domnului Hristos.

Aceasta era ocazia de aur pentru ca toţi fraţii conducători să mărturisească sincer şi deschis că Dumnezeu lucrase prin Pavel şi că uneori ei greşiseră îngăduind ca veştile aduse de vrăjmaşi să le trezească gelozia şi prejudecata. Dar, în loc să se unească într-un efort de a face dreptate unuia care fusese jignit, i-au dat un sfat care arăta că ei încă nutreau simţământul că Pavel trebuie în mare măsură socotit ca răspunzător pentru prejudecata existentă. Ei nu au stat în chip nobil în apărarea lui, căutând să arate celor nemulţumiţi în ce consta rătăcirea lor, ci au căutat să ajungă la un compromis, sfătuindu-l să urmeze o cale ce, după părerea lor, avea să îndepărteze orice motiv pentru o greşită înţelegere.

"Vezi, frate", au spus ei ca răspuns la mărturia sa, "câte mii de Iudei au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege. Dar ei au auzit despre tine că înveţi pe toţi Iudeii care trăiesc printre Neamuri să se lepede de Moise, că le zici să nu-şi taie copiii împrejur şi să nu trăiască potrivit cu obiceiurile. Ce este de făcut? Negreşit mulţimea are să se adune căci vor auzi că ai venit. Deci, fă ce-ţi vom spune noi. Avem aici patru bărbaţi care au făcut o juruinţă. Ia-i cu tine, curăţeşte-te împreună cu ei şi cheltuieşte tu pentru ei, ca să-şi radă capul. Şi astfel vor cunoaşte toţi că nu este nimic adevărat din cele ce au auzit despre tine, ci că şi tu umbli întocmai după rânduială şi păzeşti Legea. Cu privire la Neamurile care au crezut, noi am hotărât şi le-am scris că trebuie să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de desfrânare".

Fraţii sperau că Pavel, urmând calea arătată de ei, ar putea da o puternică dovadă împotriva rapoartelor neadevărate cu privire la el. Ei l-au asigurat că hotărârea consiliului, ţinut mai înainte cu privire la convertiţii dintre Neamuri şi la legea ceremonială, era încă considerată ca fiind bună. Însă sfatul dat acum nu era potrivit cu această hotărâre. Nu Duhul lui Dumnezeu era acela care insuflase acest sfat; el era rodul laşităţii. Conducătorii bisericii din Ierusalim ştiau că, prin lipsa de conformare faţă de legea ceremonială, creştinii aveau să-şi atragă asupră-le ura Iudeilor, şi să se expună astfel prigoanei. Sinedriul făcea tot ceea ce putea pentru ca să împiedice extinderea Evangheliei. El alegea bărbaţi care să-i urmărească pe apostoli, îndeosebi pe Pavel, şi pe orice cale cu putinţă să se opună lucrării lui. Dacă creştinii ar fi fost învinuiţi înaintea Sinedriului ca nişte călcători ai legii, atunci ar fi urmat să sufere o grabnică şi aspră pedeapsă ca apostaziaţi de la credinţa iudaică.

Mulţi dintre iudeii care primiseră Evanghelia mai nutreau încă un simţământ de consideraţie faţă de legea ceremonială şi erau prea grabnici a face concesii neînţelepte, nădăjduind ca astfel să câştige încrederea conaţionalilor lor, să le îndepărteze prejudecăţile şi să-i câştige la credinţa în Hristos, ca Răscumpărător al lumii. Pavel a înţeles că, atâta vreme cât mulţi dintre membrii cu vază ai bisericii din Ierusalim aveau să continue a nutri o prejudecată împotriva lui, ei aveau să lucreze continuu în vederea nimicirii influenţei lui. Simţea că, dacă printr-o concesie chibzuită i-ar fi putut câştiga pentru adevăr, atunci ar fi înlăturat o mare piedică din calea succesului Evangheliei în alte locuri. Însă el nu era autorizat de Dumnezeu să cedeze atât cât îi cereau ei.

Când ne gândim la marea dorinţă a lui Pavel de a fi în bună înţelegere cu fraţii săi, dragostea sa gingaşă faţă de cel slab în credinţă, respectul lui faţă de apostolii care fuseseră cu Hristos, şi faţă de Iacov, fratele Domnului, şi la ţinta lui de a se face totul pentru toţi, atât cât putea, fără a sacrifica principiul - când ne gândim la toate acestea, nu este surprinzător faptul că el a fost constrâns să se abată de la umblarea lui hotărâtă şi neclintită pe care o urmase până aici. Dar, în loc de a-şi împlini scopul dorit, străduinţele lui pentru a ajunge la o împăcare nu au făcut decât să zorească criza, grăbind suferinţele sale ce au fost profetizate, având ca rezultat despărţirea de fraţii săi, lipsind biserica de unul din cei mai puternici stâlpi ai ei şi întristând inimile credincioşilor de pretutindeni.

În ziua următoare, Pavel a început să aducă la îndeplinire sfatul prezbiterilor. Cei patru bărbaţi care se găseau sub votul Nazireat (Numeri 6), al cărui termen aproape trecuse, au fost luaţi de Pavel şi duşi în templu "ca să vestească sfârşitul zilelor curăţirii când se va aduce jertfă pentru fiecare din ei". Pentru curăţire, trebuia să fie aduse şi anumite jertfe costisitoare.

Cei care l-au sfătuit pe Pavel să facă pasul acesta nu au gândit îndeajuns asupra primejdiei la care avea să fie el expus în felul acesta. În vremea aceea, Ierusalimul era plin cu închinători din multe ţări. Când, ca împlinire a însărcinării date lui de Dumnezeu, Pavel dusese Evanghelia la Neamuri, el vizitase multe din cele mai mari cetăţi ale lumii şi era bine cunoscut de mii de oameni, care veniseră la Ierusalim, din diferite locuri străine, ca să ia parte la sărbătoare. Printre aceştia erau oameni ale căror inimi erau pline cu cea mai aprigă ură împotriva lui Pavel; şi ca el să intre în templu într-o ocazie publică însemna să-şi pună viaţa în primejdie. Câteva zile, el a intrat şi a ieşit printre închinători, oarecum neobservat; dar, înainte de terminarea timpului hotărât, pe când vorbea cu un preot cu privire la jertfele ce urmau să fie aduse, el a fost recunoscut de unii dintre iudeii din Asia.

Cu o furie demonică, ei s-au năpustit asupra lui, strigând: "Bărbaţi israeliţi, daţi ajutor! Iată omul care propovăduieşte pretutindeni şi în toată lumea împotriva norodului, împotriva Legii şi împotriva locaşului acestuia". Şi, în timp ce oamenii răspundeau chemării după ajutor, o altă învinuire i-a fost adusă - "ba încă a vârât şi pe nişte Greci în Templu, şi a spurcat acest locaş sfânt".

După legea iudaică, era o crimă osândită cu moartea ca un necircumcis să intre în curţile dinăuntru ale clădirii sfinte. Pavel fusese văzut în cetate în tovărăşia lui Trofim, un efesean, şi a fost făcută legătura că l-ar fi adus în templu. Dar el nu făcuse lucrul acesta; şi, el însuşi fiind iudeu, fapta sa de a intra în templu nu însemna o călcare a legii. Însă, deşi învinuirea era cu totul neadevărată, ea a slujit totuşi să stârnească prejudecata mulţimii. Strigătul fiind luat şi purtat prin curţile templului, mulţimile adunate acolo au fost cuprinse de o furie sălbatică. În curând, vestea s-a răspândit în tot Ierusalimul, şi "toată cetatea s-a pus în mişcare şi s-a strâns norodul din toate părţile".

Faptul că un apostaziat din Israel a cutezat să pângărească templul, chiar în vremea când mii de oameni veniseră acolo din toate părţile lumii, să se închine, a stârnit cele mai fioroase porniri ale gloatei. "Au pus mâna pe Pavel şi l-au scos afară din templu, ale cărui uşi au fost încuiate îndată".

"Pe când cercau să-l omoare, s-a dus vestea la căpitanul oastei că tot Ierusalimul s-a tulburat". Claudius Lisias cunoştea destul de bine elementele răzvrătite cu care avea de-a face şi "a luat îndată ostaşi şi sutaşi şi a alergat la ei. Când au văzut pe căpitan şi pe ostaşi, au încetat să mai bată pe Pavel". Necunoscând pricina zarvei, însă văzând că furia mulţimii era îndreptată împotriva apostolului, căpitanul roman a tras concluzia că Pavel trebuie să fie acel egiptean răzvrătit despre care auzise el, şi care nu putuse încă fi prins. De aceea "a pus mâna pe el, şi a poruncit să-l lege cu două lanţuri. Apoi, a întrebat cine este şi ce a făcut". Deodată, multe glasuri s-au ridicat în învinuiri puternice şi pline de mânie; "unii strigau într-un fel, alţii într-alt fel prin mulţime; fiindcă nu putea deci să înţeleagă adevărul din pricina zarvei, a poruncit să-l ducă în cetăţuie. Când a ajuns pe trepte, Pavel a trebuit să fie dus de ostaşi, din pricina îmbulzelii norodului întărâtat; căci mulţimea norodului se ţinea după el şi striga: 'La moarte cu el!'"

În mijlocul zarvei, apostolul era liniştit şi stăpân pe sine. Mintea lui era îndreptată spre Dumnezeu şi el ştia că îngerii cerului erau în preajma lui. El nu era dispus să părăsească templul fără a face o sforţare de a prezenta adevărul înaintea conaţionalilor săi. Pe când era aproape să fie dus în cetăţuie, el a zis comandantului: "Îmi este îngăduit să-ţi spun ceva?" Lisias a răspuns: "Ştii greceşte? Nu cumva eşti egipteanul acela, care s-a răsculat acum în urmă, şi a dus în pustie pe cei patru mii de tâlhari?" Drept răspuns Pavel a zis: "Eu sunt iudeu, din Tarsul din Cilicia, cetăţean al unei cetăţi nu fără însemnătate. Te rog, dă-mi voie să vorbesc norodului".

Cererea i-a fost împlinită şi "Pavel a stat în picioare pe trepte, şi a făcut semn norodului cu mâna". Gestul acesta le-a atras atenţia, în timp ce înfăţişarea lui le-a impus respect. "S-a făcut o mare tăcere, şi Pavel le-a vorbit în limba evreiască astfel: 'Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi acum cuvântul meu de apărare faţă de voi!'" La auzul cuvintelor evreieşti, familiare lor, "au ţinut şi mai mult linişte"; şi, în tăcerea aceea completă, el a continuat:

"Eu sunt Iudeu, născut în Tarsul Ciliciei; dar am fost crescut în cetatea aceasta, am învăţat la picioarele lui Gamaliel să cunosc cu de-amănuntul legea părinţilor noştri, şi am fost tot atât de plin de râvnă pentru Dumnezeu, cum sunteţi şi voi azi". Nimeni nu putea tăgădui afirmaţiile apostolului, deoarece faptele la care se referea el erau bine cunoscute multora care încă mai trăiau în Ierusalim. După aceea, el a vorbit despre zelul său de mai înainte în ce priveşte prigonirea ucenicilor lui Hristos, chiar până la moarte; şi el le-a povestit împrejurările în care se convertise, spunând ascultătorilor săi cum inima sa mândră fusese adusă să se plece înaintea Nazarineanului. Dacă el ar fi încercat să argumenteze şi să intre în discuţii contradictorii cu împotrivitorii săi, cu încăpăţânare ei ar fi refuzat să-i asculte cuvintele; dar amintirea experienţei sale a fost însoţită de o putere convingătoare ce, pentru un moment, a părut că le înmoaie şi le supune inimile.

După aceea, el s-a străduit să arate că lucrarea printre Neamuri nu fusese începută din proprie alegere. El dorise să lucreze pentru neamul său; dar chiar în templul acesta glasul lui Dumnezeu îi vorbise în viziune sfântă, îndreptându-i pasul "departe la Neamuri".

Până aici, poporul ascultase cu deplină atenţie, dar când Pavel a ajuns la punctul din istoria vieţii sale, când fusese ales ca trimis împuternicit către Neamuri, furia lor a izbucnit din nou. Obişnuiţi să se socotească pe ei ca singurul popor favorizat de Dumnezeu, ei nu erau dispuşi să îngăduie Neamurilor dispreţuite să se împărtăşească de privilegiile care până aici fuseseră socotite ca fiind numai ale lor. Ridicându-şi glasul deasupra vocii vorbitorului, ei au strigat: "Ia de pe pământ pe un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!"

"Şi scoteau strigăte, îşi aruncau hainele şi azvârleau cu ţărână în văzduh. Căpitanul a poruncit să-l ducă pe Pavel în cetăţuie şi să-l cerceteze, bătându-l cu biciul, ca să afle din ce pricină strigau aşa împotriva lui".

"Pe când îl legau cu curele, Pavel a zis sutaşului, care era de faţă: 'Vă este îngăduit să bateţi pe un Roman, care nu este osândit?' La auzul acestor cuvinte, sutaşul s-a dus să dea de ştire căpitanului şi a zis: 'Ce ai de gând să faci? Omul acesta este cetăţean roman'. Şi când a venit căpitanul, a zis lui Pavel: 'Spune-mi, eşti roman?' 'Da', i-a răspuns el. Căpitanul a zis: 'Eu cu o mare sumă de bani am dobândit cetăţenia aceasta.' 'Şi eu', a zis Pavel, 'sunt chiar născut roman'. Numaidecât, cei ce aveau să-l cerceteze prin bătaie au încetat să-l mai necăjească; ba căpitanul, când a aflat că Pavel este Roman, s-a temut pentru că-l legase."

"A doua zi, fiindcă voia să ştie bine pentru ce este pârât de Iudei, l-a dezlegat, şi a poruncit să se adune laolaltă preoţii cei mai de seamă şi tot Soborul; apoi a adus pe Pavel jos, şi l-a pus înaintea lor."

Apostolul avea să fie judecat acum de acelaşi tribunal al cărui membru fusese şi el înainte de convertirea sa. Stând acolo înaintea conducătorilor iudeilor, atitudinea îi era liniştită, iar faţa dezvăluia pacea lui Hristos. "Pavel s-a uitat ţintă la Sobor, şi a zis: 'Fraţilor, eu am vieţuit cu toată curăţia cugetului meu înaintea lui Dumnezeu, până în ziua aceasta'". Când au auzit aceste cuvinte, ura lor s-a aprins din nou; "marele preot Anania a poruncit celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură". Faţă de această poruncă neomenească, Pavel a exclamat: "Te va bate Dumnezeu, părete văruit! Tu şezi să mă judeci după Lege, şi porunceşti să mă lovească împotriva Legii?" Cei ce stăteau lângă el i-au zis: 'Îţi baţi joc de marele preot al lui Dumnezeu?'" Cu obişnuita lui amabilitate, Pavel a răspuns: "N-am ştiut fraţilor, că este marele preot; căci este scris: 'Pe mai marele norodului tău să nu-l grăieşti de rău'".

"Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a strigat în plin Sobor: 'Fraţilor, eu sunt Fariseu, fiu de Fariseu; din pricina nădejdii în învierea morţii sunt dat în judecată'".

"Când a zis vorbele acestea, s-a stârnit o neînţelegere între Farisei şi Saduchei, şi adunarea s-a dezbinat. Căci Saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când Fariseii le mărturisesc pe amândouă". Cele două partide au început să discute aprins între ele şi în felul acesta puterea împotrivirii lor faţă de Pavel a fost înfrântă. "Câţiva Cărturari din partida Fariseilor, s-au sculat în picioare, au început o ceartă aprinsă şi au zis: 'Noi nu găsim nici o vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger?' Să nu cumva să luptăm împotriva lui Dumnezeu".

În confuzia care a urmat, saducheii se străduiau cu tot dinadinsul să pună mâna pe apostol spre a-l omorî; iar fariseii erau tot atât de sârguitori în strădania lor de a-l apăra. "Căpitanul se temea ca Pavel să nu fie rupt în bucăţi de ei. De aceea a poruncit ostaşilor să se pogoare să-l smulgă din mijlocul lor, şi să-l ducă în cetăţuie." Mai târziu, meditând asupra experienţelor pline de încercări din ziua aceasta, Pavel a început să se teamă ca nu cumva comportarea sa să nu-I fi plăcut lui Dumnezeu. S-ar fi putut oare să fi făcut o greşeală vizitând Ierusalimul? Marea lui dorinţă de a fi laolaltă cu fraţii săi l-a dus cumva la acest rezultat dezastruos?

Poziţia pe care iudeii, ca pretins popor al lui Dumnezeu, o ocupau înaintea lumii necredincioase a produs apostolului o profundă mâhnire sufletească. Cum aveau să-i privească aceşti slujbaşi păgâni? - În timp ce pretindeau că sunt închinători ai lui Iehova şi îşi asumau slujbe sfinte se lăsau, totuşi, stăpâniţi de o mânie oarbă şi lipsită de judecată, căutând să-i nimicească chiar pe fraţii lor, care îndrăzneau să se deosebească de ei în credinţa lor religioasă şi făcând din cel mai solemn consiliu deliberativ un loc de gâlceavă şi confuzie sălbatică. Pavel era conştient de faptul că numele Dumnezeului său a fost batjocorit în ochii păgânilor.

Acum se afla la închisoare şi ştia că vrăjmaşii lui, în disperata lor răutate, vor recurge la orice mijloc pentru a-l omorî. Oare să se fi terminat lucrarea sa pentru biserici şi acum aveau să intre lupii răpitori? Lucrarea lui Hristos era foarte legată de inima lui Pavel şi el cugeta cu adâncă îngrijorare la primejdiile ce ameninţau bisericile răspândite, expuse aşa cum erau ele la prigoană din partea unor oameni exact la fel cu aceia care îl înconjuraseră pe el în Sinedriu. Plin de întristare şi descurajare, el a plâns şi s-a rugat.

În acest ceas întunecos, Domnul nu l-a uitat pe slujitorul Său. El îl ocrotise faţă de gloata ucigaşă din curtea templului; fusese cu el înaintea Sinedriului; era cu el în cetăţuie şi Se descoperise martorului Său credincios, ca răspuns la stăruitoarele rugăciuni după călăuzire ale apostolului. "În noaptea următoare, Domnul S-a arătat lui Pavel şi i-a zis: 'Îndrăzneşte, Pavele, după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi în Roma'".

De multă vreme dorise Pavel să viziteze Roma; el a dorit foarte mult să-L mărturisească acolo pe Hristos, însă gândise că planurile lui fuseseră împiedicate de vrăjmăşia iudeilor. Puţin se gândea el că acum, chiar ca întemniţat, avea să meargă la Roma.

În timp ce Domnul îl încuraja pe servul Său, vrăjmaşii lui Pavel unelteau cu multă sârguinţă la nimicirea lui. "La ziuă, iudeii au uneltit şi s-au legat cu blestem că nu vor mânca, nici nu vor bea, până nu-l vor omorî pe Pavel. Cei ce făcuseră legământul acesta erau mai mulţi de patruzeci". Aici era vorba de un post ca cel pe care îl osândea Domnul prin Isaia - "postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul" (Is. 58,4).

Uneltitorii "s-au dus la preoţii cei mai de seamă şi la bătrâni şi le-au zis: 'Noi ne-am legat cu mare blestem să nu gustăm nimic până nu-l omorâm pe Pavel. Acum dar, voi, împreună cu Soborul, daţi de ştire căpitanului, şi rugaţi-l să-l aducă mâine jos înaintea voastră, ca şi cum aţi vrea să-i cercetaţi pricina mai cu de-amănuntul; şi până să ajungă el, noi suntem gata să-l omorâm'".

În loc să condamne acest plan plin de cruzime, preoţii şi bătrânii au consimţit imediat la el. Pavel spusese adevărul atunci când a asemănat pe Anania cu un perete văruit.

Însă Dumnezeu a intervenit spre a salva viaţa slujitorului Său. Fiul sorei lui Pavel, auzind despre "această cursă" a ucigaşilor, "s-a dus în cetăţuie şi a spus lui Pavel. Pavel a chemat pe unul din sutaşi şi a zis: 'Du pe tinerelul acesta la căpitan, căci are să-i spună ceva.' Sutaşul a luat pe tânăr cu el, l-a dus la căpitan, şi a zis: 'Pavel cel întemniţat m-a chemat şi m-a rugat să aduc la tine pe acest tinerel, care are să-ţi spună ceva'".

Cludius Lisias l-a primit binevoitor pe tânăr şi, luându-l la o parte, l-a întrebat: "Ce ai să-mi spui?" Tânărul a răspuns: "Iudeii s-au sfătuit să te roage să aduci mâine pe Pavel înaintea Soborului, ca şi cum ai vrea să-l cercetezi mai cu de-amănuntul. Tu să nu-i asculţi pentru că mai mulţi de patruzeci dintre ei îl pândesc, şi s-au legat cu blestem să nu mănânce şi să nu bea nimic până nu-l vor omorî; acum stau gata şi n-aşteaptă decât făgăduiala ta".

"Căpitanul a lăsat pe tinerel să plece şi i-a poruncit să nu spună nimănui că i-a descoperit aceste lucruri".

De îndată, Lisias s-a hotărât să-l transfere pe Pavel de sub jurisdicţia sa sub aceea a procuratorului Felix. Ca popor, iudeii erau într-o stare de excitare şi iritare şi, deseori, aveau loc răzvrătiri. Prezenţa continuă a apostolului în Ierusalim ar fi putut avea urmări primejdioase atât pentru cetate, cât şi pentru comandantul însuşi. De aceea, "a chemat pe doi sutaşi şi le-a zis: 'La ceasul al treilea din noapte, să aveţi gata două sute de ostaşi, şaptezeci de călăreţi şi două sute de suliţari, ca să meargă până la Cezarea'. Le-a poruncit să aducă şi dobitoace pentru Pavel, ca să-l pună călare, şi să-l ducă sănătos şi teafăr la dregătorul Felix".

Nu era timp de pierdut în trimiterea lui Pavel. "Ostaşii, după porunca pe care o primiseră, au luat pe Pavel şi l-au dus noaptea până la Antipatrida". De acolo, călăreţii au mers mai departe cu întemniţatul până la Cezarea, în timp ce cei patru sute de suliţari s-au întors la Ierusalim.

Ofiţerul, comandantul detaşamentului, l-a predat lui Felix pe întemniţat, împreună cu o scrisoare ce-i fusese încredinţată de căpitan:

"Claudius Lisias către prea alesul dregător Felix: plecăciune! Acest om, pe care l-au prins Iudeii, era să fie omorât de ei; şi eu m-am dus repede cu ostaşi, şi l-am scos din mâna lor, căci am aflat că este Roman. Am vrut să aflu pricina pentru care-l pârau, şi l-am adus înaintea Soborului lor. Am găsit că era pârât pentru lucruri privitoare la legea lor, dar că nu săvârşise nici o nelegiuire, care să fie vrednică de moarte sau de lanţuri. Mi s-a dat însă de ştire că Iudeii îl pândesc ca să-l omoare; l-am trimis îndată la tine, şi am făcut cunoscut şi celor ce-l învinuiesc să-ţi spună ţie ce au împotriva lui. Fii sănătos".

După ce a citit scrisoarea, Felix s-a interesat de ce provincie aparţinea întemniţatul şi, fiind informat că era din Cilicia, a zis: "Te voi asculta când vor veni pârâşii tăi. Şi a poruncit să fie păzit în palatul lui Irod".

Cazul lui Pavel nu era primul în care un slujitor al lui Dumnezeu găsise între păgâni un adăpost în faţa răutăţii pretinsului popor al lui Iehova. În furia lor împotriva lui Pavel, iudeii adăugaseră o altă crimă la lista neagră ce a marcat istoria acestui popor. Ei şi-au împietrit mai departe inimile faţă de adevăr şi şi-au făcut astfel şi mai sigură soarta.

Puţini şi-au dat seama de însemnătatea cuvintelor rostite de Hristos atunci când, în sinagoga din Nazaret, El S-a anunţat ca fiind Cel Uns. El Şi-a făcut cunoscut misiunea Sa, aceea de a mângâia, de a binecuvânta şi de a mântui pe cei întristaţi şi păcătoşi; şi, apoi, văzând că mândria şi necredinţa stăpâneau inimile ascultătorilor Săi, El le-a reamintit că, în trecut, Dumnezeu Se depărtase de poporul Său ales din cauza necredinţei şi a răzvrătirii lor şi Se descoperise celor din ţările păgâne care nu au respins lumina cerului. Văduva din Sarepta şi Naaman sirianul trăiseră potrivit întregii lumini pe care o avuseseră, de aceea ei au fost socotiţi mult mai neprihăniţi decât poporul ales al lui Dumnezeu, care se abătuse de la El şi sacrificase principiul pentru o viaţă uşoară şi onoare lumească.

Hristos a spus iudeilor din Nazaret un adevăr înspăimântător când a declarat că, datorită apostazierii lui Israel, acolo nu era loc sigur pentru solul credincios al lui Dumnezeu. Ei nu aveau să-L preţuiască şi nici să aprecieze lucrarea Lui. În timp ce conducătorii lui Israel pretindeau a avea o mare râvnă pentru onoarea lui Dumnezeu şi binele lui Israel, ei erau vrăjmaşi faţă de amândouă. Prin învăţătură şi exemplu, ei duceau poporul mai departe şi tot mai departe de ascultarea de Dumnezeu, conducându-l acolo unde El nu putea să-i fie apărare în ziua strâmtorării.

Cuvintele de mustrare ale Mântuitorului faţă de oamenii din Nazaret se aplicau, în cazul lui Pavel, nu numai iudeilor necredincioşi, ci şi propriilor săi fraţi în credinţă. Dacă cei care erau conducători în biserică şi-ar fi înfrânat simţământul lor de amărăciune faţă de apostol şi l-ar fi primit ca pe unul care, în mod deosebit, fusese chemat de Dumnezeu să ducă Evanghelia la Neamuri, Domnul l-ar fi cruţat pentru ei. Dumnezeu nu rânduise ca lucrarea lui Pavel să se termine aşa curând, însă El nu a săvârşit nici o minune pentru a împiedica cursul împrejurărilor pe care le provocaseră conducătorii bisericii din Ierusalim.

Acelaşi spirit duce încă la acelaşi rezultat. Neglijarea aprecierii şi folosirii bogăţiilor harului divin a lipsit biserica de multe binecuvântări. De câte ori nu ar fi îndelungit Domnul lucrarea unui credincios slujitor al Evangheliei, dacă lucrarea sa ar fi fost apreciată. Dar, dacă biserica îngăduie ca vrăjmaşul sufletelor să pervertească înţelegerea lucrurilor astfel încât ei să înfăţişeze şi să interpreteze greşit cuvintele şi faptele slujitorului lui Hristos, dacă ei îşi îngăduie să-i stea în cale şi să-l împiedice să se facă folositor, câteodată Domnul ia de la ei binecuvântarea pe care le-o dăduse.

Satana lucrează continuu prin uneltele sale, ca să descurajeze şi să nimicească pe cei pe care Dumnezeu i-a ales să împlinească o lucrare mare şi bună. Ei pot fi gata să-şi sacrifice chiar şi viaţa pentru înaintarea lucrării lui Hristos, totuşi marele amăgitor va căuta să vâre în mintea fraţilor lor îndoieli cu privire la ei, îndoieli care, dacă vor fi primite, vor submina încrederea în integritatea caracterului lor şi le vor schilodi lucrarea. Prea adesea el izbuteşte să aducă asupra lor, chiar prin fraţii lor, asemenea întristare a inimii, încât, plin de bunătate, Dumnezeu intervine ca să dea odihnă slujitorilor Săi prigoniţi. După ce mâinile sunt încrucişate pe pieptul ce nu mai respiră, când glasul de avertizare şi încurajare a tăcut, cei încăpăţânaţi poate că se vor trezi să vadă şi să preţuiască binecuvântările pe care le-au respins. Moartea lor poate săvârşi ceea ce ei nu a fost în stare să facă în timpul lor.