Cap. 39 - Procesul de la Cezarea

 

La cinci zile după sosirea lui Pavel la Cezarea, învinuitorii lui au venit din Ierusalim, însoţiţi de Tertul, un orator pe care l-au angajat ca avocat al lor. Cazului i s-a acordat un statut de urgenţă. Pavel a fost adus înaintea celor adunaţi "şi Tertul a început să-l pârască". Socotind că linguşirea ar avea mai multă influenţă asupra guvernatorului roman decât simpla expunere a adevărului şi dreptăţii, vicleanul orator şi-a început vorbirea prin a lăuda pe Felix: "Prea alesule Felix, tu ne faci să ne bucurăm de o pace mare; şi neamul acesta a căpătat îmbunătăţiri sănătoase prin îngrijirile tale. Lucrul acesta îl mărturisim cu toată mulţumirea, în toată vremea şi în tot locul."

Prin aceasta, Tertul dezvăluia falsitatea sa în toată goliciunea ei; căci caracterul lui Felix era josnic şi de dispreţuit. Despre el se spunea că "în ce priveşte practicarea oricărui desfrâu şi a cruzimii, el dădea pe faţă puterea unui rege şi caracterul unui sclav" (Tacit, "Istoria", cap. 5, pag. 9). Cei care l-au auzit pe Tertul şi-au dat seama că aceste cuvinte linguşitoare ale sale nu erau adevărate, dar dorinţa lor de a dobândi osândirea lui Pavel era mai puternică decât dragostea lor pentru adevăr.

În vorbirea sa, Tertul l-a învinuit pe Pavel de crime care, dacă ar fi fost dovedite, ar fi dus la osândirea lui pentru înaltă trădare faţă de cârmuire. "Am găsit pe omul acesta, care este o ciumă", declară vorbitorul, "că pune la cale răzvrătiri printre toţi Iudeii de pe tot pământul, este mai marele partidei Nazarinenilor şi a cercat să spurce chiar şi templul". După aceea, Tertul a spus că Lisias, comandantul garnizoanei din Ierusalim, smulsese cu forţa pe Pavel dintre iudei atunci când ei voiau să-l judece după legea lor eclesiastică şi astfel îi silise să aducă problema înaintea lui Felix. Aceste afirmaţii erau făcute cu planul de a face pe procurator să-l predea pe Pavel tribunalului iudaic. Toate învinuirile erau susţinute cu strigăte puternice de către iudeii ce erau de faţă şi care nu făceau nici o sforţare să-şi ascundă ura faţă de întemniţat.

Felix avea destul spirit de pătrundere pentru a citi starea şi caracterul învinuitorilor lui Pavel. El ştia din ce pricină îl linguşeau ei şi a văzut, de asemenea, că ei nu au probat îndeajuns învinuirile lor faţă de Pavel. Întorcându-se către învinuit, Felix i-a făcut semn să vorbească în apărarea sa. Pavel nu a risipit cuvinte măgulitoare, ci, în mod simplu, a arătat că se poate apăra cu multă încredere înaintea lui Felix, deoarece acesta era de lungă vreme procurator şi, prin urmare, avea o bună cunoştinţă a legilor şi obiceiurilor iudeilor. Referindu-se la învinuirile aduse împotriva lui, el a arătat foarte limpede că nici una dintre ele nu era adevărată. El declară că nu pricinuise tulburare în nici o parte a Ierusalimului şi nici nu spurcase sanctuarul. "Nu m-au găsit nici în Templu, nici în sinagogi, nici în cetate, stând de vorbă cu cineva sau făcând răscoală de norod. Aşa că n-ar putea dovedi lucrurile de care mă pârăsc acum".

Mărturisind că el se închină Dumnezeului părinţilor săi, "după calea pe care ei o numesc partidă", Pavel afirmă că totdeauna crezuse "tot ce este scris în Lege şi în Prooroci" şi că, potrivit cu învăţătura lămurită a Scripturilor, el susţine credinţa în învierea morţilor. Şi mai declară că ţinta călăuzitoare a vieţii sale era să aibă "totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor".

Într-un chip curat şi sincer, el a înfăţişat obiectul vizitei sale la Ierusalim, cum şi împrejurările arestării şi judecării lui: "După mai mulţi ani, am venit să aduc milostenii neamului meu şi să aduc daruri la Templu. Tocmai atunci nişte Iudei din Asia m-au găsit curăţit în Templu, nu cu gloată, nici cu zarvă. Ei înşişi ar trebui să se înfăţişeze înaintea ta şi să pârască, dacă au ceva împotriva mea. Sau să spună: aceştia singuri de ce nelegiuire m-au găsit vinovat, când am stat înaintea Soborului, afară numai doar de strigătul acesta, pe care l-am scos în mijlocul lor: 'Pentru învierea din morţi sunt dat eu în judecată astăzi înaintea voastră'".

Apostolul a vorbit cu căldură şi vădită sinceritate, iar cuvintele lui aveau putere de convingere. Claudius Lisias, în scrisoarea lui către Felix, dăduse o mărturie asemănătoare cu privire la purtarea lui Pavel. Mai mult chiar, însuşi Felix avea o mai bună cunoaştere a religiei iudaice decât îşi închipuiau mulţi. Prezentarea lămurită a faptelor în acest caz l-a făcut pe Felix în stare să înţeleagă şi mai limpede motivele de care erau stăpâniţi iudeii în încercarea lor de a învinui pe apostol de o purtare răzvrătită şi de trădare. Guvernatorul nu voia să le dea satisfacţie printr-o osândire nedreaptă a unui cetăţean roman şi nici nu voia să li-l dea în mână spre a fi omorât, fără o cuvenită şi dreaptă judecată. Totuşi, Felix nu cunoştea nici un motiv mai mare decât interesul personal şi era stăpânit de plăcerea de a fi lăudat, cum şi de dorinţa de a promova, de a ajunge mai sus. Teama de a nu-i supăra pe iudei l-a reţinut de la a face deplină dreptate unui om pe care-l ştia că este nevinovat. De aceea, el a hotărât să suspende judecata până ce va avea să fie de faţă Lisias, zicând: "Am să cercetez pricina voastră când va veni căpitanul Lisias".

Apostolul a rămas întemniţat, însă Felix a poruncit sutaşului în a cărui pază fusese dat Pavel "să-l lase puţin mai slobod şi să nu oprească pe nimeni din ai lui să-i slujească sau să vină la el".

Nu multă vreme după aceea, Felix şi soţia lui, Drusila, au trimis să-l aducă pe Pavel, pentru ca, într-o convorbire particulară, să afle de la el "despre credinţa în Hristos Isus". Ei erau doritori, ba chiar râvnitori să audă aceste noi adevăruri - adevăruri pe care poate că ei nu le auziseră nicioadată mai înainte şi care, dacă ar fi fost lepădate, aveau să fie o categorică mărturie împotriva lor în ziua lui Dumnezeu.

Pavel a socotit aceasta ca o ocazie dată de Dumnezeu şi a folosit-o în mod credincios. El ştia că stă înaintea unuia care avea putere să-l dea la moarte sau să-l lase în libertate; cu toate acestea, nu s-a adresat lui Felix şi Drusilei prin cuvinte de laudă sau linguşire. El ştia că cuvintele sale aveau să fie pentru ei un miros spre viaţă sau spre moarte şi, uitând orice interes personal, a căutat să-i trezească până acolo, încât să-şi dea seama de primejdia lor.

Apostolul a înţeles faptul că Evanghelia cere din partea acelora care aud cuvintele sale ca într-o zi ei să stea fie printre cei curaţi şi sfinţi din jurul marelui tron alb, fie împreună cu aceia cărora Hristos le va zice: "Depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege" (Mat. 7,23). Pavel ştia că va trebui să întâlnească înaintea tribunalului ceresc pe fiecare dintre ascultătorii săi şi că acolo trebuia să dea socoteală nu numai pentru tot ce spusese sau făcuse el, ci şi pentru motivul şi spiritul cuvintelor sau faptelor sale.

Purtarea lui Felix fusese atât de violentă şi de crudă, încât puţini înaintea lui îndrăzniseră vreodată chiar numai să facă aluzie la faptul că purtarea şi caracterul lui nu erau fără defecte. Însă lui Pavel nu-i era teamă de oameni. În mod deschis, el şi-a mărturisit credinţa în Hristos, cum şi motivele acestei credinţe, în felul acesta ajungând să vorbească în mod deosebit despre virtuţile absolut trebuincioase caracterului creştin, dar de care distinsa pereche din faţa sa era aşa de izbitor lipsită.

El a prezentat înaintea lui Felix şi a Drusilei caracterul lui Dumnezeu, neprihănirea Sa, adevărul şi dreptatea Sa, cum şi natura Legii Sale. El a arătat în mod clar că omul are datoria să trăiască o viaţă demnă şi cumpătată, ţinându-şi pasiunile sub controlul raţiunii, în armonie cu Legea lui Dumnezeu, păstrând puterile corporale şi mintale în condiţii de sănătate. El a declarat că, în mod sigur, va veni o zi de judecată, când toţi vor fi răsplătiţi potrivit faptelor făcute în trup şi când se va face în mod lămurit cunoscut că bogăţia, poziţia socială sau titlurile sunt fără de putere de a câştiga pentru om favoarea lui Dumnezeu sau să-l scape de urmările păcatului. El a arătat că viaţa aceasta este timpul dat omului pentru pregătirea pentru viaţa viitoare. Dacă el va neglija privilegiile şi ocaziile prezente, va avea de suferit o pierdere veşnică; nu i se va mai oferi un alt timp de probă.

Pavel a stăruit în mod deosebit asupra mult cuprinzătoarelor cerinţe ale Legii lui Dumnezeu. El a arătat că ea se întinde până la cele mai adânci taine ale naturii morale a omului şi a aruncat un potop de lumină asupra a ceea ce fusese ascuns de vederea şi cunoaşterea oamenilor. Ceea ce mâinile pot face sau limba poate rosti - ceea ce dă pe faţă viaţa exterioară - descoperă în mod nedesăvârşit caracterul moral al omului. Legea cercetează gândurile, motivele şi intenţiile. Patimile întunecoase care zac ascunse de ochiul omului, gelozia, ura, plăcerile desfrânate şi ambiţia, faptele rele, plămădite în tainiţele întunecoase ale sufletului, dar neaduse niciodată la îndeplinire din lipsa ocaziei - toate acestea sunt osândite de Legea lui Dumnezeu.

Pavel s-a străduit să îndrepte mintea ascultătorilor săi către unica şi marea jertfă pentru păcat. El a arătat sacrificiile care erau umbra bunurilor lucruri viitoare ce aveau să vină şi apoi L-a înfăţişat pe Hristos ca antitipul tuturor acestor ceremonii - ţinte spre care arătau ele ca singurul izvor de viaţă şi nădejde pentru omul căzut. Sfinţii bărbaţi din vechime erau mântuiţi prin credinţa în sângele lui Hristos. Văzând agoniile victimelor aduse ca jertfe, ei priveau dincolo de prăpastia veacurilor, spre Mielul lui Dumnezeu care avea să ridice păcatul lumii.

Dumnezeu pretinde, pe drept, iubire şi ascultare din partea tuturor creaturilor Sale. Prin Legea Sa, El le-a dat o desăvârşită măsură a dreptăţii. Însă mulţi Îl uită pe Făcătorul lor şi aleg să-şi urmeze propriile lor căi împotriva voii Sale. Ei răspund cu vrăjmăşie iubirii care este înaltă cât cerul şi întinsă cât universul. Dumnezeu nu poate face rabat de la cerinţele Legii Sale pentru a ajunge la măsura oamenilor nelegiuiţi; dar nici omul nu poate, prin propria sa putere, să împlinească cerinţele Legii. Numai prin credinţa în Hristos păcătosul poate să fie curăţit de vinovăţie şi adus în stare să asculte de Legea Creatorului său.

Astfel, întemniţatul a înfăţişat cu stăruinţă cerinţele Legii divine atât faţă de iudei, cât şi faţă de Neamuri, prezentându-L pe Isus, Nazarineanul dispreţuit, ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Prinţesa iudaică a înţeles foarte bine caracterul sfânt al acelei Legi pe care o călca în picioare cu o aşa neruşinare; însă prejudecata ei faţă de Omul de la Golgota i-a împietrit inima faţă de cuvântul vieţii. Felix nu auzise niciodată mai înainte despre adevăr; şi, când Duhul lui Dumnezeu a făcut să pătrundă convingerea în sufletul său, în el s-a produs o adâncă frământare. Conştiinţa, acum trezită, făcea să i se audă glasul, şi Felix şi-a dat seama că cuvintele lui Pavel erau adevărate. Mintea l-a dus înapoi, la trecutul lui vinovat. Cu o înfricoşată claritate i-au apărut în faţă tainele vieţii sale de mai înainte, pline de nelegiuire şi vărsare de sânge, cum şi raportul întunecos al ultimilor săi ani. El s-a văzut pe sine destrăbălat, crud şi hrăpăreţ. Niciodată adevărul nu a ajuns într-un aşa chip la inima sa. Niciodată mai înainte sufletul său nu fusese cuprins de o aşa groază. Gândul că toate tainele vieţii sale de crime erau dezvăluite înaintea ochiului lui Dumnezeu şi că urma să fie judecat potrivit faptelor sale l-a făcut să se cutremure de spaimă.

Dar, în loc să îngăduie convingerilor sale să-l ducă la pocăinţă, el a căutat să risipească aceste cugete neplăcute. Convorbirea cu Pavel a fost curmată brusc. "De astă dată, du-te, a zis el; când voi mai avea prilej, te voi chema".

Cât de mare este deosebirea dintre atitudinea lui Felix şi cea a temnicerului din Filipi! Servii Domnului au fost aduşi legaţi în lanţuri înaintea temnicerului, aşa cum fusese adus şi Pavel la Felix. Dovada pe care au dat-o, cum că ei erau sprijiniţi de o putere divină, bucuria lor în timp de suferinţă şi înjosire, neînfricarea lor atunci când pământul s-a clătinat din pricina cutremurului de pământ, cum şi spiritul lor de iertare creştină au adus convingere în inima temnicerului, care, tremurând, şi-a mărturisit păcatele şi a găsit iertare. Şi Felix a tremurat, însă nu s-a pocăit. Temnicerul a primit cu bucurie Duhul lui Dumnezeu în inima şi în casa sa; Felix a poruncit Solului divin să se depărteze. Unul a ales să devină copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al cerului; celălalt şi-a aruncat sorţul împreună cu cei ce săvârşesc nelegiuirea.

Timp de doi ani nu s-a luat nici o altă măsură faţă de Pavel, totuşi el a rămas mai departe întemniţat. Felix l-a vizitat în repetate rânduri şi asculta cu atenţie cuvintele sale. Însă adevăratul motiv pentru aparenta sa prietenie era dorinţa după câştig şi el a lăsat să se înţeleagă că, prin plătirea unei mari sume de bani, Pavel putea să-şi dobândească libertatea. Însă apostolul avea o fire prea nobilă pentru a se libera prin mituire. El nu era vinovat de nici o crimă şi nu avea să se înjosească, săvârşind un rău spre a dobândi libertatea. Mai mult chiar, el era prea sărac pentru a putea plăti o asemenea răscumpărare, chiar dacă ar fi fost gata să facă aceasta, şi nici nu voia ca, pentru sine, să apeleze la bunăvoinţa şi generozitatea convertiţilor săi. De asemenea, el şi-a dat seama că era în mâinile lui Dumnezeu şi nu voia să se amestece în planurile divine faţă de sine.

În cele din urmă, Felix a fost chemat la Roma spre a da socoteală de faptele josnice pe care le săvârşise faţă de iudei. Înainte de a părăsi Cezarea ca răspuns la porunca primită, el s-a gândit "să facă pe placul iudeilor", lăsându-l pe Pavel în temniţă. Felix însă n-a avut succes în încercarea sa de a recâştiga încrederea iudeilor. El a fost destituit din slujbă în mod ruşinos şi Porcius Festus a fost numit ca urmaş al lui, având reşedinţa la Cezarea.

O rază de lumină din cer a strălucit asupra lui Felix atunci când Pavel a discutat cu el cu privire la neprihănire, cumpătare şi judecata viitoare. Aceasta fusese ocazia trimisă din cer spre a-şi recunoaşte şi părăsi păcatele. Dar el a spus solului lui Dumnezeu: "De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema". El dispreţuise ultima ofertă a harului ce i se făcuse. Niciodată el nu avea să mai primească o altă chemare din partea lui Dumnezeu.