Cap. 4 - Ziua cincizecimii

Când ucenicii s-au întors de pe Muntele Măslinilor la Ierusalim, oamenii au privit la ei, sperând să vadă pe feţele lor expresii de întristare, tulburare şi înfrângere; însă, în loc de acestea, au văzut fericire şi biruinţă. Ucenicii nu se tânguiau acum pentru dezamăgirea nădejdilor lor. Ei au văzut pe Mântuitorul lor înviat şi cuvintele făgăduinţei Sale date la despărţire răsunau continuu în urechile lor.

Ascultători de porunca lui Hristos, ei au zăbovit în Ierusalim în aşteptarea făgăduinţei Tatălui - revărsarea Duhului Sfânt. Dar nu au aşteptat în trândăveală. Raportul biblic ne spune că "tot timpul stăteau în templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu" (Luca 24,53). De asemenea, ei s-au adunat laolaltă pentru a prezenta cererile lor Tatălui, în numele lui Isus. Ei ştiau că au un reprezentant în ceruri, un Apărător la tronul lui Dumnezeu. Cu un respect solemn, ei se plecau în rugăciune, repetând asigurarea: "Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: Cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 16,23.24). Mai sus şi tot mai sus întindeau ei mâna credinţei, cu argumentul cel mai puternic: "Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi" (Romani 8,34).

În timp ce aşteptau împlinirea făgăduinţei, ucenicii îşi umileau inimile în sinceră pocăinţă şi-şi mărturiseau necredinţa lor. În timp ce-şi aminteau cuvintele pe care Hristos li le-a adresat înainte de moartea Sa, ei au priceput mult mai bine înţelesul lor. Adevărurile care le dispăruseră din memorie le erau acum aduse din nou în minte, şi ei le repetau unul după altul. Ei îşi reproşau unii altora faptul că nu-L înţeleseseră pe Mântuitorul. Ca o procesiune, scenă după scenă din minunata Sa viaţă trecea pe dinaintea lor. Meditând la viaţa Lui curată şi sfântă, ei au simţit că nici o strădanie nu va fi prea grea, nici un sacrificiu prea mare, ca să poată da mărturie în viaţa lor despre caracterul plin de iubire al lui Hristos. O, gândeau ei, dacă le-ar fi fost cu putinţă să mai trăiască din nou cei trei ani petrecuţi cu Învăţătorul, cu cât zel s-ar fi străduit să-I dovedească cât de mult Îl iubeau şi cât de sinceri erau în mâhnirea lor că L-au întristat cândva, prin vreun cuvânt sau printr-o faptă de necredinţă! Dar se mângâiau la gândul că fuseseră iertaţi. Şi s-au hotărât ca, pe cât le era cu putinţă, să-şi ispăşească necredinţa printr-o curajoasă mărturie despre El înaintea lumii.

Ucenicii se rugau cu un zel nepotolit ca să fie făcuţi destoinici să-i întâmpine pe oameni şi ca, în convorbirile lor zilnice, să fie în stare să rostească cuvinte care să-i conducă pe păcătoşi la Hristos. Înlăturând orice neînţelegeri, orice dorinţă de întâietate, ei s-au adunat laolaltă, într-o strânsă comuniune creştină. Ei se apropiau mai mult şi tot mai mult de Dumnezeu şi, făcând acest lucru, au înţeles ce privilegiu avuseseră de a li se fi îngăduit să aibă o atât de strânsă legătură cu Isus. Dar, când se gândeau de câte ori L-au întristat prin lipsa lor de înţelegere cu privire la ceea ce El Se străduia să-i înveţe spre binele lor, inimile le erau pline de întristare.

Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii şi-au dat seama de nevoia lor spirituală şi au strigat către Domnul după ungerea sfântă care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câştigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înţeles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii şi, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care Domnul Hristos le-a făgăduit-o.

În timpul perioadei patriarhale, influenţa Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru acest dar şi, în cer, Domnul Hristos a adăugat şi mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său.

"În Ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei."

Duhul Sfânt a venit cu o aşa plinătate asupra ucenicilor care aşteptau şi se rugau, încât a cuprins fiecare inimă. Cel Infinit S-a manifestat cu putere în biserica Sa. Era ca şi cum de veacuri această putere fusese zăvorâtă şi acum cerul se bucura, putând să reverse asupra bisericii bogăţiile harului Duhului Sfânt. Şi, sub influenţa Duhului Sfânt, cuvintele de căinţă şi mărturisire se amestecau cu imnuri de laudă pentru păcatele iertate. Se auzeau cuvinte de mulţumire şi se profetiza. Cerul întreg s-a coborât să privească şi să adore înţelepciunea fără de egal şi de necuprins a iubirii. Cuprinşi de uimire, apostolii au exclamat: "Iată, aceasta este iubire". Ei au devenit conştienţi de darul ce le-a fost dat. Şi care a fost urmarea? Sabia Duhului, proaspăt ascuţită cu putere şi scăldată în fulgerele cerului, şi-a croit drum prin necredinţă. Mii au fost convertiţi într-o zi.

"Vă este de folos să Mă duc", spusese Hristos ucenicilor Săi; "căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite". "Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare" (Ioan 16,7.13).

Înălţarea lui Isus la cer a fost semnalul că urmaşii Lui urmau să primească binecuvântata făgăduinţă. Pentru aceasta, ei trebuia să aştepte mai înainte de a începe lucrarea lor. Când Hristos a trecut prin porţile cerului, El a fost întronat în mijlocul adorării îngerilor. De îndată ce această ceremonie s-a încheiat, Duhul Sfânt a coborât asupra ucenicilor în torente bogate, şi Hristos a fost cu adevărat proslăvit, chiar cu slava pe care o avusese la Tatăl din veşnicie. Revărsarea Duhului Sfânt din Ziua Cincizecimii a fost comunicarea din partea cerului că întronarea Mântuitorului a avut loc. Potrivit făgăduinţei Sale, El a trimis din ceruri Duhul Sfânt asupra urmaşilor Săi, ca un semn că El a primit, ca preot şi împărat, toată puterea în cer şi pe pământ şi că El era Cel Uns peste poporul Său.

"Nişte limbi de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească." Duhul Sfânt, luând forma limbilor de foc, a venit asupra celor adunaţi. Acesta era un simbol al darului revărsat atunci asupra ucenicilor, care i-a făcut în stare să vorbească cu uşurinţă în limbi care mai înainte le fuseseră necunoscute. Înfăţişarea de foc preînchipuia ardoarea zelului cu care aveau să lucreze apostolii, cum şi puterea ce avea să însoţească lucrarea lor.

"Se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer." După împrăştierea lor printre neamuri, iudeii s-au răspândit în toate părţile locuite ale lumii şi, în exilul lor, au învăţat să vorbească diferite limbi. Mulţi din aceşti iudei se găseau cu ocazia aceasta la Ierusalim, luând parte la sărbătorile religioase ce aveau loc atunci. Printre cei adunaţi era reprezentată fiecare limbă cunoscută. Această deosebire de limbi ar fi constituit o mare piedică în calea vestirii Evangheliei; de aceea Dumnezeu, într-un mod minunat, a împlinit lipsa apostolilor. Duhul Sfânt a făcut pentru ei ceea ce ei nu ar fi fost în stare să realizeze într-o viaţă. Ei au putut acum să vestească adevărurile Evangheliei departe de patria lor, vorbind corect şi pe înţeles limba acelora pentru care lucrau. Acest dar uimitor era o puternică dovadă pentru lume că însărcinarea lor purta pecetea cerului. De aici înainte, vorbirea ucenicilor era curată, simplă şi corectă, fie că vorbeau în limba lor maternă, fie într-o limbă străină.

"Când s-a auzit sunetul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas încremenită, pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toţi se mirau, se minunau, şi ziceau unii către alţii: 'Toţi aceştia care vorbesc, nu sunt Galileeni? Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am născut?'"

Preoţii şi mai marii s-au mâniat foarte tare văzând această minunată manifestare, însă nu au îndrăznit să dea pe faţă răutatea lor, de teamă să nu cadă pradă furiei poporului. Ei duseseră la moarte pe Nazarinean; însă aici erau slujitorii Lui, oameni neînvăţaţi din Galilea, care vesteau în toate limbile cunoscute pe atunci istoria vieţii şi lucrării Lui. Preoţii, hotărâţi să explice pe o cale naturală puterea uimitoare a ucenicilor, au declarat că ei erau beţi de vinul cel nou pregătit pentru sărbătoare şi din care băuseră prea mult. Unii dintre cei mai ignoranţi oameni prezenţi acolo, cu acea ocazie, au luat ca fiind adevărată această presupunere, însă cei mai inteligenţi ştiau că ea nu este adevărată, iar cei care înţelegeau diferitele limbi ce se vorbeau dădeau mărturie despre exactitatea cu care ucenicii vorbeau aceste limbi.

Ca răspuns la învinuirea preoţilor, Petru a arătat că această demonstraţie era o directă împlinire a profeţiei lui Ioel, prin care el profetiza că asupra oamenilor avea să vină o asemenea putere spre a-i pregăti pentru o lucrare deosebită. "Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel: 'În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa visuri. Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor prooroci'".

Cu claritate şi putere, Petru dădea mărturie despre moartea şi învierea lui Hristos: "Bărbaţi Israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum bine ştiţi; pe Omul acesta" voi L-aţi răstignit, şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea."

Petru nu s-a referit la învăţăturile lui Hristos pentru a-şi susţine poziţia, pentru că ştia că prejudecăţile ascultătorilor lui erau aşa de mari, încât cuvintele lui cu privire la acest subiect nu ar fi avut nici un efect. În loc de aceasta, el le-a vorbi despre David, care era socotit de iudei ca unul din patriarhii neamului lor. "David zice despre El", spunea Petru: "Eu am totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde; căci nu-mi vei lăsa sufletul în locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea""

"Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi." "Despre învierea lui Hristos a proorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul Lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor, şi trupul Lui nu va vedea putrezirea. Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi suntem martori ai Lui."

Scena aceasta era de un mare interes. Iată-i pe oameni venind din toate părţile să-i audă pe ucenici dând mărturie despre adevăr aşa cum este el în Isus. Ei se înghesuie, se îmbulzesc în templu. Preoţii şi mai marii sunt acolo, având încă pe feţele lor încruntarea neagră a răutăţii, cu inimile încă pline de neîmpuţinata ură împotriva lui Hristos, cu mâinile lor mânjite încă de sângele vărsat când L-au răstignit pe Mântuitorul lumii. Ei gândiseră că îi vor găsi pe apostoli copleşiţi de teamă sub mâna cea tare a prigoanei şi uciderii, însă i-au găsit mai presus de orice teamă şi plini de Duh Sfânt, vestind cu putere dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Ei i-au auzit declarând cu mult curaj că Acela care nu de mult fusese umilit, batjocorit, lovit de mâini nemiloase şi răstignit, este Prinţul vieţii, înălţat acum la dreapta lui Dumnezeu.

Unii dintre aceia care îi ascultau pe apostoli luaseră parte activă în osândirea şi moartea lui Hristos. Glasurile lor se amestecaseră cu acelea ale gloatei, cerând răstignirea Lui. Când Isus şi Baraba au stat în faţa lor în sala de judecată, iar Pilat i-a întrebat: "Pe care să vi-l slobozesc?", ei strigaseră: "Nu pe El, ci pe Baraba!" (Matei 27,17; Ioan 18,40). Când Pilat le-a dat în mâini pe Hristos, zicând: "Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu găsesc nici o vină în El"; "Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia", ei au strigat: "Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri" (Ioan 19,16; Matei 27,24.25).

Acum, ei îi auzeau pe ucenici declarând că Cel care fusese răstignit era Fiul lui Dumnezeu. Preoţii şi mai marii tremurau. Poporul era cuprins de convingere, dar şi de un chin sufletesc. "Ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: 'Fraţilor, ce să facem?'" Printre aceia care ascultau cuvintele ucenicilor erau iudei devotaţi, sinceri în credinţa lor. Puterea care însoţea cuvintele vorbitorului i-a convins că Isus era în adevăr Mesia.

"Pocăiţi-vă", le-a zis Petru, "şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh. Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru".

Petru i-a făcut pe oameni să înţeleagă că erau vinovaţi de lepădarea lui Hristos, pentru că fuseseră înşelaţi de preoţi şi conducători; şi că, dacă vor continua să caute sfat de la aceşti oameni şi vor aştepta ca ei să-L recunoască pe Hristos, mai înainte ca ei să aibă curajul să facă aceasta, atunci nu-L vor primi niciodată pe Hristos. Aceşti oameni puternici, deşi făceau paradă de evlavie, alergau după bogăţii şi glorie pământească. Ei nu erau dispuşi să vină la Hristos pentru a primi lumină. Sub influenţa acestei iluminări cereşti, Scripturile pe care Hristos le-a lămurit ucenicilor se înfăţişau acum înaintea lor cu strălucirea adevărului desăvârşit. Vălul care îi împiedicase să vadă până la capăt ceea ce fusese desfiinţat era acum îndepărtat şi ei înţelegeau cu deplină claritate scopul misiunii lui Hristos şi natura Împărăţiei Sale. Ei puteau vorbi cu putere despre Mântuitorul; şi, pe când desfăşurau înaintea ascultătorilor lor planul mântuirii, mulţi îşi recunoşteau vinovăţia şi se convingeau. Tradiţiile şi superstiţiile băgate în capul lor de preoţi erau îndepărtate din mintea lor şi erau acceptate învăţăturile Mântuitorului.

"Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaos aproape trei mii de suflete."

Mai marii iudeilor îşi închipuiseră că lucrarea lui Hristos va lua sfârşit odată cu moartea Lui; dar, în loc de aceasta, ei au fost martori la uimitoarele scene ale Zilei Cincizecimii. Ei îi auzeau pe ucenici, care erau înzestraţi cu o putere şi o vigoare necunoscute până atunci, predicând pe Hristos, cuvintele lor fiind întărite prin semne şi minuni. În Ierusalim, citadela iudaismului, mii de oameni au declarat pe faţă credinţa lor în Isus din Nazaret ca fiind Mesia.

Ucenicii erau uimiţi şi nespus de fericiţi, văzând numărul mare al secerişului de suflete. Ei nu socoteau această minunată recoltă ca fiind rezultatul propriilor lor eforturi; ei îşi dădeau seama că sunt continuatorii lucrării altor oameni. Chiar de la căderea lui Adam, Hristos a încredinţat slujitorilor Săi aleşi sămânţa Cuvântului Său spre a fi semănată în inimile oamenilor. În cursul vieţii Sale pe pământ, El a semănat sămânţa adevărului şi a udat-o cu sângele Său. Convertirile care au avut loc în Ziua Cincizecimii erau rezultatul acestei semănări, secerişul lucrării lui Hristos, dând pe faţă puterea învăţăturii lor.

Numai argumentele apostolilor, deşi clare şi convingătoare, nu ar fi înlăturat prejudecăţile care se împotriviseră unor dovezi aşa de mari. Însă Duhul Sfânt a lucrat astfel, încât argumentele să ajungă la inimă, însoţite de putere divină. Cuvintele apostolilor erau ca săgeţile ascuţite ale Celui Atotputernic, convingându-i pe oameni de teribila lor vină, aceea că L-au lepădat şi răstignit pe Domnul slavei.

Sub instruirea lui Hristos, ucenicii fuseseră aduşi să simtă nevoia lor după Duhul Sfânt. Instruiţi fiind de Duhul Sfânt, ei au primit deplina şi finala lor calificare şi au pornit la lucrarea vieţii lor. Ei nu mai erau neştiutori şi neînvăţaţi. Ei nu mai erau o grupă de elemente independente sau dezbinate, potrivnice. Nădejdea lor nu mai era investită în măreţia lumească. Ei erau toţi "o inimă şi un suflet" (Fapte 2,46; 4,32). Hristos le umplea cugetele; ţinta lor era înaintarea Împărăţiei Sale. În minte şi în caracter, ei au devenit asemenea Învăţătorului lor, şi oamenii "au priceput că fuseseră cu Isus" (Fapte 4,13).

Ziua Cincizecimii le-a adus iluminarea cerului. Adevărurile pe care nu le-au putut înţelege în timpul când Isus fusese cu ei le erau dezvăluite acum. Cu o credinţă şi o siguranţă cum nu cunoscuseră niciodată mai înainte, ei au primit învăţăturile Cuvântului Sfânt. Pentru ei nu mai era o problemă de credinţă faptul că Hristos era Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau că, deşi îmbrăcat în trup omenesc, El era în adevăr Mesia şi de aceea ei spuneau lumii experienţa lor, cu o încredere care aducea cu ea convingerea că Dumnezeu era cu ei.

Ei puteau vorbi cu certitudine despre Numele lui Isus. Nu era El Prietenul şi Fratele lor mai mare? Aduşi în strânsă comuniune cu Hristos, ei stăteau cu El în locurile cereşti. În ce cuvinte arzătoare îşi îmbrăcau ei ideile când dădeau mărturie despre El! Inimile lor erau copleşite de o bunăvoinţă atât de deplină, atât de profundă, atât de mult cuprinzătoare, încât îi determina să meargă până la marginile pământului ca să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei erau plini de o dorinţă imensă să ducă mai departe lucrarea pe care El a început-o. Îşi dădeau seama de datoria lor cea mare pe care o aveau faţă de cer şi de răspunderea lucrării lor. Întăriţi prin înzestrarea cu Duhul Sfânt, ei au păşit înainte plini de zel, pentru a duce mai departe biruinţa crucii. Duhul Sfânt îi însufleţea şi vorbea prin ei. Pacea lui Hristos strălucea pe feţele lor. Ei şi-au consacrat viaţa în slujba Lui şi trăsăturile feţei lor mărturiseau despre consacrarea lor.