Cap. 42 - Călătoria şi naufragiul

 

În cele din urmă, Pavel se afla în drumul său spre Roma. "După ce s-a hotărât să plecăm cu corabia în Italia", scrie Luca, "pe Pavel şi pe alţi câţiva întemniţaţi i-au dat pe mâna unui sutaş al cetei de ostaşi, Augusta, numit Iuliu. Ne-am suit într-o corabie de la Adramit, care avea să meargă pe coasta Asiei, şi am pornit. Aveam cu noi pe Aristarh Macedoneanul din Tesalonic".

În primul secol al erei creştine, călătoria pe mare era însoţită de greutăţi şi primejdii deosebite. Marinarii navigau în mare parte conducându-se după poziţia soarelui şi a stelelor; şi, când acestea nu apăreau şi erau semne de furtună, proprietarii corăbiilor se temeau să se avânte în largul mării. Într-o anumită perioadă a anului, era aproape cu neputinţă să se navigheze în siguranţă.

Apostolul Pavel era acum chemat să îndure experienţele pline de încercări care aveau să fie partea lui ca întemniţat în lanţuri în timpul acestei lungi şi obositoare călătorii spre Italia. Un lucru a uşurat foarte mult povara soartei sale - i s-a îngăduit să fie însoţit de Luca şi Aristarh. Mai târziu, în epistola sa către Coloseni, el se referea la acesta din urmă numindu-L "tovarăşul meu de temniţă" (Col. 4,10); Aristarh a ales să se împărtăşească de întemniţarea lui Pavel, pentru ca astfel să-i poată fi de ajutor în suferinţele lui.

Călătoria a început foarte bine. În ziua următoare, ei au aruncat ancora în portul Sidon. Aici, sutaşul Iuliu "care se purta omenos cu Pavel", fiind informat că în locul acela erau creştini, "i-a dat voie să meargă pe la prietenii săi, şi să fie îngrijit de ei". Această îngăduinţă a fost foarte mult apreciată de apostol, a cărui sănătate lăsa de dorit.

Părăsind Sidonul, corabia a întâmpinat vânturi potrivnice; şi fiind abătută din drumul ei, înaintarea se făcea încet. La Mira, în provincia Licia, sutaşul a găsit o mare corabie alexandrină, ce avea ca destinaţie coasta Italiei, şi şi-a mutat de îndată întemniţaţii pe ea. Însă vânturile erau încă potrivnice şi înaintarea corăbiei se făcea cu greu. Luca scria: "Timp de mai multe zile, am mers încet cu corabia, şi nu fără greutate am atins înălţimea Cnid, unde nu ne-a lăsat vântul să ne oprim. Am trecut pe la capătul Cretei, alături de Salmona. De-abia am mers cu corabia la marginea insulei, şi am ajuns într-un loc numit Limanuri bune".

În portul Limanuri bune ei au fost siliţi să rămână mai multă vreme, aşteptând vânturi prielnice. Iarna se apropia cu grăbire, "călătoria pe mare se făcea primejdioasă"; şi cei care aveau conducerea corăbiei a trebuit să renunţe la nădejdea de a ajunge la destinaţie mai înainte ca sezonul de călătorit pe mare să se fi închis pentru anul acela. Singura problemă asupra căreia trebuia să hotărască acum era aceea dacă să rămână la Limanuri bune sau să încerce a atinge un port mai prielnic în care să ierneze.

Problema aceasta a fost discutată cu multă seriozitate şi, în cele din urmă, a fost adusă de sutaş înaintea lui Pavel, care câştigase respectul atât al marinarilor, cât şi al ostaşilor. Fără nici o ezitare, apostolul i-a sfătuit să rămână acolo unde erau. "Oamenilor", le-a zis el, "călătoria văd că nu se va face fără primejdie şi fără multă pagubă, nu numai pentru încărcătură şi pentru corabie, dar chiar şi pentru vieţile noastre". Însă "cârmaciul şi stăpânul corăbiei", cum şi majoritatea dintre călători şi echipaj n-au vrut să primească sfatul. Fiindcă portul în care ancorase "nu era bun de iernat, cei mai mulţi au fost de părere să plece cu corabia de acolo, ca să încerce să ajungă la Fenix, liman din Creta, aşezat spre miazăzi-apus şi spre miazănoapte-apus, ca să ierneze acolo".

Sutaşul a hotărât să urmeze părerea majorităţii. Prin urmare, când "începuse să sufle un vânt uşor de la miazăzi", au pornit cu corabia din Limanuri bune, în nădejdea că în curând aveau să ajungă în portul dorit. "Dar, nu după multă vreme, s-a dezlănţuit" un vânt furtunos; corabia a fost luată de el, fără să poată lupta împotriva vântului".

Zvârlită de furtună, corabia a trecut pe lângă mica insulă Clauda, şi, la adăpostul ei, marinarii s-au pregătit pentru ceva mai rău. Barca de salvare, singurul mijloc de scăpare în caz că corabia s-ar scufunda, era pe apă, legată de un odgon şi în primejdie de a fi în fiece clipă sfărâmată în bucăţi. Prima lor lucrare a fost să ridice barca la bord. S-au luat apoi toate măsurile pentru a întări corabia şi a o pregăti să înfrunte furtuna. Scurta ocrotire oferită lor de mica insulă nu le-a folosit prea mult, căci au ajuns din nou pradă deplinei furii a furtunii.

Toată noaptea a urlat furtuna şi, cu toate măsurile ce fuseseră luate, corabia a început să ia apă printr-o spărtură. "A doua zi au început să arunce în mare încărcătură din corabie". Noaptea a venit din nou, însă vântul n-a încetat. Corabia bătută de vânt, cu catargul rupt şi cu pânzele sfâşiate, era azvârlită încoace şi încolo de furia vântului. În fiecare minut, se părea că scândurile corăbiei ce trosneau aveau să cedeze din cauza clătinării şi smuciturilor la care erau supuse din pricina furtunii. Spărtura creştea repede şi atât călătorii, cât şi echipajul lucrau continuu la pompe. Nu era nici o clipă de odihnă pentru nimeni de pe bord. "A treia zi", scrie Luca, "noi, cu mâinile noastre, am lepădat uneltele corăbiei. Soarele şi stelele nu s-au văzut mai multe zile şi furtuna era atât de puternică, încât la urmă pierdusem orice nădejde de scăpare".

Timp de paisprezece zile, ei au fost împinşi de valuri sub un cer fără soare şi fără stele. Apostolul, el însuşi suferind din punct de vedere fizic, avea cuvinte de nădejde pentru cea mai întunecoasă oră, cum şi o mână de ajutor în orice situaţie. Prin credinţă, el a prins cu tărie braţul Puterii Infinite şi inima lui s-a încrezut în Dumnezeu. Cât despre sine, nu avea nici o teamă; el ştia că Dumnezeu avea să-l cruţe pentru a da mărturie la Roma despre adevărul lui Hristos. Însă inima lui suspina plină de milă pentru sufletele sărmane din jurul lui, păcătoase, decăzute şi nepregătite să moară. În timp ce se ruga cu multă căldură lui Dumnezeu, ca vieţile lor să le fie cruţate, i s-a descoperit că rugăciunea i-a fost ascultată.

Folosind un moment de potolire a furtunii, Pavel s-a suit pe covertă şi, ridicându-şi glasul, a zis: "Oamenilor, trebuia să mă fi ascultat şi să nu fi pornit cu corabia din Creta, ca să fi scăpat de această primejdie şi de această pagubă. Acum vă sfătuiesc să fiţi cu voie bună; pentru că nici unul din voi nu va pieri; şi nu va fi altă pierdere decât a corăbiei. Un înger al Dumnezeului, al căruia sunt eu, şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte, şi mi-a zis: 'Nu te teme, Pavele; tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine'. De aceea, oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie să dăm peste un ostrov."

La auzul acestor cuvinte, speranţa a reînviat. Atât călătorii, cât şi echipajul s-au trezit din apatia lor. Mai era încă mult de făcut şi orice lucrare ce le sta în putere să o facă trebuia împlinită pentru a evita distrugerea.

În a paisprezecea noapte de zbucium pe valurile negre şi învolburate, "pe la miezul nopţii", marinarii, auzind trosnituri de scânduri rupte, "au bănuit că se apropie de pământ. Au măsurat adâncimea apei şi au găsit douăzeci de stânjeni; au mers puţin mai departe, au măsurat-o din nou, şi au găsit cincisprezece stânjeni. De teamă să nu se lovească de stânci", scrie Luca, "au aruncat patru ancore înspre cârma corăbiei, şi doreau să se facă ziuă".

La revărsatul zorilor, au întrezărit slab conturul unei coaste învăluite de furtună, însă nu putea fi văzut nici un semn terestru cunoscut. Atât de întunecos părea viitorul, încât marinarii păgâni, pierzând orice curaj, "căutau să fugă din corabie" şi, prefăcându-se că fac pregătiri să arunce "ancorele înspre partea dinainte a corăbiei", ei îşi coborâseră deja barca de salvare, când Pavel, înţelegând planul lor josnic, a spus sutaşului şi ostaşilor: "Dacă oamenii aceştia nu vor rămânea în corabie, nu puteţi fi scăpaţi". De îndată "ostaşii au tăiat funiile bărcii şi au lăsat-o să cadă jos", în apă.

Momentul cel mai critic le stătea încă înainte. Din nou apostolul le-a adresat cuvinte de încurajare şi i-a îndemnat pe toţi, atât pe marinari, cât şi pe călători să ia şi să mănânce, zicând: "Astăzi sunt patrusprezece zile, de când staţi mereu de veghe, şi n-aţi luat nimic de mâncare în gură. De aceea vă rog să mâncaţi, căci lucrul acesta este pentru scăparea voastră; şi nu vi se va pierde nici un fir de păr din cap".

"După ce a spus aceste vorbe, a luat pâine, a mulţumit lui Dumnezeu, înaintea tuturor, a frânt-o, şi a început să mănânce". Atunci, obosita şi descurajata grupă de două sute şaptezeci şi cinci de suflete, care, dacă nu ar fi fost Pavel, ar fi ajuns la disperare, s-a alăturat apostolului, începând să mănânce. "După ce s-au săturat, au uşurat corabia, aruncând grâul în mare".

De acum, lumina zilei se arătase deplin, dar ei nu puteau vedea nimic după care să-şi dea seama unde se află. Totuşi, "au văzut de departe un golf, care avea maluri nisipoase, şi au hotărât să împingă corabia într-acolo, dacă va fi cu putinţă. Au tăiat ancorele, ca să le sloboade în mare, şi au slăbit în acelaşi timp funiile cârmelor; apoi au ridicat ventrila cea mică după suflarea vântului, şi s-au îndreptat spre mal. Dar au dat peste o limbă de pământ, unde s-a înfipt corabia; şi partea dinainte a corăbiei s-a împlântat şi stătea neclintită, pe când partea dinapoi a început să se rupă de izbitura valurilor".

Pavel şi ceilalţi întemniţaţi erau acum ameninţaţi de o soartă mult mai de temut decât naufragiul. Ostaşii şi-au dat seama că, în timp ce vor căuta să ajungă la ţărm, le va fi cu neputinţă să-i păzească pe întemniţaţii care le fuseseră daţi în grijă. Fiecare persoană avea să fie lăsată să facă tot ce putea spre a se salva. Totuşi, dacă vreunul dintre întemniţaţi ar fi lipsit, viaţa celor care erau răspunzători de ei ar fi fost primejduită. De aceea, ostaşii au fost de părere să omoare pe toţi întemniţaţii. Legea romană aproba acest procedeu crud, şi planul ar fi fost executat de îndată, dacă nu ar fi fost vorba de cineva faţă de care toţi erau la fel de mult îndatoraţi. Sutaşul Iuliu ştia că Pavel fusese instrumentul prin care viaţa tuturor celor de la bord fusese salvată şi, mai mult, convins fiind că Domnul era cu el, se temea să-i facă vreun rău. De aceea, "a poruncit ca cei ce pot înota să se arunce de pe corabie în apă, şi să iasă cei dintâi la pământ; iar ceilalţi să se aşeze unii pe scânduri, iar alţii pe frânturi de corabie şi aşa s-a făcut că au ajuns toţi teferi la uscat". Când s-a făcut apelul, nu a lipsit nici unul.

Echipajul naufragiat a fost primit cu bunăvoinţă de locuitorii barbari de pe Malta. "Ne-au primit pe toţi la un foc mare", scrie Luca, "pe care-l aprinseseră din pricină că ploua, şi se lăsase un frig mare". Pavel se găsea printre aceia care erau activi în a ajuta ca ceilalţi să se simtă bine. Strângând "o grămadă de mărăcini" şi punându-i pe foc, "o năpârcă a ieşit afară din pricina căldurii şi s-a lipit de mâna lui". Cei care stăteau lângă el au fost cuprinşi de groază; şi datorită lanţului pe care-l purta şi-au dat seama că Pavel era un întemniţat şi au spus între ei: "Cu adevărat că omul acesta este un ucigaş, căci 'Dreptatea' nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare". Dar Pavel a scuturat năpârca în foc şi nu a simţit nici un rău. Cunoscând natura sa veninoasă, oamenii se aşteptau în fiecare clipă să-l vadă căzând jos într-o teribilă agonie. "Dar, după ce au aşteptat mult şi au văzut că nu i se întâmplă nimic, şi-au schimbat părerea şi ziceau că este un zeu".

În timpul celor trei luni cât grupa de pe corabie a rămas la Malta, Pavel şi conlucrătorii săi au folosit multe ocazii de a predica Evanghelia. Domnul a lucrat prin ei într-un mod deosebit de minunat. Datorită lui Pavel, întreaga grupă de naufragiaţi a fost tratată cu multă bunăvoinţă; au fost împlinite toate lipsurile lor, şi, la părăsirea Maltei, au fost aprovizionaţi din belşug cu tot ce le trebuia pentru călătorie. Întâmplările principale din timpul şederii lor sunt redate pe scurt de Luca în felul următor:

"În împrejurimi erau moşiile mai marelui ostrovului, numit Publius. El ne-a primit şi ne-a ospătat cu cea mai mare bunăvoinţă trei zile. Tatăl lui Publius zăcea atunci în pat, bolnav de friguri şi de urdinare. Pavel s-a dus la el, s-a rugat, a pus mâinile peste el, şi l-a vindecat. Atunci au venit şi ceilalţi bolnavi din ostrovul acela, şi au fost vindecaţi. Ni s-a dat mare cinste, la plecarea noastră cu corabia ne-au dat tot ce ne trebuia".