Cap. 45 - Scrisori din Roma

 

De la începutul experienţei sale creştine, apostolului Pavel i s-au dat ocazii deosebite de a învăţa voia lui Dumnezeu cu privire la urmaşii lui Isus. El "a fost răpit până în al treilea cer", "în rai, şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească". El însuşi recunoaşte că a primit "din partea Domnului" "multe vedenii şi descoperiri". Înţelegerea din partea sa a principiilor adevărului Evangheliei era la fel ca a "acestor apostoli aşa de minunaţi" (2 Cor. 12,2.4.1.11). El avea o înţelegere clară despre "Lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea" dragostei "lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă" (Ef. 3,18.19).

Pavel nu a putut spune tot ce a văzut în vedenie; căci printre ascultătorii săi erau unii care ar fi dat un înţeles greşit cuvintelor lui. Dar ceea ce îi fusese descoperit l-a făcut în stare să lucreze ca un conducător şi un înţelept învăţător şi, de asemenea, a dat formă soliilor pe care el, în anii de mai târziu, le-a trimis bisericilor. Impresia pe care el a primit-o când a fost în viziune l-a urmărit totdeauna, făcându-l în stare să dea o corectă reprezentare a caracterului creştin. Atât prin grai, cât şi prin scris, el a purtat o solie care de atunci a adus ajutor şi a întărit biserica lui Dumnezeu. Credincioşilor de azi, această solie le vorbeşte în mod clar despre primejdiile ce vor ameninţa biserica, cum şi despre învăţăturile false cărora vor avea să le facă faţă.

Dorinţa apostolului pentru aceia cărora el le adresa epistolele sale de sfătuire şi îndemnare era aceea ca ei să nu mai fie "copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură" ci ca ei să ajungă cu toţii "la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos". El ruga călduros pe aceia care erau urmaşi ai lui Isus şi care trăiau între păgâni, "să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu" în urma împietririi inimii lor", ci "cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpăraţi vremea" (Ef. 4,14.13.17.18; 5,15.16). El i-a încurajat pe credincioşi să privească înainte spre momentul când Hristos, care a iubit "Biserica Sa şi S-a dat pe Sine pentru ea", va înfăţişa "înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta" - o biserică "sfântă şi fără prihană" (Ef. 5,25.27).

Soliile acestea, scrise nu cu o putere de om, ci de Dumnezeu, cuprind lecţii care ar trebui să fie studiate de toţi, şi care se vor dovedi de folos să fie deseori repetate. În ele este arătată evlavia practică, sunt prezentate principiile care trebuie să fie urmate de fiecare şi în care este în mod clar arătată calea care duce la viaţa veşnică.

În epistola "către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, care sunt în Colose", scrisă pe când era întemniţat la Roma, Pavel aminteşte despre bucuria sa pentru statornicia lor în credinţă, veşti ce-i fuseseră aduse de Epafras, care, după cum scrie apostolul, "ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul. De aceea şi noi", continuă el, "din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, şi crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu: întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie".

În felul acesta, Pavel a pus în cuvinte dorinţa sa faţă de credincioşii Coloseni. Cât de înalt este idealul pe care aceste cuvinte îl înfăţişează înaintea urmaşului lui Hristos! Ele arată minunatele posibilităţi ale vieţii creştine şi face clar că nu este nici o limită a binecuvântărilor pe care copiii lui Dumnezeu le pot primi. Crescând continuu în cunoaşterea lui Dumnezeu, ei pot înainta din putere în putere, din înălţime în înălţime, în experienţa creştină, până când, prin "tăria slavei Lui", ei sunt învredniciţi să aibă "parte de moştenirea sfinţilor în lumină".

Apostolul a proslăvit pe Hristos înaintea fraţilor săi, ca fiind Acela prin care Dumnezeu a creat toate lucrurile şi prin care El a lucrat şi răscumpărarea lor. El a declarat că mâna care susţine lumile în spaţiu şi ţine în deplină rânduială şi activitate neîntreruptă toate lucrurile din întreg Universul lui Dumnezeu este mâna care a fost pironită pe cruce pentru ei. "Prin El", scria Pavel, "au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domni, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El". "Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi faptele voastre rele, El v-a îmbrăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină".

Fiul lui Dumnezeu S-a plecat în umilinţă spre a ridica pe cel căzut. Pentru aceasta, El a părăsit lumile necăzute din înălţime, pe cele nouăzeci şi nouă care Îl iubeau, şi a venit pe acest pământ spre a fi "străpuns pentru păcatele noastre" şi zdrobit pentru fărădelegile noastre" (Is. 53,5). În toate privinţele, El a fost făcut asemenea fraţilor Săi. El a devenit trup, aşa cum suntem noi. El ştia ce înseamnă să fii flămând, însetat şi obosit. El era întărit prin hrană şi reînviorat prin somn. El era străin şi călător pe pământ - în lume, dar nu din lume; ispitit şi încercat, aşa cum sunt ispitiţi şi cercaţi bărbaţii şi femeile de azi, trăind totuşi o viaţă fără de păcat. Blând, milos, plin de împreună simţire faţă de alţii, totdeauna atent faţă de alţii, El a reprezentat caracterul lui Dumnezeu. "Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1,4).

Înconjurat de practicile şi de influenţele păgânismului, credincioşii coloseni erau în primejdia de a fi abătuţi de la simplitatea Evangheliei, şi Pavel, avertizându-i împotriva acestui lucru, le îndreaptă atenţia către Hristos, ca singura Călăuză sigură. "Vreau", scria el, "în adevăr să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.

Spun lucrul acesta pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare" Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri".

Hristos profetizase că se vor ridica mulţi amăgitori, prin a căror influenţă fărădelegea se va înmulţi şi "dragostea celor mai mulţi se va răci" (Mat. 24,12). El îi avertizase pe ucenici că biserica va fi într-o mai mare primejdie din cauza acestui rău decât din pricina prigoanei din partea vrăjmaşilor lor. În repetate rânduri, el i-a avertizat pe credincioşi împotriva acestor învăţători falşi. Faţă de această primejdie, mai presus decât oricare alta, ei trebuia să se păzească; căci prin primirea învăţătorilor falşi, ei aveau să deschidă uşa la rătăciri prin care vrăjmaşul avea să întunece simţul spiritual şi să clatine încrederea celor noi veniţi la credinţa Evangheliei. Hristos era măsura prin care ei trebuia să probeze învăţăturile ce li se aduceau. Ei trebuia să respingă tot ceea ce nu era în armonie cu învăţăturile sale. Hristos răstignit pentru păcat, Hristos înviat din morţi, Hristos înălţat în slavă - aceasta era ştiinţa mântuirii pe care aveau să o înveţe şi să o predice ei.

Avertizările Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la primejdiile care înconjurau biserica creştină sunt şi pentru noi astăzi. Ca şi în zilele apostolilor, oamenii încercă azi ca, prin tradiţie şi filozofie, să nimicească credinţa în Scripturi, iar prin simţămintele plăcute ale "înaltei critici", evoluţiei, spiritismului, teosofiei şi panteismului, vrăjmaşul neprihănirii caută să îndrume suflete spre cărări oprite. Pentru mulţi, Biblia este o candelă fără untdelemn, pentru că ei şi-au îndrumat minţile spre căile credinţei speculative, care aduce ca roade o greşită înţelegere şi confuzie. Lucrarea "înaltei critici", disecând, presupunând şi reclădind, nimiceşte credinţa în Biblie, ca o descoperire divină. Ea jefuieşte Cuvântul lui Dumnezeu de puterea de a-i călăuzi, înălţa şi inspira pe oameni. Prin spiritism, mulţimi de oameni sunt învăţaţi să creadă că dorinţa este legea cea mai înaltă, că desfrâul este libertate şi omul este răspunzător numai faţă de sine însuşi.

Urmaşul lui Hristos va fi confruntat cu "vorbiri amăgitoare" împotriva cărora apostolul îi avertiza pe credincioşii coloseni. El va întâmpina interpretările spiritiste ale Scripturii, dar nu trebuie să le primească. Glasul lor trebuie să se audă vestind cu claritate adevărurile veşnice ale Scripturilor. Ţinându-şi ochii aţintiţi la Hristos, el trebuie să păşească mereu înainte pe calea arătată, neluând în seamă nici o idee care nu este în armonie cu învăţătura Domnului Isus. Adevărul lui Dumnezeu ar trebui să alcătuiască subiectul cugetării şi meditării sale. El trebuie să privească Biblia ca fiind glasul lui Dumnezeu ce-i vorbeşte direct. În felul acesta, va găsi înţelepciunea care este divină.

Cunoaşterea lui Dumnezeu, aşa cum este ea descoperită în Hristos, este cunoaşterea pe care trebuie să o aibă toţi aceia care sunt mântuiţi. Aceasta este cunoaşterea care lucrează transformarea caracterului. Primită în inimă, ea va aduce înnoirea sufletului după chipul lui Hristos. Aceasta este cunoaşterea la care Dumnezeu îi cheamă pe copiii Săi pentru a o primi, afară de care toate celelalte nu sunt decât deşertăciune şi nimicnicie.

În fiecare generaţie şi în fiecare ţară, adevărata temelie pentru clădirea caracterului a fost aceeaşi - principiile cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu. Singura cale sigură şi temeinică este aceea de a face ceea ce spune Dumnezeu. "Orânduirile Domnului sunt drepte" şi "cel ce se poartă aşa, nu se clatină niciodată" (Ps. 19,8; 15,5). Cu acest Cuvânt al lui Dumnezeu au întâmpinat apostolii teoriile mincinoase ale zilelor lor, spunând: "Nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă" (1 Cor. 3,11).

La vremea convertirii şi botezului lor, credincioşii coloseni au făgăduit să dea la o parte credinţele şi obiceiurile care până aci făcuseră parte din viaţa lor şi să fie credincioşi supunerii lor faţă de Hristos. În epistola sa, Pavel le reaminteşte despre aceasta şi stăruieşte călduros de ei să nu dea uitării faptul că, pentru a-şi ţine făgăduinţa dată, ei trebuia să depună eforturi continue împotriva lucrurilor rele care aveau să caute să pună stăpânire pe ei. "Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu".

"Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi" (2 Cor. 5,17). Prin puterea lui Hristos, bărbaţi şi femei au sfărâmat lanţurile obiceiurilor păcătoase. Ei au renunţat la egoism. Cel profan a ajuns evlavios, beţivul, cumpătat, cel desfrânat, curat. Sufletele care au purtat asemănarea cu Satana au fost schimbate după chipul lui Dumnezeu. Această schimbare este în ea însăşi minunea minunilor. O schimbare săvârşită prin Cuvânt este una din cele mai profunde taine ale Cuvântului. Noi nu o putem înţelege; nu putem decât să credem, aşa după cum spun Scripturile, că ea este "Hristos în voi, nădejdea slavei".

Când Spiritul lui Dumnezeu stăpâneşte mintea şi inima, sufletul convertit izbucneşte într-o cântare nouă; căci el îşi dă seama că în viaţa sa făgăduinţa lui Dumnezeu a fost împlinită, că fărădelegea sa a fost iertată şi că păcatul său a fost acoperit. El trăise pocăinţa faţă de Dumnezeu pentru călcarea Legii divine şi credinţa faţă de Hristos, care a murit pentru îndreptăţirea omului. "Fiindcă suntem socotiţi îndreptăţiţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos" (Rom. 5,1).

Dar, deşi a ajuns la această experienţă, nu înseamnă că de aici încolo creştinii trebuie să-şi încrucişeze mâinile, mulţumiţi cu ceea ce a fost săvârşit faţă de ei. Cel care s-a hotărât să intre în împărăţia spirituală îşi va da seama că toate puterile şi patimile unei naturi nerenăscute, susţinute de puterile împărăţiei întunericului, stau împotriva lui. Zilnic, el trebuie să-şi reînnoiască consacrarea, zilnic să ducă bătălia cu răul. Obiceiurile cele vechi, înclinaţiile moştenite către rău, se vor lupta să stăpânească, şi faţă de acestea el trebuie mereu să se păzească, luptându-se prin puterea lui Hristos pentru a dobândi biruinţa.

"De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ", scrisese Pavel colosenilor, pentru că "din numărul lor eraţi şi voi odinioară, când trăiaţi în aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase, care v-ar putea ieşi din gură" Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi. Dar mai pe sus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători".

Epistola către Coloseni este plină de cele mai valoroase lecţii pentru toţi aceia care sunt angajaţi în slujirea lui Hristos, lecţii care arată unicitatea ţintei şi înălţimea scopului care va fi văzut în viaţa aceluia care, în mod drept, reprezintă pe Mântuitorul. Renunţând la tot ce l-ar împiedica de a înainta pe calea propăşirii sau care ar abate picioarele altora de pe calea cea strâmtă, credinciosul va dovedi în viaţa sa zilnică îndurare, bunătate, blândeţe, îngăduinţă şi iubirea lui Hristos.

Puterea unei vieţi mai înalte, mai curate şi mai nobile este lucrul de care avem cea mai mare nevoie. Lumea stăpâneşte prea mult cugetarea noastră, în timp ce Împărăţia cerurilor prea puţin.

În strădaniile sale de a atinge, pentru sine, idealul lui Dumnezeu, creştinul nu are nimic de care să dispere. Desăvârşirea morală şi spirituală, prin harul şi puterea lui Hristos, este făgăduită tuturor. Isus este izvorul puterii, fântâna vieţii. El ne duce la Cuvântul Său şi din pomul vieţii ne pune înainte frunze pentru tămăduirea sufletelor bolnave de păcat. El ne conduce la tronul lui Dumnezeu şi ne pune în gură o rugăciune prin care suntem aduşi într-o mai strânsă legătură cu Sine. Spre binele nostru, El pune la lucru mjloacele atotputernice ale cerului. La fiecare pas, noi luăm contact cu puterea Sa vie.

Dumnezeu nu pune nici o limită înaintării acelora care doresc să fie "umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească". Prin rugăciune, prin veghere, prin creştere în cunoştinţă şi pricepere, ei vor fi "întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria Lui". Astfel, ei sunt pregătiţi să lucreze pentru alţii. Este planul lui Dumnezeu acela ca fiinţe omeneşti curăţite şi sfinţite să alcătuiască mânia Sa ajutătoare. Pentru acest mare privilegiu se cuvine să mulţumim Aceluia care ne-a învrednicit să avem "parte de moştenirea sfinţilor în lumină. El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui".

Epistola lui Pavel către Filipeni, la fel ca şi aceea către Coloseni, a fost scrisă pe când el era întemniţat la Roma. Biserica din Filipi trimisese daruri lui Pavel prin Epafrodit, pe care Pavel îl numeşte "fratele şi tovarăşul meu de lucru şi de luptă, trimisul şi slujitorul vostru pentru nevoile mele". Pe când se găsea în Roma, Epafrodit s-a îmbolnăvit "aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el", scria Pavel, "şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să n-am întristare peste întristare". Auzind despre îmbolnăvirea lui Epafrodit, credincioşii din Filipi s-au neliniştit din pricina lui, şi Pavel s-a hotărât să îl trimită înapoi. El "dorea fierbinte ca să vă vadă pe toţi; şi era foarte mâhnit, pentru că aflaserăţi că a fost bolnav" L-am trimis dar cu atât mai în grabă, ca să-l vedeţi şi să vă bucuraţi iarăşi, şi să fiu şi eu mai puţin mâhnit. Primiţi-l deci în Domnul, cu toată bucuria; şi preţuiţi pe astfel de oameni. Căci pentru lucrul lui Hristos a fost el aproape de moarte şi şi-a pus viaţa în joc, ca să împlinească ce lipsea slujbei voastre pentru mine".

Prin Epafrodit, Pavel a trimis credincioşilor filipeni o epistolă, în care le mulţumea pentru darurile trimise lui. Dintre toate bisericile, aceea din Filipi fusese cea mai darnică în aprovizionarea lui Pavel cu ceea ce-i lipsea. "Ştiţi voi înşivă, Filipenilor", spunea apostolul în epistola sa, "că la începutul Evangheliei, când am plecat din Macedonia, nici o Biserică n-a avut legătură cu mine în ce priveşte 'darea' şi 'primirea' afară de voi. Căci mi-aţi trimis în Tesalonic, o dată, şi chiar de două ori, ceva pentru nevoile mele. Nu că umblu după daruri. Dimpotrivă, umblu după câştigul care prisoseşte în folosul vostru. Am de toate şi sunt în belşug. Sunt bogat, de când am primit prin Epafrodit ce mi-aţi trimis" un miros de bună mireasmă, o jertfă bine primită şi plăcută lui Dumnezeu".

"Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos! Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată aducerea aminte pe care o păstrez despre voi. În toate rugăciunile mele mă rog pentru voi toţi, cu bucurie pentru partea, pe care o luaţi la Evanghelie, din cea dintâi zi până acum. Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos. Este drept să gândesc astfel despre voi toţi, fiindcă vă port în inima mea, întrucât, atât în lanţurile mele, cât şi în apărarea şi întărirea Evangheliei, voi sunteţi toţi părtaşi aceluiaşi har. Căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toţi" Şi mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoştinţă şi orice pricepere, ca să deosebiţi lucrurile alese, pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Hristos, spre slava şi lauda lui Dumnezeu".

Harul lui Dumnezeu l-a susţinut pe Pavel în timpul întemniţării sale, făcându-l în stare să se bucure în necaz. Plin de încredere şi asigurare, el a scris fraţilor filipeni că întemniţarea sa a avut ca rezultat înaintarea Evangheliei. "Vreau să ştiţi, fraţilor", declara el, "că împrejurările în care mă găsesc, mai de grabă au lucrat la înaintarea Evangheliei. În adevăr, în toată curtea împărătească, şi pretutindeni aiurea, toţi ştiu că sunt pus în lanţuri din pricina lui Isus Hristos. Şi cei mai mulţi din fraţi, îmbărbătaţi de lanţurile mele, au şi mai multă îndrăzneală să vestească fără teamă Cuvântul lui Dumnezeu".

Această experienţă a lui Pavel este o lecţie pentru noi, căci ea descoperă calea lui Dumnezeu de a lucra. Domnul poate scoate o biruinţă din ceea ce nouă ni s-ar părea că este un obstacol şi o înfrângere. Noi suntem în primejdie de a-L uita pe Dumnezeu, de a privi la lucrurile care se văd în loc să ne aţintim ochiul credinţei la lucrurile care nu se văd. Când vine nenorocirea sau restriştea, suntem gata să-L învinuim pe Dumnezeu de neglijenţă sau cruzime. Dacă El socoteşte de folos să întrerupă activitatea noastră folositoare în unele domenii, murmurăm fără să stăm să cugetăm că poate în felul acesta Dumnezeu lucrează spre binele nostru. Trebuie să învăţăm că pedeapsa face parte din marele Său plan şi că sub toiagul întristării creştinul poate face uneori mult mai mult pentru Domnul decât atunci când este angajat în slujirea activă.

Fiind pentru ei o pildă de vieţuire creştină, Pavel îndreaptă atenţia filipenilor spre Hristos, care, "măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce".

"Astfel dar, prea iubiţilor", continuă el, "după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unei neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii; aşa ca, în ziua lui Hristos, să mă pot lăuda că n-am alergat, nici nu m-am ostenit în zadar".

Aceste cuvinte au rămas scrise pentru a fi de ajutor oricărui suflet care se luptă. Pavel ţine mai sus măsura desăvârşirii şi ne arată cum poate fi atinsă. "Duceţi până la capăt mântuirea voastră", spune el, "căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi".

Lucrarea de dobândire a mântuirii este o lucrare de conlucrare. Trebuie să existe conlucrare între Dumnezeu şi păcătosul pocăit. Aceasta este necesar pentru formarea unor principii drepte în caracter. Omul trebuie să depună sforţări serioase pentru a învinge ceea ce-l împiedică a atinge desăvârşirea. Dar, pentru a ajunge la biruinţă, el este în totul dependent de Dumnezeu. Strădania omului singur nu este îndestulătoare. Fără ajutorul puterii divine, ea nu slujeşte la nimic. Dumnezeu lucrează, dar trebuie să lucreze şi omul. Împotrivirea faţă de ispită trebuie să vină de la om, care trebuie să-şi tragă puterea lui de la Dumnezeu. Pe de o parte, este o infinită înţelepciune, milă şi putere; pe de alta, slăbiciune, păcătoşenie, totală neputinţă.

Dumnezeu doreşte ca noi să avem stăpânire asupra noastră. Însă El nu ne poate ajuta fără consimţământul şi conlucrarea noastră. Duhul Sfânt lucrează prin puterile şi însuşirile date omului. Prin noi înşine nu suntem în stare să ducem gândurile, dorinţele şi înclinaţiile noastre în armonie cu voinţa lui Dumnezeu; dar, dacă suntem dispuşi să fim făcuţi binevoitori, Mântuitorul va împlini aceasta pentru noi, răsturnând "izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu" şi orice gând El îl face "rob ascultării de Hristos" (2 Cor. 10,5).

Cel care vrea să clădească un caracter tare şi simetric, care doreşte să fie un creştin bine echilibrat trebuie să-I dea totul lui Hristos şi să facă totul pentru El, căci Mântuitorul nu va primi o slujire împărţită. Zilnic trebuie să înveţe ce înseamnă predare de sine. El trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, înţelegându-i înţelesul şi ascultând de preceptele lui. În felul acesta, el poate atinge standardul desăvârşirii creştine. Zi de zi, Dumnezeu lucrează cu el, desăvârşindu-i caracterul care va trebui să stea tare în timpul cercării finale. Şi, zi de zi, credinciosul realizează înaintea oamenilor şi a îngerilor un experiment sublim, arătând ce poate face Evanghelia pentru fiinţele omeneşti căzute.

"Eu nu cred că l-am apucat încă", scrie Pavel; "dar fac un singur lucru; uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus".

Pavel a făcut multe lucruri. De când şi-a consacrat devotamentul, supunerea sa lui Hristos, viaţa sa a fost plină de o slujire neobosită. Din cetate în cetate, din ţară în ţară, el a călătorit, spunând istoria crucii, câştigând convertiţi la Evanghelie şi întemeind biserici. El se îngrijea necontenit de aceste biserici şi le-a scris multe scrisori povăţuitoare. Uneori, lucra în meseria sa pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar, în toată viaţa sa plină de o neîncetată activitate, Pavel nu a pierdut niciodată din vedere unica mare ţintă - să stăruie în alergare către premiul marii sale chemări. O singură ţintă păstra el continuu înaintea sa - să fie credincios Celui care la porţile Damascului i S-a descoperit. De la această ţintă, nimic nu a avut puterea să-l abată. Să proslăvească crucea de pe Golgota - acesta era motivul în totul captivant care îi inspira cuvintele şi faptele sale.

Ţinta cea mare care l-a constrâns pe Pavel să stăruie în alergarea sa, în ciuda greutăţilor şi dificultăţilor, ar trebui să-l determine pe fiecare lucrător să se consacre pe deplin slujirii lui Dumnezeu. Atracţiile lumii vor fi înfăţişate în aşa fel, încât să-i abată atenţia de la Mântuitorul, dar el trebuie să stăruie înainte spre ţintă, arătând lumii, îngerilor şi oamenilor că nădejdea de a vedea faţa lui Dumnezeu este demnă de orice efort şi sacrificiu pe care le-ar cere împlinirea acestei speranţe.

Deşi era întemniţat, Pavel nu era totuşi descurajat. Dimpotrivă, un sunet de triumf se aude răsunând printre epistolele scrise de el din Roma către biserici. "Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul!" scria el filipenilor. "Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!" nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus. Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească".

"Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos" Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi".