Cap. 48 - Pavel înaintea lui Nero

 

Când Pavel a fost chemat să se înfăţişeze înaintea împăratului Nero pentru a fi judecat, se întrezărea în mod sigur apropierea morţii sale. Seriozitatea naturii crimei de care era învinuit, cum şi duşmănia ce domnea faţă de creştini dădeau puţin temei pentru a nădăjdui într-o sentinţă favorabilă.

La greci şi romani era obiceiul ca unui învinuit să i se acorde favoarea de a folosi un avocat care să pledeze cauza sa înaintea tribunalului. Prin puterea argumentării, printr-o elocvenţă plină de căldură, ori prin cereri stăruitoare, rugăminţi şi lacrimi, un asemenea apărător obţinea deseori o hotărâre în favoarea întemniţatului sau, dacă nu izbutea aceasta, câştiga cel puţin îndulcirea pedepsei. Dar când Pavel a fost chemat înaintea lui Nero, nimeni nu a riscat să fie sfătuitorul sau avocatul lui; nici un prieten nu s-a găsit cel puţin pentru a însemna învinuirile ce i-au fost aduse sau argumentele prezentate în apărarea sa. Dintre creştinii din Roma nu s-a găsit nici unul care să păşească înainte şi să stea alături de el în acest ceas al încercării.

Singurul raport vrednic de încredere despre ocazia aceea este cel prezentat chiar de Pavel în a doua sa Epistolă către Timotei. "La întâiul meu răspuns de apărare", scria apostolul, "nimeni n-a fost cu mine, toţi m-au părăsit. Să nu li se ţină în socoteală lucrul acesta! Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine, şi s-o audă toate neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului" (2 Tim. 4,16.17).

Pavel înaintea lui Nero - ce contrast izbitor! Mândrul împărat, înaintea căruia bărbatul lui Dumnezeu avea să răspundă pentru credinţa sa, atinsese atât culmea puterii, a autorităţii şi a bogăţiei sale pământeşti, cât şi adâncurile cele mai afunde ale crimei şi nelegiuirii. În putere şi mărire era neegalat. Nu era nimeni care să pună la îndoială autoritatea sa, nimeni care să se împotrivească voinţei sale. Împăraţii îşi depuneau coroanele la picioarele sale. Oştiri puternice mărşăluiau la porunca sa şi steagurile corăbiilor sale vesteau biruinţe. Statuia lui era aşezată în sălile de judecată, iar decretele senatorilor şi hotărârile judecătorilor nu erau decât ecoul voinţei sale. Milioane se plecau în ascultare în faţa împuterniciţilor săi. Numele lui Nero făcea ca lumea să tremure. A atrage disgraţia sa însemna pierderea averii, a libertăţii, a vieţii; iar încruntarea frunţii sale era mai de temut decât o ciumă.

Fără bani, fără prieteni, fără apărător, bătrânul întemniţat a stat înaintea lui Nero - figura împăratului purtând mărturia ruşinoasă a patimilor ce clocoteau înăuntru; faţa acuzatului vorbea despre o inimă împăcată cu Dumnezeu. Experienţa vieţii lui Pavel fusese una de sărăcie, renunţare de sine şi suferinţă. Cu toată continua prezentare inexactă, defăimare şi maltratare a lui, prin care vrăjmaşii săi s-au străduit să-l intimideze, neînfricat, el a ţinut sus stindardul crucii. Asemenea Domnului său, el fusese un rătăcitor fără cămin şi, la fel ca şi El, trăise spre binecuvântarea omenirii. Cum ar fi putut Nero, un tiran capricios, ros de patimi şi destrăbălat, să înţeleagă sau să aprecieze caracterul şi motivele ce-l mânau pe acest fiu al lui Dumnezeu?

Sala cea vastă era plină până la refuz de o mulţime nerăbdătoare şi neliniştită, care se agita şi se înghesuia tot mai în faţă, pentru a vedea şi auzi tot ce avea să aibă loc. De rang înalt sau de jos, bogat şi sărac, învăţat şi neştiutor, mândru şi umil, toţi erau la fel de lipsiţi de o adevărată cunoaştere a căii vieţii şi mântuirii.

Iudeii au adus împotriva lui Pavel vechile lor învinuiri de răzvrătire şi erezie, şi atât iudeii, cât şi romanii îl învinuiau de a fi pus la cale aprinderea cetăţii. În timp ce aceste învinuiri erau aruncate asupra lui, Pavel a păstrat o linişte continuă. Poporul şi judecătorii priveau la el cu surprindere. Ei luaseră parte la multe judecăţi şi văzuseră mulţi criminali; dar niciodată n-au văzut un om având o privire atât de liniştită, sfântă ca întemniţatul dinaintea lor. Ochii cei ageri ai judecătorilor, obişnuiţi a citi pe feţele întemniţaţilor, au cercetat în zadar faţa lui Pavel spre a găsi unele dovezi ale vinovăţiei lui. Când i s-a îngăduit să vorbească în apărarea sa, toţi au ascultat cu un interes plin de nerăbdare.

Din nou, Pavel a avut ocazie să ridice steagul crucii înaintea unei mulţimi doritoare să afle ce avea el de spus. Privind asupra mulţimii dinaintea lui - iudei, greci, romani, împreună cu străini din multe ţări - sufletul lui a fost răscolit de o arzătoare dorinţă de mântuire a lor. Nu a mai ţinut seamă de situaţia în care se afla, de primejdiile ce-l înconjurau, de soarta grozavă ce părea să fie atât de aproape. El L-a văzut numai pe Isus, Mijlocitorul, pledând înaintea lui Dumnezeu în favoarea oamenilor păcătoşi. Cu o elocvenţă şi o putere mai mult decât omenească, Pavel a prezentat adevărurile Evangheliei. El a arătat ascultătorilor săi sacrificiul făcut pentru omenirea căzută. El a declarat că un preţ infinit a fost plătit pentru răscumpărarea omului şi că au fost luate măsuri ca el să fie părtaş la tronul lui Dumnezeu. Prin soli îngereşti, pământul este legat de cer şi toate faptele oamenilor, fie bune, fie rele, sunt descoperite ochiului Dreptăţii Nemărginite.

În felul acesta a pledat apărătorul adevărului. Credincios între necredincioşi, loial între neloiali, el stătea ca reprezentantul lui Dumnezeu şi glasul său era asemenea unui glas din cer. Nu exista nici teamă, nici întristare şi nici descurajare, nici în cuvânt, nici în privire. Tare în conştienţa nevinovăţiei, îmbrăcat în armura adevărului, el se bucura de faptul că este fiul lui Dumnezeu. Cuvintele lui erau asemenea unui strigăt de biruinţă mai presus de vuietul luptei. Cauza, declară el, căreia şi-a consacrat viaţa era singura care nu va suferi niciodată înfrângere. Deşi el poate să piară, Evanghelia nu va pieri. Dumnezeu trăieşte şi adevărul Său va triumfa.

Mulţi dintre cei care în ziua aceea au privit la el au văzut că "faţa lui li s-a arătat ca o faţă de înger" (Fapte 6,15).

Niciodată până acum oamenii aceia n-au ascultat cuvinte ca acestea. Ele au lovit o coardă care vibra chiar şi în inimile cele mai învârtoşate. Adevărul, clar şi convingător, a răsturnat rătăcirea. Lumina a strălucit în mintea multora care, după aceea, au urmat cu bucurie razele ei. Adevărurile rostite în ziua aceea erau sortite să zguduie neamuri şi să trăiască în decursul tuturor veacurilor, influenţând inimile oamenilor atunci când buzele care le rostiseră aveau să fie aduse la tăcere într-un mormânt de martir.

Niciodată mai înainte Nero nu auzise adevărul aşa cum l-a auzit de data aceasta. Niciodată mai înainte nu-i fusese dezvăluită vina grozav de mare a vieţii sale. Lumina cerului a străbătut cămările sufletului său mânjite de păcat şi el s-a cutremurat plin de groază la gândul unui tribunal înaintea căruia el, stăpânitorul lumii, avea să fie acuzat, iar faptele sale aveau să-şi primească pe drept răsplata meritată. El s-a temut de apostolul lui Dumnezeu şi nu a îndrăznit să rostească vreo osândire asupra lui Pavel, împotriva căruia nu fusese susţinută nici o învinuire. Un simţământ de teamă plină de respect a reţinut, pentru o vreme, spiritul său setos de sânge.

Pentru o clipă, cerul s-a deschis în faţa vinovatului şi Nero cel împietrit se părea că doreşte pace şi curăţie. În clipa aceea, invitaţia harului era adresată şi lui. Dar numai pentru o clipă a fost primit gândul iertării. După aceea, a dat ordin ca Pavel să fie dus înapoi la închisoarea lui; şi, atunci când uşa s-a închis în urma solului lui Dumnezeu, uşa pocăinţei s-a închis pentru totdeauna în faţa împăratului Romei. Nici o rază de lumină din cer nu mai avea să pătrundă iarăşi întunericul ce-l învăluia. În curând, el avea să sufere judecăţile răsplătitoare ale lui Dumnezeu.

Nu mult timp după aceea, Nero s-a îmbarcat pentru ruşinoasa sa expediţie în Grecia, unde s-a înjosit pe sine şi a înjosit şi imperiul său printr-o frivolitate josnică şi degradantă. Întorcându-se la Roma cu mare pompă, el s-a înconjurat de curtenii săi şi s-au pornit pe desfrâuri revoltătoare. În timpul acestei orgii, s-a auzi un vuiet de răscoală pe străzi. Un sol care a fost trimis să afle motivul acestei zarve s-a întors cu înspăimântătoarea veste că Galba, în fruntea unei oştiri, mărşăluia în grabă spre Roma, că răscoala a izbucnit deja în cetate şi că străzile erau pline cu o mulţime înfuriată, care, ameninţând cu moartea pe împărat şi pe sprijinitorii lui, se apropia în grabă de palat.

În această vreme de pericol, Nero nu a avut, asemenea credinciosului Pavel, un Dumnezeu puternic şi îndurător pe care să se sprijine. Temându-se de suferinţa şi posibila chinuire pe care poate ar fi fost silit să o îndure din partea mulţimii, ticălosul tiran s-a gândit să-şi pună capăt vieţii sale cu propria sa mână, dar, în momentul hotărâtor, curajul l-a părăsit. Cu totul descurajat, el a fugit pe ascuns din cetate şi a căutat adăpost la o reşedinţă de ţară, la o depărtare de câţiva kilometri; dar fără folos. Locul ascunzişului său a fost descoperit în curând şi, pe când călăreţii urmăritori se apropiau, el a chemat un sclav în ajutorul său şi şi-a pricinuit o rană mortală. În felul acesta a pierit tiranul Nero, la vârsta tânără de numai treizeci şi doi de ani.