Cap. 5 - Darul duhului

Când Hristos le-a dat ucenicilor Săi făgăduinţa Duhului Sfânt, El Se apropia de încheierea lucrării Sale de pe pământ. El stătea în umbra crucii, dându-şi pe deplin seama de povara vinovăţiei ce avea să apese asupra Sa, ca Purtător al păcatului. Mai înainte de a Se oferi pe Sine ca jertfă, El le-a dat ucenicilor îndrumări cu privire la darul esenţial şi desăvârşit pe care avea să-l reverse asupra urmaşilor Săi - dar care avea să-i pună în legătură cu resursele nelimitate ale harului Său. "Eu voi ruga pe Tatăl", a zis El, "şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi" (Ioan 14,16.17). Mântuitorul arăta înainte spre timpul când Duhul Sfânt trebuia să vină pentru a săvârşi o puternică lucrare în calitate de Reprezentant al Său. Răul care se adunase timp de veacuri avea să fie înfrânt de puterea divină a Duhului Sfânt.

Care a fost rezultatul revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii? Vestea cea bună a unui Mântuitor înviat a fost dusă până la cele mai îndepărtate locuri ale lumii. În timp ce ucenicii vesteau solia harului mântuitor, inimi se predau puterii acestei solii. Biserica a văzut cum convertiţii veneau la ea în număr nespus de mare, din toate direcţiile. Cei care apostaziaseră erau reconvertiţi. Păcătoşii se uneau cu cei credincioşi în căutarea mărgăritarului de mare preţ. Unii dintre cei care fuseseră cei mai aprigi împotrivitori ai Evangheliei au devenit campionii ei. Profeţia se împlinise: "Cel mai slab dintre ei va fi" ca David; şi casa lui David va fi ca" îngerul Domnului" (Zah. 12,8). Fiecare creştin vedea în fratele său o descoperire a iubirii şi bunăvoinţei divine. Un singur interes îi stăpânea pe toţi; un singur subiect însufleţitor le absorbise pe toate celelalte. Năzuinţa credincioşilor era să dea pe faţă asemănarea cu caracterul lui Hristos şi să lucreze pentru întinderea Împărăţiei Sale.

"Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi" (Fapte 4,33). Prin munca lor au fost adăugaţi bisericii bărbaţi aleşi, care, primind cuvântul adevărului, şi-au consacrat viaţa lucrării de a duce şi altora nădejdea ce umplea inimile lor cu pace şi bucurie. Ei nu puteau fi împiedicaţi sau intimidaţi prin ameninţări. Domnul vorbea prin ei şi, mergând din loc în loc, săracilor li se vestea Evanghelia şi se săvârşeau minuni ale harului divin.

Atât de puternic poate lucra Dumnezeu atunci când oamenii se predau pe ei înşişi controlului Duhului Său.

Făgăduinţa Duhului Sfânt nu este mărginită la vreun anume veac sau la vreo rasă de oameni. Hristos a declarat că influenţa divină a Duhului Său avea să fie cu urmaşii Săi până la sfârşit. Din Ziua Cincizecimii şi până acum, Mângâietorul a fost trimis la toţi aceia care s-au predat pe ei înşişi în totul lui Hristos şi slujirii Lui. La toţi aceia care L-au primit pe Hristos ca Mântuitor personal, Duhul Sfânt a venit ca un sfătuitor, ca unul care-i sfinţeşte, îi călăuzeşte şi mărturiseşte. Cu cât credincioşii au umblat mai strâns cu Dumnezeu, cu atât mai clar şi mai puternic au dat ei mărturie despre iubirea Mântuitorului lor şi despre harul Său mântuitor. Bărbaţii şi femeile care, în decursul lungilor secole de prigoană şi încercări, s-au bucurat de o mare măsură a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa lor au fost ca nişte semne şi minuni în lume. Înaintea îngerilor şi a oamenilor, ei au prezentat puterea transformatoare a iubirii mântuitoare.

Aceia care, la Ziua Cincizecimii, au fost înzestraţi cu putere de sus, n-au fost scutiţi mai departe de ispită şi cercări. În timp ce dădeau mărturie despre adevăr şi neprihănire, în repetate rânduri ei au fost asaltaţi de vrăjmaşul a tot adevărul, care căuta să-i jefuiască de experienţa lor creştină. Ei erau nevoiţi să se lupte cu toate puterile date lor de Dumnezeu pentru a ajunge la măsura de bărbaţi şi femei în Hristos Isus. Ei se rugau zilnic pentru noi şi proaspete ajutoare ale harului pentru a putea ajunge mai sus şi tot mai sus spre desăvârşire. Sub lucrarea Duhului Sfânt, chiar şi cei mai slabi, experimentând credinţa în Dumnezeu, învăţau să-şi dezvolte puterile ce le-au fost încredinţate şi să devină sfinţiţi, curaţi şi înnobilaţi. În umilinţă, ei se supuneau influenţei modelatoare a Duhului Sfânt, primeau plinătatea dumnezeirii şi erau modelaţi, făcuţi asemenea dumnezeirii.

Trecerea vremii nu a adus nici o schimbare în ce priveşte făgăduinţa dată de Hristos la despărţire, de a trimite Duhul Sfânt ca reprezentant al Său. Nu din pricina vreunei restricţii din partea lui Dumnezeu bogăţiile harului Său nu se revarsă pe pământ asupra oamenilor. Dacă împlinirea făgăduinţei nu se vede aşa cum ar putea fi văzută, aceasta se datorează faptului că făgăduinţa nu este apreciată aşa cum ar trebui să fie. Dacă ar voi, ar fi cu toţii umpluţi cu Duhul Sfânt. Oriunde nevoia după Duhul Sfânt este o problemă de mai mică importanţă şi preocupare, acolo se vede secetă spirituală, întuneric spiritual, decădere şi moarte spirituală. Ori de câte ori probleme minore ocupă atenţia, puterea divină, care este necesară pentru creşterea şi prosperitatea bisericii şi care ar aduce cu ea toate celelalte binecuvântări, lipseşte, deşi ea este oferită în toată infinita ei plinătate.

Deoarece acesta este mijlocul prin care noi trebuie să primim putere, de ce nu flămânzim şi nu însetăm după darul Duhului? De ce nu vorbim despre el, de ce nu ne rugăm pentru el şi nu predicăm despre el? Domnul este mult mai binevoitor să dea Duhul Sfânt celor care Îl slujesc decât sunt părinţii să dea daruri bune copiilor lor. Pentru botezul zilnic cu Duhul Sfânt, fiecare lucrător ar trebui să înalţe rugăciunile lui către Dumnezeu. Grupuri de lucrători creştini ar trebui să se adune pentru a cere un ajutor deosebit, înţelepciune cerească, pentru ca să ştie cum să plănuiască şi cum să aducă la îndeplinire, cu înţelepciune, aceste planuri. În mod deosebit, ei ar trebui să se roage ca Dumnezeu să-i boteze pe aleşii Săi, trimişi în câmpurile misionare, cu o bogată măsură a Duhului Său. Prezenţa Duhului Sfânt în lucrătorii lui Dumnezeu va da vestirii adevărului o putere pe care nici toată puterea sau slava lumii n-o poate da.

În orice loc ar fi lucrătorul consacrat lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va fi acolo cu el. Cuvintele spuse ucenicilor ne sunt adresate şi nouă. Mângâietorul este al nostru aşa cum a fost şi al lor. Duhul dă tăria care susţine sufletele ce trudesc şi se luptă în orice situaţie critică, în mijlocul urii acestei lumi, şi-i face să-şi vadă propriile lor lipsuri şi greşeli. În întristare şi durere, când totul apare întunecos şi viitorul tulbure, iar noi ne simţim fără ajutor şi singuri, acesta este timpul când, drept răspuns la rugăciunea credinţei, Duhul Sfânt aduce mângâiere inimii.

Faptul că cineva, în anumite împrejurări deosebite, dă pe faţă extaz spiritual nu este o dovadă convingătoare că el este creştin. Sfinţenia nu este extaz, răpire sufletească; ea este o deplină predare a voinţei lui Dumnezeu; ea înseamnă a trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu; înseamnă a face voia Tatălui nostru ceresc; înseamnă încredere în Dumnezeu în vreme de cercare, în timp de întuneric, ca şi în vreme luminoasă; înseamnă a umbla prin credinţă şi prin vedere; înseamnă sprijinire pe Dumnezeu cu o încredere neclătinată şi rămânere în iubirea Sa.

Pentru noi, nu este absolut esenţial să fim în stare să definim exact ce este Duhul Sfânt. Hristos ne spune că Duhul Sfânt este Mângâietorul, "Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl". Cu privire la Duhul Sfânt, este arătat în mod lămurit că în lucrarea Sa de călăuzire a oamenilor în tot adevărul "El nu va vorbi de la El" (Ioan 15,26; 16,13).

Natura Duhului Sfânt este o taină. Oamenii nu pot s-o explice, fiindcă Domnul nu le-a descoperit-o. Oameni, având păreri fanteziste, pot grupa laolaltă anumite pasaje din Scriptură şi din ele să clădească o susţinere omenească; dar primirea acestor vederi nu va întări biserica. Cu privire la asemenea taine, care sunt prea adânci pentru priceperea omenească, tăcerea este de aur.

Lucrarea Duhului Sfânt este în mod clar arătată în cuvintele Domnului Hristos: "Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata" (Ioan 16,8). Duhul Sfânt este Acela care convinge de păcat. Dacă păcătosul răspunde influenţei reînviorătoare a Duhului Sfânt, el va fi adus atunci la pocăinţă şi trezit, făcut să înţeleagă importanţa ascultării de cerinţele divine.

Păcătosului pocăit, flămânzind şi însetând după neprihănire, Duhul Sfânt îi descoperă pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. "Va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi", spunea Hristos. "Vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (Ioan 16,14; 14,26).

Duhul Sfânt este dat ca un mijloc de regenerare, spre a face ca mântuirea săvârşită prin moartea Răscumpărătorului nostru să fie reală şi eficientă. Duhul caută mereu să atragă atenţia oamenilor la marea jertfă ce a fost făcută pe crucea de pe Golgota, să descopere lumii iubirea lui Dumnezeu şi să înfăţişeze sufletului convins de vinovăţia lui lucrurile preţioase ale Scripturilor.

Aducând convingere de păcat şi prezentând înaintea minţii standardul neprihănirii, Duhul Sfânt face pe cel în cauză să renunţe la interesul şi plăcerea faţă de lucrurile acestei lumi şi umple sufletul cu o dorinţă după sfinţenie. "Are să vă călăuzească în tot adevărul" (Ioan 16,13), a spus Mântuitorul. Dacă oamenii sunt dispuşi să fie modelaţi, El va lucra o sfinţire a întregii fiinţe. Duhul va lua lucrurile lui Dumnezeu şi le va întipări în suflet. Prin puterea Sa, calea vieţii va fi făcută atât de clară, încât nimeni nu va avea cum să rătăcească mergând pe ea.

Prin Duhul Său Cel Sfânt, Dumnezeu a lucrat de la început prin unelte omeneşti, în vederea împlinirii planului Său în favoarea neamului omenesc căzut. Lucrul acesta s-a manifestat în viaţa patriarhilor. De asemenea, în biserica din pustie, în vremea lui Moise, Dumnezeu le-a dat Duhul Său cel bun ca să-i înveţe (Neemia 9, 20). Şi, în zilele apostolilor, El a lucrat cu putere pentru biserica Sa, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Aceeaşi putere, care i-a susţinut pe patriarhi, care a dat lui Caleb şi lui Iosua credinţă şi curaj şi care a făcut rodnică lucrarea bisericii apostolice, i-a susţinut pe copiii credincioşi ai lui Dumnezeu din toate veacurile următoare. Prin puterea Duhului Sfânt, în Evul Mediu, creştinii valdenzi au fost ajutaţi să pregătească calea spre Reformaţiune. Aceeaşi putere, care a făcut să aibă succes eforturile bărbaţilor şi femeilor nobile care au făcut lucrare de pionierat pe calea înfiinţării de misiuni moderne, cum şi pentru traducerea Bibliei în limbile şi dialectele tuturor neamurilor şi popoarelor.

Şi astăzi Dumnezeu foloseşte încă biserica Sa spre a face cunoscută voinţa Sa pe pământ. Astăzi, vestitorii crucii merg din oraş în oraş şi din ţară în ţară, pregătind calea pentru a doua venire a Domnului Hristos. Stindardul Legii lui Dumnezeu este înălţat. Spiritul Celui Atotputernic mişcă inimile oamenilor şi aceia care răspund influenţei Sale devin martori pentru Dumnezeu şi adevărul Său. În multe locuri, pot fi văzuţi bărbaţi şi femei consacrate, vestind şi altora lumina care le-a făcut clară calea spre mântuire prin Hristos. Şi continuând să lase să strălucească lumina lor, aşa cum au făcut cei ce au fost botezaţi cu Duhul Sfânt în Ziua Cincizecimii, ei au primit mai mult şi tot mai mult din puterea Duhului Sfânt. În felul acesta, pământul trebuie să fie luminat de slava lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, sunt unii dintre cei care, în loc să desăvârşească în mod înţelept ocaziile prezente, aşteaptă în lenevie vreun timp special de înviorare spirituală, în care capacitatea lor de a lumina pe alţii să crească mult mai mult. Ei neglijează astfel datoriile şi privilegiile prezente şi îngăduie ca lumina lor să ardă slab, în timp ce privesc înainte spre un timp când, fără nici un efort din partea lor, ei vor ajunge să primească o binecuvântare deosebită, prin care vor fi transformaţi şi făcuţi destoinici pentru lucrare.

Este adevărat că, în vremea sfârşitului, când lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ va merge spre încheiere, eforturile sârguincioase depuse de credincioşi consacraţi, sub călăuzirea Duhului Sfânt, vor fi însoţite de deosebite semne ale aprobării divine. Sub simbolul ploii timpurii şi târzii, care cade în ţările Orientului, la vremea semănatului şi secerişului, proorocii evrei au profetizat despre revărsarea darului Duhului Sfânt asupra bisericii lui Dumnezeu într-o măsură extraordinară. Revărsarea Duhului Sfânt în zilele apostolilor a fost începutul ploii timpurii şi rezultatele ei au fost minunate. La sfârşitul timpului, Duhul Sfânt trebuie să fie prezent în adevărata biserică.

Dar în preajma încheierii secerişului pământului, este făgăduită o revărsare deosebită a Duhului Sfânt care va pregăti biserica pentru venirea Fiului omului. Această revărsare a Duhului este asemenea revărsării ploii târzii; şi, în vederea acestei înnoite puteri, creştinii trebuie să înalţe cererile lor la Domnul secerişului "în timpul ploii târzii". Drept răspuns, "Domnul urneşte norii plini de fulgere şi vă trimite o ploaie îmbelşugată". "El vă va da ploaie", vă va trimite ploaie timpurie şi târzie" (Zah. 10,1; Ioel 2,23).

Dar, atâta timp cât membrii bisericii lui Dumnezeu de astăzi nu au o vie legătură cu Izvorul oricărei creşteri spirituale, ei nu vor fi gata pentru vremea secerişului. Dacă ei nu menţin lămpile lor pregătite şi arzând, nu vor putea primi o înnoită măsură a harului în vreme de deosebită nevoie.

Numai aceia care primesc mereu noi şi proaspete măsuri de har vor avea putere potrivită cu nevoile lor zilnice şi capacitatea de a folosi această putere. În loc să privească spre un timp în viitor, când, printr-o înzestrare deosebită cu putere spirituală, să primească o destoinicie miraculoasă pentru câştigarea de suflete, ei se predau zilnic lui Dumnezeu ca să-i facă vase potrivite pentru a fi folosite de El. Ei trebuie să desăvârşească zilnic ocaziile de slujire ce stau la îndemâna lor. Zilnic, ei trebuie să dea mărturie pentru Domnul oriunde ar fi, fie în preocupările mărunte ale vieţii de cămin, fie într-un domeniu de folosinţă publică.

Lucrătorul consacrat are o minunată mângâiere, ştiind că până şi Domnul Hristos, în timpul vieţii Sale pe pământ, a căutat zilnic pe Tatăl Său pentru a primi noi şi proaspete măsuri de har, de care avea nevoie; şi, de la aceste comuniuni cu Dumnezeu, El mergea să întărească şi să binecuvânteze pe alţii. Iată pe Fiul lui Dumnezeu plecat în rugăciune înaintea Tatălui Său! Deşi El este Fiul lui Dumnezeu, El Îşi întăreşte credinţa prin rugăciune şi prin comuniune cu cerul. El Îşi adună putere spre a rezista celui rău şi a sluji nevoilor oamenilor. Ca Frate mai mare al neamului omenesc, El cunoaşte nevoile acelora care, deşi plini de defecte şi trăind într-o lume a păcatului, doresc totuşi să-I slujească. El ştie că solii pe care El îi vede destoinici să fie trimişi sunt oameni slabi, supuşi greşelii; dar tuturor acelora care se predau în totul slujirii Lui, El le făgăduieşte ajutor divin. Propriul Său exemplu este o asigurare că arzătoarele şi stăruitoarele cereri înălţate către Dumnezeu în credinţă - credinţă care duce la o deplină dependenţă de Dumnezeu şi o consacrare fără rezerve în lucrarea Sa - vor fi de folos să aducă oamenilor ajutorul Duhului Sfânt în lupta contra păcatului.

Orice lucrător care urmează exemplul Domnului Hristos va fi pregătit să primească şi să folosească puterea pe care Dumnezeu a făgăduit-o bisericii Sale pentru strângerea secerişului pământului. Dimineaţă după dimineaţă, când vestitorii Evangheliei îngenunchează înaintea Domnului şi-şi reînnoiesc legământul lor de consacrare, El le va da prezenţa Duhului Său, însoţită de puterea lui reînviorătoare şi sfinţitoare. Pornind la lucrările lor zilnice, ei au asigurarea că fiinţa cea nevăzută a Duhului Sfânt îi face în stare să fie "împreună lucrători cu Dumnezeu".