Cap. 50 - Osândit la moarte

 

În timpul ultimei judecări a lui Pavel înaintea lui Nero, împăratul fusese atât de puternic impresionat de puterea cuvintelor apostolului, încât a amânat luarea unei hotărâri în cazul lui, fără să-l achite sau fără să-l osândească pe acuzatul slujitor al lui Dumnezeu. Dar, nu după mult timp, răutatea împăratului împotriva lui Pavel a revenit. Mâniat peste măsură, fiindcă nu era în stare să împiedice extinderea religiei creştine nici chiar în casa imperială, el a hotărât ca, atunci când va găsi un pretext mai temeinic, apostolul să fie osândit la moarte. Nu mult timp după aceea, Nero a pronunţat sentinţa care l-a condamnat pe Pavel la moarte. Dar, fiindcă un cetăţean roman nu putea să fie supus torturii, el a fost osândit să fie decapitat.

Pavel a fost luat pe ascuns şi dus la locul execuţiei. Numai la puţine persoane li s-a îngăduit să fie de faţă; căci prigonitorii lui, alarmaţi de întinderea influenţei lui, se temeau ca nu cumva scena morţii sale să-i câştige pe alţii la creştinism. Dar, până şi ostaşii împietriţi, care l-au însoţit, au ascultat cuvintele sale cu uimire şi l-au văzut plin de voie bună şi chiar bucuros în faţa morţii. Pentru aceia care au luat parte la moartea lui de martir, spiritul său de iertare faţă de executorii săi şi încrederea sa neşovăielnică în Hristos până la sfârşit s-au dovedit pentru ei ca o mireasmă de viaţă spre viaţă. Mulţi L-au primit pe Mântuitorul predicat de Pavel şi nu peste mult timp, plini de curaj, ei au sigilat credinţa lor cu propriul lor sânge.

Până în ultimul ceas, viaţa lui Pavel a mărturisit despre adevărul cuvintelor sale către corinteni: "Dumnezeu care a zis: 'Să lumineze lumina din întuneric' ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru" (2 Cor. 4, 6-10). Destoinicia sa nu era în sine, ci în prezenţa şi lucrarea Duhului Divin care-i umplea sufletul şi aducea fiecare gând în supunere faţă de voinţa lui Hristos. Profetul declară: "Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine" (Is. 26,3). Pacea ce îşi avea izvorul în cer, exprimată pe faţa lui Pavel, a câştigat multe suflete la Evanghelie.

Pavel purta cu el atmosfera cerului. Toţi aceia care erau conlucrători cu el simţeau unirea sa cu Hristos. Faptul că propria sa viaţă era o pildă despre adevărul pe care-l vestea dădea putere convingătoare predicării sale. În aceasta stă puterea adevărului. Influenţa nestudiată şi naturală a unei vieţi sfinte este predica cea mai convingătoare ce poate fi rostită în favoarea creştinismului. Discuţiile, chiar când se aduc argumente de necontestat, pot duce la împotrivire; dar un exemplu evlavios are o putere căreia este cu neputinţă să-i rezişti.

În marea sa grijă faţă de aceia pe care avea să-i părăsească, ca să ducă singuri lupta cu prejudecata, ura şi prigoana, apostolul nu a mai ţinut seama de propriile sale suferinţe ce se apropiau. Pe puţinii creştini care l-au însoţit la locul de execuţie, el a căutat să-i întărească şi să-i încurajeze prin repetarea făgăduinţelor date pentru cei prigoniţi din pricina neprihănirii. El i-a asigurat că nu avea să rămână neîmplinit nimic din tot ce spusese Domnul cu privire la credincioşii Săi copii încercaţi. Pentru o scurtă vreme, ei poate aveau să fie întristaţi din pricina multelor ispite; sau poate că aveau să fie lipsiţi de un confort pământesc; însă ei puteau să-şi îmbărbăteze inimile cu asigurarea credincioşiei lui Dumnezeu, spunând: "Ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea" (2 Tim. 1,12). În curând se va termina noaptea cercării şi a suferinţei şi apoi se va ivi fericita dimineaţă a păcii şi a zilei depline.

Apostolul privea spre marea veşnicie, nu cu nesiguranţă sau cu teamă, ci cu o nădejde plină de bucurie şi cu o aşteptare plină de dor. Stând la locul martiriului său, el nu a văzut nici sabia călăului, şi nici pământul ce în curând avea să primească sângele său; el a privit prin liniştitul cer albastru al acelei zile de vară până la tronul Celui Veşnic.

Acest bărbat al credinţei a privit scara viziunii lui Iacov, reprezentându-L pe Hristos, care a legat pământul cu cerul şi pe omul mărginit cu Dumnezeu Cel nemărginit. Credinţa lui era întărită atunci când îşi amintea cum patriarhii şi profeţii s-au sprijinit pe Acela care era susţinătorul şi mângâierea sa şi pentru care el îşi dădea viaţa. Din partea acestor bărbaţi sfinţi, care în decursul secolelor au dat mărturie despre credinţa lor, el primea asigurarea că Dumnezeu este credincios. Pe acei apostoli, care, pentru a predica Evanghelia lui Hristos, au pornit să întâmpine bigotismul şi superstiţia păgână, prigoana şi ocara, care n-au socotit viaţa lor ca fiind scumpă spre a putea ţine sus lumina crucii în mijlocul păienjenişului întunecos al necredinţei - pe aceştia îi auzea el mărturisindu-L pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. De pe scaunul de tortură, de pe rug, din închisoare, din vizuinile şi peşterile pământului, el auzea strigătele de triumf ale martirilor. El auzea mărturia sufletelor statornice, care, deşi părăsite, lovite şi chinuite, totuşi transmiteau solia neînfricată şi solemnă despre credinţă, spunând: "Ştiu în cine am crezut". Aceştia, dându-şi viaţa pentru credinţă, declară înaintea lumii că Acela în care s-au încrezut este în stare să-i mântuiască pe deplin.

Răscumpărat prin sacrificiul lui Hristos, spălat de păcat prin sângele Său şi îmbrăcat în neprihănirea Sa, Pavel are în sine mărturia faptului că sufletul lui este preţios înaintea Mântuitorului. Viaţa sa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi el este convins că Acela care a învins moartea este în stare să păzească ceea ce I s-a încredinţat. Mintea lui se prinde cu putere de făgăduinţa Mântuitorului: "Eu îl voi învia în ziua de apoi" (Ioan 6,40). Gândurile şi nădejdile lui sunt concentrate asupra celei de a doua veniri a Domnului său. Şi atunci când sabia călăului coboară şi umbrele morţii se adună asupra martirului, ultimul său gând care îi străfulgeră mintea, gând care va fi şi cel dintâi în marea dimineaţă a redeşteptării, a fost de a-L întâmpina pe Dătătorul Vieţii, care îi va ura bun venit în bucuria celor binecuvântaţi.

Multe secole au trecut de când bătrânul Pavel şi-a vărsat sângele ca martor pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos. Nici o mână credincioasă nu a însemnat pentru generaţiile viitoare ultimele scene din viaţa acestui bărbat sfânt; însă Inspiraţia a păstrat pentru noi mărturia ultimelor sale clipe din viaţă. Asemenea sunetului de trâmbiţă, glasul său a răsunat de atunci prin toate veacurile, stimulând prin curajul lui pe mii de martori ai lui Hristos şi trezind în mii de inimi copleşite de întristare ecoul bucuriei lui triumfătoare. "Eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în 'ziua aceea' Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui" (2 Tim. 4,6-8).