Cap. 51 - Un sub-păstor credincios

 

În cartea Faptele Apostolilor se aminteşte doar puţin despre ultima lucrare a apostolului Petru. În timpul anilor foarte ocupaţi de slujire, care au urmat revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, el s-a găsit printre aceia care au depus eforturi neobosite pentru a ajunge la iudeii care veneau la Ierusalim să se închine cu ocazia sărbătorilor anuale.

Cum numărul credincioşilor din Ierusalim şi din alte părţi vizitate de solii crucii creştea, talentele pe care le avea Petru s-au dovedit de o nespusă valoare pentru prima biserică creştină. Influenţa mărturiei sale cu privire la Isus din Nazaret se întindea în lung şi în lat. Asupra lui fusese aşezată o dublă răspundere. El a dat o mărturie hotărâtă înaintea necredincioşilor cu privire la Mesia, lucrând cu toată râvna pentru convertirea lor; şi, în acelaşi timp, a făcut o lucrare deosebită pentru credincioşi, întărindu-i în credinţa lui Hristos.

Numai după ce a fost adus la renunţare de sine şi la o deplină încredere în puterea divină, Petru a primit chemarea de a lucra ca un sub-păstor. Hristos îi spusese lui Petru, înainte de a-L fi tăgăduit: "După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi" (Luca 22,32). Cuvintele acestea erau semnificative pentru lucrarea întinsă şi rodnică pe care urma să o aducă la îndeplinire în viitor acest apostol pentru aceia care aveau să vină la credinţă. Experienţa proprie a lui Petru cu păcatul, suferinţa şi pocăinţa l-au pregătit pentru această lucrare. De-abia după ce şi-a dat seama de slăbiciunea sa a putut el să înţeleagă nevoia credinciosului de a depinde în totul de Hristos. În mijlocul furtunii ispitei, el a ajuns să înţeleagă faptul că omul poate umbla în siguranţă numai dacă, neîncrezându-se în sine, se sprijină pe Mântuitorul.

La ultima întâlnire a lui Hristos cu ucenicii Săi la mare, Petru, încercat prin întrebarea de trei ori repetată: "Mă iubeşti?" (Ioan 21,15-17), a fost reaşezat la locul său printre cei doisprezece. Lui i-a fost încredinţată lucrarea pe care avea s-o facă, să hrănească turma Domnului. Întors acum la Dumnezeu şi primit, el avea nu numai să caute a salva pe cei din afara staulului, dar avea să fie un păstor al oilor.

Hristos i-a amintit lui Petru numai o singură condiţie pentru a-I sluji - "Mă iubeşti?" Aceasta este calificarea cea mai de seamă. Deşi Petru ar fi putut să aibă oricare altă calitate, totuşi, fără iubirea lui Hristos, el nu ar fi putut fi un păstor credincios peste turma lui Dumnezeu. Cunoştinţa, bunăvoinţa, elocvenţa, râvna - toate sunt trebuincioase în vederea unei bune lucrări; dar, fără iubirea lui Hristos în inimă, lucrarea predicatorului creştineşte un eşec.

Iubirea lui Hristos nu este un simţământ, ci este un principiu viu ce trebuie să fie manifestat ca o putere dăinuitoare în inimă. Dacă purtarea şi caracterul păstorului sunt o exemplificare a adevărului pe care el îl susţine, Domnul va pune sigiliul aprobării Sale asupra lucrării. Păstorul şi turma vor deveni una, uniţi prin nădejdea lor comună în Hristos.

Felul în care Mântuitorul s-a purtat cu Petru a constituit o lecţie atât pentru el, cât şi pentru fraţii săi. Deşi Petru Îl tăgăduise pe Domnul său, iubirea pe care Domnul o avea pentru el nu s-a clătinat nicidecum. Şi, când apostolul urma să înceapă lucrarea de slujire a Cuvântului pentru alţii, el avea să-l întâmpine pe cel nelegiuit cu răbdare, simpatie şi iubire iertătoare. Amintindu-şi de propria sa slăbiciune şi cădere, el avea să trateze oile şi mieii turmei încredinţate grijii sale cu aceeaşi bunătate cu care Hristos Se purtase faţă de el.

Fiinţele omeneşti, dedate ele însele răului, sunt pornite să trateze fără blândeţe pe cei ispitiţi şi rătăciţi. Ei nu pot citi inima; ei nu cunosc luptele şi frământările celorlalţi. Ei au nevoie să înveţe despre mustrarea care este iubire, despre lovitura care răneşte spre vindecare, despre avertizarea care anunţă nădejde.

În tot timpul slujirii sale, Petru a vegheat cu credincioşie asupra turmei încredinţate grijii lui şi astfel s-a dovedit vrednic de însărcinarea şi răspunderea dată lui de Mântuitorul. El a înălţat continuu pe Isus din Nazaret ca nădejdea lui Israel, Mântuitorul omenirii. El şi-a adus propria sa viaţă în ascultare de Maestrul Lucrător. Prin toate mijloacele ce-i stăteau la îndemână, el a căutat să-i educe pe credincioşi în vederea unei lucrări active. Prin exemplul său plin de evlavie, cum şi prin neobosita sa activitate, el a însufleţit pe mulţi tineri promiţători să se consacre în totul lucrării slujirii Evangheliei. Cu trecerea timpului, influenţa apostolului ca educator şi conducător a crescut; şi, deşi niciodată nu a pierdut simţul răspunderii de a lucra în mod deosebit pentru iudei, totuşi el a dus mărturia sa în multe ţări şi a întărit credinţa multora în Evanghelie.

În ultimii ani ai lucrării sale în slujba Evangheliei, Petru a fost inspirat să scrie credincioşilor "împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia". Epistolele sale erau mijloace pentru reînsufleţirea curajului şi întărirea credinţei acelora care treceau prin încercări şi necazuri şi de reînnoire a faptelor bune de către aceia care din pricina feluritelor ispite erau în primejdie să-şi piardă încrederea în Dumnezeu. Aceste epistole purtau cu ele simţământul de a fi fost scrise de unul care se împărtăşise din belşug de suferinţele lui Hristos, cum şi de mângâierea Sa; unul a cărui întreagă fiinţă fusese transformată prin har şi a cărui nădejde de viaţă veşnică era ceva sigur şi de neclătinat.

Chiar de la începutul primei sale epistole, bătrânul slujitor al lui Dumnezeu a adus Domnului său un tribut de laudă şi mulţumire. "Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos", exclamă el, "care, după îndurarea sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!"

În nădejdea aceasta, a unei sigure moşteniri pe pământul cel nou, s-au bucurat primii creştini, chiar în timp de încercări severe şi de necazuri. "Voi vă bucuraţi mult", scrie Petru, "măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre".

Cuvintele apostolului au fost scrise pentru învăţătura credincioşilor din toate veacurile, şi ele au o deosebită însemnătate pentru aceia care trăiesc în vremea când "sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape". Îndemnurile şi avertizările sale, cum şi cuvintele lui pline de credinţă şi curaj sunt necesare fiecărui suflet care vrea să-şi menţină credinţa nezguduită "până la sfârşit" (Evr. 3,14).

Apostolul a căutat să-i înveţe pe credincioşi cât de important este să-ţi ţii mintea în frâu ca să nu rătăcească, ocupându-se de subiecte neîngăduite sau să-şi irosească puterile cu teme uşuratice. Cei care nu vor să ajungă pradă amăgirilor lui Satana trebuie să păzească bine intrările sufletului; ei trebuie să se ferească a citi, a vedea sau a auzi ceva care ar da naştere la gânduri necurate. Mintea nu trebuie lăsată să se oprească la întâmplare asupra oricărui subiect pe care vrăjmaşul sufletelor l-ar sugera. Inima trebuie să fie în mod credincios străjuită căci, de nu, răutăţile din afară vor trezi răutăţile dinăuntru şi sufletul va rătăci în întuneric. "Încingeţi-vă coapsele minţii voastre", scria Petru, "fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos" Nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: 'Fiţi sfinţi, căci eu sunt sfânt'".

"Purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul veacurilor pentru voi, care, prin El, sunteţi credincioşi lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi, şi I-a dat slavă, pentru ca, credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu".

Dacă argintul şi aurul ar fi fost îndestulătoare pentru cumpărarea mântuirii oamenilor, cât de uşor ar fi putut fi săvârşită aceasta de Acela care spune: "Al Meu este argintul, şi al Meu este aurul" (Hagai 2,8). Dar numai prin sângele cel preţios al Fiului lui Dumnezeu păcătosul poate să fie răscumpărat. Planul mântuirii a fost bazat pe sacrificiu. Apostolul Pavel scria: "Cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi" (2 Cor. 8,9). Hristos S-a dat pe Sine pentru a ne putea răscumpăra din orice nelegiuire. Şi, ca o binecuvântată încoronare a mântuirii, "darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 6,23).

"Deci, ca unii care prin ascultare de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută", continuă Petru, "iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima". Cuvântul lui Dumnezeu - adevărul - este canalul prin care Domnul Îşi manifestă Duhul şi puterea Sa. Ascultarea de cuvânt produce rodul calităţii cerute - "dragostea de fraţi neprefăcută". Această iubire este născută în cer şi conduce la simţăminte înalte şi acţiuni lipsite de egoism.

Când adevărul devine un principiu dăinuitor în viaţă, sufletul este născut "din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac". Această naştere din nou este rezultatul primirii lui Hristos ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Când prin Duhul Sfânt adevărurile divine se întipăresc în inimă, atunci iau naştere noi concepţii, iar puterile până aici adormite sunt trezite ca să conlucreze cu Dumnezeu.

Aşa a fost cu Petru şi cu ceilalţi ucenici. Hristos a fost pentru lume Descoperitorul adevărului. Prin El, sămânţa cea nestricăcioasă - Cuvântul lui Dumnezeu - a fost semănată în inimile oamenilor. Dar multe dintre cele mai preţioase învăţături ale marelui Învăţător au fost rostite faţă de unii care atunci nu le-au înţeles. Când, după înălţarea Sa, Duhul Sfânt le-a reamintit ucenicilor învăţăturile Sale, sentimentele lor adormite s-au trezit. Înţelesul acestor adevăruri a străfulgerat în mintea lor ca o nouă descoperire şi adevărul, curat şi nealterat, şi-a făcut loc. Atunci ei au ajuns să se împărtăşească de experienţa minunată a vieţii Sale. Cuvântul a dat mărturie prin ei, oameni aleşi de El, şi ei au vestit adevărul cel puternic: "Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr". "Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har" (Ioan 1,14.16).

Apostolul i-a îndemnat pe credincioşi să cerceteze Scripturile, ca printr-o cuvenită înţelegere a lor să-şi poată face lucrarea sigură pentru veşnicie. Petru a înţeles că, în experienţa fiecărui suflet care, în cele din urmă, va fi biruitor, vor fi momente de nedumerire şi încercare; dar el mai ştia că o înţelegere a Scripturilor îl va face în stare pe cel ispitit să-şi amintească de făgăduinţele care îi vor mângâia inima şi îi vor întări credinţa în Cel Atotputernic.

"Orice făptură este ca iarba", declară el, "şi toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul, care v-a fost propovăduit prin Evanghelie. Lepădaţi dar orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul."

Mulţi dintre credincioşii cărora Petru le-a adresat epistolele sale trăiau în mijlocul păgânilor şi multe depindeau de credincioşia lor faţă de înalta chemare a slujirii lor. Apostolul le-a înfăţişat privilegiile ce le aveau ca urmaşi ai lui Isus Hristos. "Voi însă sunteţi o seminţie aleasă", scria el, "o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare."

"Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul. Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării".

Apostolul prezintă în chip lămurit atitudinea pe care credincioşii trebuie să o aibă faţă de autorităţile civile: "Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii care sunt trimişi de el să pedepsească pe făcătorii de rele şi să laude pe cei ce fac bine. Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti. Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu. Cinstiţi pe toţi oamenii, iubiţi pe fraţi; temeţi-vă de Dumnezeu; daţi cinste împăratului".

Cei care erau robi erau sfătuiţi să rămână supuşi stăpânilor lor "cu toată frica nu numai celor ce sunt buni şi blânzi, ci şi celor ce sunt greu de mulţumit. Căci este un lucru plăcut", explică apostolul, "dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare, şi suferă pe nedrept. În adevăr, ce fală este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar, dacă suferiţi cu răbdare când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui. 'El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug'. Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului judecător. El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. Căci eraţi ca nişte oi rătăcite. Dar acum v-aţi întors la Păstorul şi Episcopul sufletelor voastre".

Apostolul le îndemna pe femeile credincioase să fie neprihănite în vorbirea lor şi modeste în îmbrăcămintea şi purtarea lor. "Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară", sfătuia el, "care stă în împletirea părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu".

Învăţătura se aplică credincioşilor din toate veacurile. "După roadele lor îi veţi cunoaşte" (Mat. 7,20). Podoaba unui duh blând şi liniştit este nespus de preţioasă. În viaţa adevăratului creştin, împodobirea exterioară este totdeauna în armonie cu pacea şi sfinţenia lăuntrică. "Dacă voieşte cineva să vină după Mine", spunea Hristos, "să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze" (Mat. 16,24). Lepădarea şi sacrificiul de sine vor caracteriza viaţa creştinului. Dovada că gustul este convertit se va vedea în îmbrăcămintea tuturor acelora care merg pe calea rânduită pentru cei răscumpăraţi ai Domnului.

Este numai drept a iubi frumosul şi a-l dori; dar Dumnezeu doreşte ca noi să iubim şi să căutăm mai întâi frumuseţea cea mai desăvârşită, aceea care este nepieritoare. Nici o împodobire exterioară nu poate fi comparată ca valoare sau farmec cu "un duh blând şi liniştit" şi inul "subţire, alb şi curat" (Apoc. 19,14) pe care-l vor purta toţi sfinţii de pe pământ. Această îmbrăcăminte îi va face frumoşi şi iubiţi aici, şi apoi va alcătui semnul lor de admitere în palatul Împăratului. Făgăduinţa Sa este: "Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici" (Apoc. 3,4).

Privind înainte cu viziune profetică spre vremurile primejdioase în care avea să intre biserica lui Hristos, apostolul îi îndemna stăruitor pe credincioşi să rămână statornici în faţa încercărilor şi a suferinţei. "Prea iubiţilor", scria el, "nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce".

Cercarea este o parte din educaţia primită în şcoala lui Hristos spre a curăţi pe copiii lui Dumnezeu de zgura a ceea ce este pământesc. Experienţele ce-i pun la încercare vin asupra lor din cauză că Dumnezeu conduce pe copiii Săi. Încercările şi piedicile sunt metodele de disciplinare alese de El şi condiţiile succesului puse de El. Cel care citeşte inimile oamenilor cunoaşte slăbiciunile lor mai bine decât le pot cunoaşte ei înşişi. El vede că unii au însuşiri care, dacă ar fi bine îndrumate, ar putea fi folosite spre înaintarea lucrării Sale. În providenţa Sa, El aduce aceste suflete în diferite situaţii şi împrejurări deosebite, pentru ca ei să poată descoperi defectele care stau ascunse cunoaşterii lor. El le dă ocazie să învingă aceste defecte şi să-i facă potriviţi pentru slujire. Deseori, El îngăduie să ardă focul întristării, pentru ca ei să fie curăţiţi.

Grija lui Dumnezeu pentru moştenirea Lui este neîncetată. El nu îngăduie să vină asupra copiilor Săi nici o altă întristare decât aceea care este absolut trebuincioasă pentru binele lor prezent şi veşnic. El va curăţi biserica Sa, aşa cum Hristos a curăţit templul în timpul slujirii Sale pe pământ. Tot ce aduce El asupra poporului Său în ce priveşte încercarea şi durerea vin pentru ca ei să poată dobândi o mai profundă pietate şi o mai mare putere de a duce mai departe triumful crucii.

Fusese un timp în experienţa lui Petru când el n-a vrut să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Când Mântuitorul a făcut cunoscut ucenicilor suferinţele şi moartea ce stăteau ameninţătoare înaintea Sa, Petru a exclamat: "Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu şi se întâmple aşa ceva!" (Mat.16,22). Autocompătimirea care l-a tras înapoi de la părtăşia cu Hristos în suferinţă a fost ceea ce l-a mânat pe Petru să rostească dojana. Pentru ucenic, a fost o învăţătură amară şi una pe care el a învăţat-o, dar încet, şi anume că umblarea, calea lui Hristos pe pământ duce prin agonie şi umilinţă. Dar el avea să înveţe lecţia ei numai în dogoarea cuptorului de foc. Acum, când trupul său care odată fusese plin de râvnă se încovoiase sub povara anilor şi a muncii, el a putut să scrie: "Prea iubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui".

Adresându-se prezbiterilor bisericii în legătură cu răspunderile lor de sub-păstori ai turmei lui Hristos, apostolul scria: "Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. Nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărţeală, ci făcându-vă pilde turmei. Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate veşteji, a slavei".

Cei care ocupă poziţia de sub-păstori trebuie să dea pe faţă o atentă grijă de turma Domnului. Nu ar trebui să fie o supraveghere dictatorială, ci una care tinde să încurajeze, să întărească şi să înalţe. Slujirea Evangheliei înseamnă mult mai mult decât ţinerea de predici; înseamnă o lucrare stăruitoare şi personală. Biserica de pe pământ este alcătuită din bărbaţi şi femei cu greşeli, care au nevoie de efort plin de răbdare şi osteneală spre a fi formaţi şi disciplinaţi să lucreze, fiind acceptaţi în viaţa aceasta, iar în viaţa viitoare să fie încununaţi cu slavă şi nemurire. Este nevoie de slujitori, păstori credincioşi - care nu vor linguşi pe popor, nici nu-l vor trata cu asprime, ci care îl vor hrăni cu pâinea vieţii - bărbaţi care în viaţa lor să simtă zilnic puterea convertitoare a Duhului Sfânt şi care să nutrească în inimă o iubire puternică şi neegoistă faţă de aceia pentru care lucrează.

Se cere din partea sub-păstorului să lucreze cu tact atunci când este chemat să dea piept cu înstrăinarea, amărăciunea, invidia şi gelozia în biserică, şi va trebui să lucreze în spiritul lui Hristos pentru a pune lucrurile în rânduială. Cu credincioşie, avertizările trebuie date, păcatele mustrate, relele îndreptate şi aceasta nu numai prin lucrarea slujitorului de la amvon, ci şi prin lucrarea personală. Inima încăpăţânată poate că se împotriveşte soliei, iar slujitorul lui Dumnezeu ar putea fi judecat greşit şi criticat. Atunci, el să-şi amintească de faptul că "înţelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roduri bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada neprihănirii este semănată în pace pentru cei ce fac pace" (Iacov 3,17.18).

Lucrarea slujitorului Evangheliei este aceea de a pune "în lumină înaintea tuturor care este isprăvnicia acestei taine, ascunse de veacuri în Dumnezeu" (Ef. 3,9). Dacă cineva care intră în această lucrare alege partea cu cel mai puţin sacrificiu de sine, mulţumindu-se numai cu predicarea şi lăsând pentru altul lucrarea de slujire personală, lucrarea lui nu va fi primită de Dumnezeu. Suflete pentru care a murit Hristos pier din lipsa unei lucrări personale bine îndrumate, iar acela care, intrând în lucrarea de slujire, nu este gata să facă lucrarea personală cerută de întregirea turmei şi-a greşit cariera.

Spiritul adevăratului păstor este acela al uitării de sine. El se pierde din vedere pe sine, pentru a putea săvârşi lucrările lui Dumnezeu. Prin predicarea Cuvântului şi prin lucrare personală în casele oamenilor, el le cunoaşte nevoile, durerile şi cercările; şi conlucrând cu marele Purtător de poveri, el împărtăşeşte întristările lor, îi mângâie în durerile lor, potoleşte foamea sufletului şi le câştigă inimile pentru Dumnezeu. În această lucrare, slujitorul este însoţit de îngerii cerului şi el însuşi este învăţat şi luminat de adevărul care înţelepţeşte spre mântuire.

În legătură cu învăţăturile sale adresate celor cu poziţii de încredere în biserică, apostolul a subliniat câteva principii generale care trebuie să fie urmate de toţi aceia care sunt legaţi laolaltă în comuniunea bisericii. Membrii cei mai tineri ai turmei erau îndemnaţi stăruitor să urmeze pilda bătrânilor lor în ce priveşte practicarea umilinţei, asemenea lui Hristos. "Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci 'Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har'. Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi. Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale, ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă".

Petru a scris credincioşilor într-o vreme de o deosebită încercare a bisericii. Mulţi chiar se şi împărtăşiseră de suferinţele lui Hristos şi în curând biserica avea să îndure o perioadă de îngrozitoare prigoană. Într-o perioadă scurtă de câţiva ani, mulţi dintre aceia care stătuseră ca învăţători şi conducători în biserică aveau să-şi dea viaţa pentru Evanghelie. În curând, lupi cruzi aveau să pătrundă în biserică, necruţând turma. Dar nici unul din aceste lucruri nu trebuia să-i descurajeze pe aceia a căror nădejde era concentrată în Hristos. Prin cuvinte încurajatoare şi de însufleţire, Petru a îndreptat minţile credincioşilor de la încercările prezente şi de la viitoarele scene de suferinţă "la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji". "Dumnezeul oricărui har", se ruga el cu toată căldura sufletului, "care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin!"