Cap. 53 - Ioan, apostolul iubit

 

Ioan este deosebit printre ceilalţi apostoli prin aceea că era "ucenicul pe care-l iubea Isus" (Ioan 21,20). Se pare că el se bucurase de o deosebită prietenie din partea lui Hristos şi a primit multe dovezi ale încrederii şi iubirii Mântuitorului. El a fost unul din cei trei cărora li s-a îngăduit să fie martori ai slavei lui Hristos pe muntele schimbării la faţă şi a agoniei Sale din Ghetsemani şi în grija lui a încredinţat Domnul pe mama Sa în acele ultime ceasuri ale chinului Său.

Simpatiei Mântuitorului pentru ucenicul iubit acesta i-a răspuns cu toată tăria unei călduroase devoţiuni. Ioan s-a agăţat de Hristos aşa cum se agaţă viţa de vie de arac. Pentru Învăţătorul său, el a înfruntat curajos primejdia sălii de judecată şi a zăbovit lângă cruce; şi, la vestea că Hristos a înviat, el s-a grăbit la mormânt, şi în râvna sa l-a întrecut chiar şi pe înflăcăratul Petru.

Iubirea plină de încredere şi devoţiunea neegoistă manifestate în viaţa şi caracterul lui Ioan prezintă lecţii de o nespusă valoare pentru biserica creştină. Ioan nu poseda din fire frumuseţea de caracter pe care a dat-o pe faţă în viaţa sa de mai târziu. Din fire, el a avut defecte serioase. El nu numai că era mândru, dornic de afirmare şi ambiţios după onoare, dar şi impulsiv, plin de resentimente atunci când era nedreptăţit. El şi fratele său fuseseră numiţi "fiii tunetului". O fire rea, dorinţă după răzbunare, spirit de critică, toate acestea se aflau în ucenicul iubit. Dar, sub toate acestea, Învăţătorul divin a văzut o inimă arzătoare, sinceră şi iubitoare. Isus a mustrat lăcomia sa, i-a dezamăgit ambiţiile şi i-a pus la încercare credinţa. Dar i-a descoperit cam ce dorea sufletul lui - frumuseţea sfinţeniei, puterea transformatoare a iubirii.

Defectele din caracterul lui Ioan au ieşit cu putere la iveală în diferitele ocazii în timpul umblării sale împreună cu Mântuitorul. Odată, Hristos a trimis soli înaintea Sa într-un oraş al samaritenilor, cerând din partea oamenilor să pregătească ceva de-ale mâncării pentru El şi ucenicii Săi. Când Mântuitorul S-a apropiat de oraş, El S-a făcut că ar vrea să meargă mai departe spre Ierusalim. Lucrul acesta a trezit invidia samaritenilor şi, în loc să-L invite să mai zăbovească cu ei, s-au reţinut să-I arate bunăvoinţă, aşa cum ar fi făcut faţă de un călător de rând. Niciodată, Isus nu a impus cuiva să rămână la El şi samaritenii au pierdut binecuvântarea care le-ar fi fost dată, dacă ei L-ar fi rugat să le fie oaspete.

Ucenicii ştiau că dorinţa lui Hristos era să-i binecuvânteze pe samariteni prin prezenţa Sa; răceala, gelozia şi dispreţul manifestate faţă de Învăţătorul lor i-a surprins şi indignat. În mod deosebit, Iacov şi Ioan s-au agitat. Ca Acela căruia ei Îi dădeau atâta cinste să fie tratat în felul acesta li se părea un rău prea mare pentru a putea fi trecut cu vederea, fără o pedepsire imediată. În râvna lor, ei au spus: "Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?" referindu-se la nimicirea ostaşilor samariteni şi a ostaşilor ce erau cu ei, trimişi să-l prindă pe profetul Ilie. Ei au fost surprinşi să vadă că Isus Se mâhneşte din pricina cuvintelor lor şi s-au mirat şi mai mult atunci când au auzit mustrarea: "Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască" (Luca 9,54-56).

Silirea oamenilor ca să-L primească nu face parte din misiunea lui Hristos. Satana şi oamenii mânaţi de spiritul său sunt cei care caută să silească conştiinţa. Sub pretextul unei râvne după neprihănire, oamenii care sunt în legătură cu îngerii răi aduc uneori suferinţă asupra semenilor lor, cu scopul de a-i converti la ideile lor despre religie; însă Hristos manifestă întotdeauna milă, căutând mereu să câştige prin descoperirea iubirii Sale. El nu poate îngădui nici un rival în suflet şi nici nu primeşte o slujire împărţită; ci El doreşte numai o slujire de bunăvoie, o predare liber consimţită a inimii sub lucrarea constrângătoare a iubirii.

Cu altă ocazie, Iacov şi Ioan au prezentat, prin mama lor, o rugăminte, cerând ca să le fie îngăduit să ocupe cele mai înalte şi cele mai de cinste poziţii în Împărăţia lui Hristos. Cu toate că Hristos a repetat de mai multe ori învăţătura cu privire la natura Împărăţiei Sale, aceşti tineri ucenici mai nutreau încă nădejdea unui Mesia care avea să-Şi ocupe tronul şi să-Şi exercite puterea regească potrivit dorinţelor oamenilor. Mama, dorind pentru ei locul de cinste în această împărăţie, a cerut: "Porunceşte ca, în împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta!"

Mântuitorul însă a răspuns: "Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?" Ei şi-au amintit că aceste cuvinte tainice vorbeau despre cercare şi suferinţă, totuşi au răspuns plini de încredere: "Putem!". Ei au socotit ca cea mai înaltă cinste a-şi dovedi loialitatea lor prin împărtăşirea de tot ce avea să se întâmple Domnului.

"Este adevărat că veţi bea paharul Meu şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu", a declarat Hristos - în faţa Lui fiind o cruce în loc de un tron, doi tâlhari ca tovarăşi ai Săi la dreapta şi la stânga Sa. Iacov şi Ioan aveau să aibă parte, ca şi Domnul, de suferinţă - unul sortit la o moarte fulgerătoare prin sabie; celălalt având să urmeze, dintre toţi apostolii, cel mai îndelung pe Învăţătorul Său în muncă, ocară şi prigoană. "Dar a şedea la dreapta şi la stânga Mea", a continuat El, "nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu" (Matei 20,21-23).

Isus a înţeles motivul care a inspirat cererea şi a mustrat astfel mândria şi ambiţia celor doi ucenici: "Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Matei 20,25-28).

În Împărăţia lui Dumnezeu, locul nu este dobândit prin favoritism. Nu este câştigat şi nici nu este primit printr-o împărţire arbitrară. El este rezultatul caracterului. Cununa şi tronul sunt semnele atingerii unei anume stări - semne ale biruinţei asupra ta însuţi prin harul Domnului nostru Isus Hristos.

Mult timp după aceea, când Ioan ajunsese să-L iubească pe Hristos prin împărtăşirea cu suferinţele Sale, Domnul Isus i-a descoperit care este condiţia apropierii de Împărăţia Sa. "Celui ce va birui", a spus Hristos, "îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie" (Apoc. 3,21). Cel care stă cel mai aproape de Hristos va fi acela care a băut mai din plin din spiritul Său de sacrificiu de sine plin de iubire - iubire care "nu se lasă, nu se umflă de mândrie" nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău" (1 Cor. 13,4.5) - iubirea aceasta a făcut pe ucenic cum a făcut şi pe Domnul nostru să dea totul, să trăiască, să lucreze şi să se sacrifice chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii.

Altădată, în primele lor lucrări evanghelistice, Iacov şi Ioan au întâlnit pe cineva care, deşi nu era recunoscut ca urmaş al lui Hristos, scotea draci în Numele Său. Ucenicii l-au oprit pe acest bărbat să mai lucreze şi au gândit că erau îndreptăţiţi să facă lucrul acesta. Dar, când au prezentat problema înaintea lui Hristos, El i-a mustrat, spunând: "Nu-l opriţi, căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea" (Marcu 9,39). Nimeni care în vreun fel se arăta prietenos faţă de Hristos nu trebuia respins. Ucenicii nu trebuia să nutrească un spirit îngust şi exclusivist, ci trebuia să dea pe faţă aceeaşi simpatie mult cuprinzătoare pe care au văzut-o la Învăţătorul lor. Iacov şi Ioan au gândit că, oprind pe acest om, ei urmăreau onoarea Domnului; dar ei au început să vadă că, de fapt, erau geloşi pentru ei înşişi. Ei şi-au recunoscut greşeala şi au primit mustrarea. Învăţăturile lui Hristos, care prezintă blândeţea, umilinţa şi iubirea ca fiind esenţiale creşterii în har şi utile pentru lucrarea Sa, erau de cel mai mare preţ pentru Ioan. El a strâns ca pe o comoară fiecare învăţătură şi a căutat continuu să-şi aducă viaţa în armonie cu modelul divin. Ioan începuse să discearnă slava lui Dumnezeu - nu fala şi puterea lumească pentru care fusese învăţat să nădăjduiască, ci "o slavă întocmai cu slava singurului născut din Tatăl" plin de har şi de adevăr" (Ioan 1,14).

Profunzimea şi căldura iubirii lui Ioan faţă de Învăţătorul său nu alcătuiau motivul iubirii lui Hristos faţă de el, ci efectul acestei iubiri. Ioan a dorit să ajungă asemenea lui Isus şi, sub influenţa transformatoare a iubirii lui Hristos, el a devenit blând şi smerit. Eul era ascuns în Isus. Mai presus de oricare dintre tovarăşii săi, Ioan s-a supus puterii acelei vieţi uimitoare. El spune: "Viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o". "Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui şi har după har" (1 Ioan 1,2; Ioan 1,16). Ioan cunoştea pe Mântuitorul dintr-o experienţă practică. Învăţăturile Maestrului său erau săpate în sufletul lui. Când mărturisea despre harul Mântuitorului, vorbirea lui simplă era convingătoare datorită iubirii de care era pătrunsă întreaga lui fiinţă.

Iubirea profundă a lui Ioan pentru Hristos era ceea ce îl făcea totdeauna să dorească să fie cât mai aproape de El. Mântuitorul îi iubea pe toţi cei doisprezece, dar Ioan era spiritul cel mai primitor. El era mai tânăr decât ceilalţi şi, cu o încredere mult mai mare ca aceea a unui copil, şi-a deschis inima lui Isus. În felul acesta, a ajuns să fie cel mai iubit de Hristos, şi prin el au fost vestite oamenilor cele mai profunde învăţături spirituale ale Mântuitorului.

Isus îi iubeşte pe aceia care Îl reprezintă pe Tatăl, şi Ioan putea vorbi despre iubirea Tatălui, aşa cum nu o putea face nici unul dintre ceilalţi apostoli. El a descoperit semenilor săi ceea ce simţea în propriul său suflet, reprezentând în caracterul său atributele lui Dumnezeu. Slava Domnului era arătată pe faţa lui. De pe faţa sa, frumuseţea sfinţeniei care îl transformase strălucea cu o strălucire asemănătoare celei a lui Hristos. În adorare şi iubire, el L-a privit pe Mântuitorul până ce asemănarea cu Hristos şi părtăşia cu El au devenit singura lui dorinţă, iar în caracterul său s-a reflectat caracterul Învăţătorului său.

"Vedeţi", spunea el, "ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este" (1 Ioan 3,1.2).