Cap. 54 - Un martor credincios

 

După înălţarea lui Hristos, Ioan a stat ca un lucrător credincios şi zelos pentru Domnul. Împreună cu ceilalţi apostoli, s-a împărtăşit de revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii, şi, cu un nou zel şi cu putere, a continuat să spună oamenilor cuvintele vieţii, căutând să îndrume gândurile lor către Cel Nevăzut. El a fost un predicator puternic, plin de căldură şi cu o râvnă profundă. Într-un limbaj frumos şi cu un glas melodios, el a relatat cuvintele şi faptele lui Hristos, vorbind într-un mod care impresiona inimile celor care îl ascultau. Simplitatea cuvintelor sale, puterea măreaţă a adevărurilor pe care le rostea, cum şi zelul şi căldura ce caracterizau învăţăturile sale l-au făcut să fie bine primit de toate clasele sociale.

Viaţa apostolului era în armonie cu învăţăturile sale. Iubirea pentru Hristos, ce strălucea în inima sa, l-a condus să depună o muncă plină de zel şi neobosită pentru semenii săi şi îndeosebi pentru fraţii săi din biserica creştină.

Hristos îi îndemnase pe primii ucenici să se iubească unii pe alţii aşa cum îi iubea El. În felul acesta, ei aveau să dea lumii mărturie despre faptul că Hristos era în ei, nădejdea slavei. "Vă dau o poruncă nouă", a spus El, "Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii" (Ioan 13,3.4). Atunci când fuseseră rostite aceste cuvinte, ucenicii nu le-au putut înţelege; dar, după ce fuseseră martori la suferinţele lui Hristos, după răstignirea, învierea şi înălţarea Lui la cer şi după coborârea Duhului Sfânt peste ei, în Ziua Cincizecimii, ei au avut o înţelegere mai clară a iubirii lui Dumnezeu şi a naturii acelei iubiri pe care ei trebuia să o aibă unul faţă de altul. Atunci, Ioan a putut să spună conlucrătorilor săi apostoli:

"Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi".

După coborârea Duhului Sfânt, când ucenicii au pornit să vestească un Mântuitor viu, singura lor dorinţă era mântuirea sufletelor. Ei se bucurau de o dulce părtăşie cu sfinţii. Ei erau blânzi, cu judecată, plini de abnegaţie, gata să facă orice sacrificiu pentru cauza adevărului. În zilnica lor părtăşie unii cu alţii, ei au dat pe faţă iubirea pe care Hristos le-o recomandase. Prin cuvinte şi fapte neegoiste, ei se străduiau să aprindă această iubire şi în inimile altora.

Credincioşii urmau să cultive mereu o asemenea iubire. Ei aveau să păşească înainte, într-o ascultare din inimă faţă de noua poruncă. Atât de strâns urma să fie uniţi cu Hristos, încât să fie în stare să împlinească toate cerinţele Lui. Viaţa lor trebuia să preamărească puterea unui Mântuitor care îi putea îndreptăţi prin neprihănirea Sa.

Dar, în mod treptat, s-a produs o schimbare. Credincioşii au început să caute defecte în ceilalţi. Stăruind asupra greşelilor, dând loc unei critici răutăcioase, ei au pierdut din vedere pe Mântuitorul, precum şi iubirea Sa. Ei au devenit mai stricţi în ce priveşte ceremoniile exterioare, mai scrupuloşi în ce priveşte teoria decât trăirea credinţei. În râvna lor de a osândi pe alţii, ei au trecut cu vederea propriile lor greşeli. Ei au părăsit iubirea frăţească la care îi îndemnase Hristos şi, mai trist decât orice, ei nu şi-au dat seama de pierderea lor. Ei nu-şi dădeau seama că fericirea şi bucuria părăseau viaţa lor şi că, lăsând iubirea lui Dumnezeu în afara inimilor lor, în curând aveau să umble în întuneric.

Ioan, dându-şi seama că iubirea frăţească scădea în biserică, a stăruit pe lângă credincioşi cu privire la continua nevoie a acestei iubiri. Epistolele sale către biserică sunt pline de acest gând. "Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii", scria el, "căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii".

Despre sensul deosebit în care această iubire trebuie să fie manifestată de credincioşi, apostolul scria: "Vă scriu o poruncă nouă, lucru care este adevărat atât cu privire la El, cât şi cu privire la voi; căci întunericul se împrăştie şi lumina adevărată răsare iar. Cine zice că este în lumină şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său, rămâne în lumină, şi în el nu este nici un prilej de poticnire. Dar cine urăşte pe fratele său este în întuneric, umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii". "Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început, este adevărată: să ne iubim unii pe alţii". "Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său, este un ucigaş; şi ştiţi că nici un ucigaş n-are viaţa veşnică, rămânând în el. Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi".

Nu împotrivirea din partea lumii este aceea care pune cel mai mult în primejdie biserica lui Hristos. Răul nutrit în inimile credincioşilor este acela care lucrează cel mai cumplit dezastru şi cea mai sigură întârziere a înaintării lucrării lui Dumnezeu. Nu există nici o altă cale mai sigură de a slăbi spiritualitatea decât nutrirea invidiei, suspiciunii, căutării de greşeli şi a bănuielilor rele. Pe de altă parte, cea mai puternică mărturie că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume este existenţa armoniei şi unităţii dintre oameni cu firi diferite şi care alcătuiesc biserica Sa. Este privilegiul urmaşilor lui Hristos să dea această mărturie. Dar, pentru a face aceasta, ei trebuie să se aşeze sub conducerea lui Hristos. Caracterul lor trebuie să ajungă asemenea caracterului Său, iar voinţa lor, asemenea voinţei Lui.

"Vă dau o poruncă nouă", a spus Isus. "Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi unii pe alţii" (Ioan 13,34). Ce minunată declaraţie; dar vai, cât de puţin pusă în practică! Este dureros că, în biserica de astăzi a lui Dumnezeu, iubirea frăţească lipseşte. Mulţi dintre aceia care pretind că-L iubesc pe Mântuitorul nu se iubesc între ei. Necredincioşii sunt atenţi să vadă dacă credinţa celor ce se numesc creştini exercită o influenţă sfinţitoare asupra vieţii lor; şi ei sunt ageri în a găsi defecte în caracter şi nestatornicie în acţiuni. Fie ca să nu dea creştinii ocazie vrăjmaşului să arate spre ei şi să spună: "Iată cum oamenii aceştia, stând sub stindardul lui Hristos, se urăsc unii pe alţii." Creştinii sunt cu toţii membri ai aceleiaşi familii, toţi copii ai aceluiaşi Părinte ceresc, având aceeaşi binecuvântată nădejde a nemuririi. Legătura ce-i ţine laolaltă ar trebui să fie foarte strânsă şi duioasă.

Iubirea divină face cele mai mişcătoare apeluri la inimă atunci când ne cheamă să dăm pe faţă aceeaşi milă duioasă pe care a manifestat-o Hristos. Numai acela care are o iubire neegoistă faţă de fratele său are adevărata iubire a lui Dumnezeu. Adevăratul creştin nu va îngădui cu bună ştiinţă ca sufletul care se află în primejdie şi nevoie să treacă neavertizat şi fără a se fi îngrijit de el. El nu se va ţine departe de cel rătăcit, lăsându-l să se afunde mai departe în nefericire şi descurajare sau să cadă pe câmpul de luptă al lui Satana.

Cei care niciodată nu au experimentat iubirea duioasă şi cuceritoare a lui Hristos nu pot conduce pe alţii la izvorul vieţii. Iubirea Lui în inimă alcătuieşte o putere constrângătoare care-i face pe oameni să-L descopere în vorbire, într-un spirit blând şi milos, în înălţarea vieţii acelora cu care ei sunt în legătură. Lucrătorii creştini care izbândesc în strădaniile lor trebuie să-L cunoască pe Hristos; şi, pentru a-L cunoaşte, ei trebuie să cunoască iubirea Lui. În ceruri, destoinicia lor ca lucrători este măsurată după capacitatea lor de a iubi aşa cum a iubit Hristos şi a lucra cum a lucrat El.

"Să nu iubim cu vorba", scrie apostolul, "ci cu fapta şi cu adevărul". Desăvârşirea caracterului creştin este obţinută atunci când îndemnul de a ajuta şi a fi o binecuvântare pentru alţii izvorăşte continuu dinăuntru. Atmosfera acestei iubiri care învăluie sufletul credinciosului este aceea care face din el un miros de viaţă spre viaţă şi îngăduie lui Dumnezeu să binecuvânteze lucrarea lui.

Iubirea supremă faţă de Dumnezeu şi iubirea neegoistă unul faţă de celălalt - acesta este darul cel mai bun pe care îl poate revărsa Părintele nostru ceresc. Iubirea aceasta nu este un impuls, ci un principiu divin, o putere permanentă. Inima neconsacrată nu o poate genera sau produce. Iubirea aceasta se găseşte numai în inima unde domneşte Isus. "Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi". În inima renăscută prin harul divin, iubirea este principiul conducător al acţiunii. Ea schimbă caracterul, stăpâneşte impulsiunile, controlează pasiunile şi înnobilează simţămintele inimii. Această iubire nutrită în suflet îndulceşte viaţa şi răspândeşte în jur o influenţă purificatoare.

Ioan s-a străduit să-i facă pe credincioşi să înţeleagă înaltele privilegii ce vor fi partea lor prin punerea în practică a spiritului iubirii. Această putere răscumpărătoare, umplând inima, va controla orice alt motiv şi va ridica pe cel care o posedă mai presus de influenţele stricăcioase ale lumii. Şi când acestei iubiri i se va îngădui să aibă deplină stăpânire şi va deveni forţa îndrumătoare în viaţă, atunci credinţa şi încrederea lor în Dumnezeu şi purtarea Lui cu ei va fi desăvârşită. Atunci ei pot veni la El cu credinţă deplină, ştiind că vor primi de la El tot ce le este necesar pentru binele prezent şi veşnic. "Astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi", scria el, "pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica". "Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă" Şi dacă ştim că ne ascultă, " ştim că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut".

"Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi". "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire". Condiţiile pentru a dobândi îndurare de la Dumnezeu sunt simple şi drepte. Domnul nu cere din partea noastră să facem unele lucruri dureros de grele pentru a dobândi iertarea. Nu este nevoie să facem lungi şi obositoare pelerinaje sau să împlinim penitenţe chinuitoare pentru a recomanda sufletele noastre Dumnezeului cerului sau pentru ispăşirea nelegiuirilor noastre. Cine "mărturiseşte şi se lasă" de păcatul său, "capătă îndurare" (Prov. 28,13).

În curţile de sus, Hristos mijloceşte pentru biserica Sa, pentru aceia pentru care El a plătit cu sângele Său preţul răscumpărării. Secolele, veacurile nu pot niciodată scădea nimic din puterea jertfei Lui de ispăşire. Nici viaţa şi nici moartea, nici înălţimea şi nici adâncimea nu pot să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus; nu fiindcă noi Îl ţinem pe El aşa de tare, ci fiindcă El ne ţine pe noi aşa de strâns. Dacă mântuirea noastră ar depinde de strădaniile noastre, atunci nu am putea fi mântuiţi; dar ea depinde de Acela care Se află înapoia tuturor făgăduinţelor. Prinderea noastră de El se poate să fie slabă, dar iubirea Lui este aceea a unui frate mai mare; atâta timp cât menţinem legătura cu El, nimeni nu ne poate smulge din mâna Sa.

Cu cât anii treceau şi numărul credincioşilor creştea, cu atât Ioan lucra cu o şi mai mare credincioşie şi râvnă pentru fraţii săi. Vremurile erau pline de primejdii pentru biserică. Amăgiri satanice se găseau pretutindeni. Printr-o reprezentare greşită şi prin minciună, uneltele lui Satana căutau să stârnească împotrivire faţă de învăţăturile lui Hristos; şi, ca urmare, biserica era ameninţată de dezbinări şi rătăciri. Unii care Îl mărturiseau pe Hristos pretindeau că iubirea Lui i-a eliberat de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, mulţi învăţau că este necesar să păzească obiceiurile şi ceremoniile iudaice; şi că simpla păzire a Legii, fără credinţa în sângele lui Hristos, era îndestulătoare pentru mântuire. Unii, susţineau că Hristos a fost un om bun, dar Îi tăgăduiau divinitatea. Unii care pretindeau a fi credincioşi cauzei lui Hristos, erau nişte amăgitori, căci în practică ei tăgăduiau atât pe Hristos, cât şi Evanghelia Sa. Ei înşişi, trăind în nelegiuire, aduceau rătăcirea în biserică. În felul acesta, mulţi erau împinşi în păienjenişul scepticismului şi al îndoielii.

Ioan s-a umplut de tristeţe când a văzut cum aceste rătăciri otrăvitoare se furişau în biserică. El a văzut primejdiile la care era expusă biserica şi a întâmpinat situaţia grea cu promptitudine şi hotărâre. Epistolele lui Ioan aduc un suflu al spiritului iubirii. Pare ca şi cum ar fi scris cu o pană muiată în iubire. Dar, când venea în legătură cu aceia care călcau Legea lui Dumnezeu şi totuşi pretindeau că trăiesc fără păcat, el nu ezita să-i avertizeze pentru îngrozitoarea lor amăgire.

Scriind unei ajutoare în lucrarea Evangheliei, o femeie cu o bună reputaţie şi cu o mare influenţă, el spunea: "În lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul! Păziţi-vă bine să nu pierdeţi rodul muncii voastre, ci să primiţi o răsplată deplină. Oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi şi să nu-i ziceţi: 'Bun venit!' Căci cine-i zice: 'Bun venit!' se face părtaş faptelor lui rele".

Noi suntem autorizaţi să avem aceeaşi atitudine şi consideraţie ca şi ucenicul iubit faţă de aceia care pretind că sunt în Hristos, dar trăiesc călcând Legea lui Dumnezeu. În aceste zile de pe urmă, există rele asemănătoare cu cele care ameninţau prosperitatea primei biserici; şi ar trebui să luăm cu multă atenţie seama la învăţăturile apostolului Ioan cu privire la aceste puncte. "Trebuie să aveţi iubire faţă de alţii", este strigătul ce se aude pretutindeni, îndeosebi din partea acelora care se pretind sfinţi. Dar adevărata iubire este prea curată spre a acoperi un păcat nemărturisit. În timp ce trebuie să iubim sufletele pentru care a murit Hristos, nu trebuie să facem nici un compromis cu răul. Nu trebuie să ne unim cu cel răzvrătit şi să numim aceasta iubire. Dumnezeu cere din partea poporului Său din acest veac să stea pentru adevăr tot atât de neclintit cum a stat şi Ioan, împotrivindu-se rătăcirilor distrugătoare de suflet.

Apostolul învaţă că, în timp ce suntem datori să dăm pe faţă amabilitate creştină, suntem autorizaţi să luăm o atitudine cât se poate de hotărâtă faţă de păcat şi păcătoşi; căci aceasta nu este în contradicţie cu adevărata iubire. "Oricine face păcat", scrie el, "face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege. Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut".

Ca martor pentru Hristos, Ioan nu a intrat în nici o discuţie contradictorie, nu s-a implicat în nici o dezbatere istovitoare. El a declarat ceea ce ştia, ce văzuse şi auzise. El fusese într-o intimă părtăşie cu Hristos, auzise învăţăturile Sale şi fusese martor al minunilor Lui puternice. Puţini au putut vedea frumuseţea caracterului lui Hristos aşa cum a văzut-o Ioan. Pentru el, întunericul se risipise; pentru el strălucea adevărata lumină. El vorbea din prea plinul unei inimi care prisosea de iubire faţă de Mântuitorul; şi nici o putere nu putea să stea împotriva cuvintelor sale.

"Ce era de la început", declară el, "ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii" ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos."

Astfel, fiecare adevărat credincios poate fi în stare, prin propria sa experienţă, să adeverească faptul că "Dumnezeu spune adevărul" (Ioan 3,33). El poate să dea mărturie despre ce a văzut, a auzit şi a simţit el în ceea ce priveşte puterea lui Hristos.