Cap. 56 - Patmos

 

Trecuse mai mult de o jumătate de secol de la organizarea bisericii creştine. În tot acest timp, solia Evangheliei avusese continuu de întâmpinat împotrivire. Vrăjmaşii ei nu-şi potoliseră niciodată sforţările şi, în cele din urmă, au izbutit să implice şi puterea împăratului roman împotriva creştinilor.

În groaznica prigoană care a urmat, apostolul Ioan a făcut foarte mult spre a întări şi consolida credinţa credincioşilor. El a dat o mărturie pe care adversarii lui nu au putut-o tăgădui şi care a ajutat fraţilor săi să întâmpine cu curaj şi credincioşie cercările ce aveau să vină asupra ei. Când credinţa creştinilor părea că se clatină sub violenta împotrivire cu care ei erau siliţi să dea piept, bătrânul şi încercatul slujitor al lui Isus avea să repete cu putere şi elocvenţă istoria Mântuitorului răstignit şi înviat. Neclintit, el şi-a menţinut credinţa şi de pe buzele sale a venit mereu aceeaşi solie fericită: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la cuvântul vieţii, " ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă" (1 Ioan 1,1-3).

Ioan a trăit până la adânci bătrâneţi. El a fost martor al nimicirii Ierusalimului şi al ruinării măreţului templu. Fiind ultimul supravieţuitor dintre ucenicii care fuseseră în strânsă legătură cu Mântuitorul, solia sa a avut o mare influenţă în a stabili faptul că Isus era Mesia, Răscumpărătorul lumii. Nimeni nu putea pune la îndoială sinceritatea lui, iar, prin învăţăturile sale, mulţi au fost determinaţi să se întoarcă de la necredinţă.

Conducătorii iudeilor erau plini de o ură amară împotriva lui Ioan din cauza neşovăitoarei sale credincioşii faţă de cauza lui Hristos. Ei au declarat că strădaniile lor împotriva creştinilor nu vor avea nici un rezultat atâta timp cât mărturia lui Ioan mai răsună încă în urechile oamenilor. Pentru ca minunile şi învăţăturile lui Isus să poată fi uitate, glasul îndrăzneţului martor trebuia să fie adus la tăcere.

Prin urmare, Ioan a fost somat să se prezinte la Roma spre a fi judecat pentru credinţa sa. Aici, înaintea autorităţilor, învăţătura apostolului a fost prezentată într-un chip cu totul neadevărat. Martori mincinoşi l-au învinuit că învaţă nişte rătăciri răzvrătitoare. Prin aceste învinuiri, vrăjmaşii lui nădăjduiau să obţină moartea ucenicului.

Ioan s-a apărat într-un mod clar şi convingător şi cu o aşa simplitate şi sinceritate, încât cuvintele lui au avut un efect puternic. Ascultătorii lui au rămas surprinşi de înţelepciunea şi iscusinţa vorbirii sale. Dar, cu cât era mai convingătoare mărturia lui, cu atât mai profundă era ura potrivnicilor săi. Împăratul Domiţian era plin de furie. El nu era în stare să pună în discuţie argumentarea credinciosului apărător al lui Hristos şi nici să se opună puterii care însoţea rostirea de către acesta a adevărului; totuşi, el s-a hotărât să aducă la tăcere această voce.

Ioan a fost aruncat într-un cazan cu ulei în clocot; însă Domnul a ocrotit viaţa credinciosului Său slujitor, aşa după cum i-a ocrotit pe cei trei tineri evrei în cuptorul încins. Când au fost spuse cuvintele: "Astfel pier toţi aceia care cred în acest înşelător, Isus Hristos din Nazaret", Ioan a declarat: "Domnul meu S-a supus plin de răbdare la tot ce Satana şi îngerii săi au putut născoci spre a-L umili şi chinui. El Şi-a dat viaţa pentru salvarea lumii. Mă simt onorat îngăduindu-mi-se să sufăr pentru El. Eu sunt un om slab şi păcătos. Hristos a fost sfânt, nevinovat, nepătat. El nu a păcătuit şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug."

Aceste cuvinte au avut influenţa lor şi Ioan a fost scos din cazan chiar de aceia care îl aruncaseră în el.

Din nou mâna prigoanei s-a lăsat greu asupra apostolului. Printr-un decret al împăratului, Ioan a fost exilat pe insula Patmos, osândit "din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos" (Apoc. 1,9). De aici, gândeau vrăjmaşii lui, influenţa lui nu avea să mai fie simţită şi, în cele din urmă, el va muri de mâhnire şi întristare.

Patmos, o insulă stearpă şi stâncoasă în Marea Egee, fusese aleasă de cârmuirea romană ca loc pentru exilarea criminalilor; dar, pentru slujitorul lui Dumnezeu, acest loc trist a devenit poarta cerului. Aici, departe de scenele agitate ale vieţii, cum şi de lucrarea plină de sârguinţă a anilor de mai înainte, el a avut părtăşia lui Dumnezeu, a lui Hristos şi a îngerilor cerului şi de la ei a primit îndrumare pentru biserica din toate vremurile viitoare. Evenimentele care urmau să aibă loc în ultimele scene ale istoriei acestui pământ au fost prezentate înaintea lui; şi aici a aşternut pe hârtie viziunile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Când glasul lui avea să nu-L mai poată mărturisi pe Acela pe care el L-a iubit şi L-a slujit, soliile date lui pe această coastă stearpă aveau să pornească asemenea unei torţe arzânde, vestind planul cel sigur al Domnului cu privire la fiecare naţiune de pe acest pământ.

Printre râpele şi stâncile de pe Patmos, Ioan a păstrat comuniunea cu Făcătorul său. El şi-a revăzut viaţa din trecut şi, la gândul binecuvântărilor pe care le-a primit, pacea i-a umplut inima. El trăise viaţa unui creştin şi putea spune în credinţă: "Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă" (1 Ioan 3,14). Nu tot la fel putea spune şi împăratul care-l exilase. El putea privi înapoi numai la câmpuri de război şi măcel, la case pustiite, la văduve şi orfani plângând, la rodul dorinţei sale ambiţioase de întâietate.

În locuinţa sa retrasă, Ioan a putut să cerceteze mai îndeaproape decât oricând înainte manifestările puterii divine, aşa cum erau redate în cartea naturii şi pe paginile inspiraţiei. Pentru el, era o plăcere să mediteze asupra lucrării creaţiunii şi să-L adore pe divinul Arhitect. În anii dinainte, ochii lui fuseseră desfătaţi de priveliştea dealurilor acoperite cu păduri, de văi înverzite şi câmpii mănoase; şi, în frumuseţea naturii, el găsise totdeauna plăcere să vadă înţelepciunea şi iscusinţa Creatorului. Acum, era înconjurat de scene care pentru mulţi ar fi părut triste şi lipsite de interes; dar pentru Ioan era cu totul altfel. Deşi tot ce-l înconjura părea a fi pustiu şi uscat, cerul albastru, care se boltea deasupra lui, era tot atât de strălucitor şi de frumos, ca şi cerul de deasupra iubitului său Ierusalim. În stâncile sălbatice şi aspre, în tainele adâncului, în slăvile firmamentului, el citea lecţii importante. Toate purtau solia puterii şi slavei lui Dumnezeu.

De jur împrejurul său, apostolul privea mărturia potopului care pustiise pământul din cauză că locuitorii lui cutezaseră să calce Legea lui Dumnezeu. Stâncile scoase la suprafaţă din marele adânc şi din pământ, prin furia apelor, i-au adus în mod viu în minte grozăviile înspăimântătoarei revărsări a mâniei lui Dumnezeu. În glas de multe ape - adâncul chemând adâncul - profetul a auzit glasul Creatorului. Marea, biciuită cu furie de vânturile nemiloase, reprezenta pentru el mânia unui Dumnezeu ofensat. Valurile cele puternice, în grozava lor răzvrătire, restrânse în limitele statornicite de o mână nevăzută, vorbeau despre controlul unei Puteri nemărginite. Şi, prin contrast, el a înţeles slăbiciunea şi nebunia oamenilor muritori, care, deşi nu erau decât viermi ai ţărânii, se lăudau cu pretinsa lor înţelepciune şi tărie şi îşi ridicau inimile împotriva Conducătorului universului, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost ca unul dintre ei. Stâncile îi aminteau despre Hristos, Stânca tăriei lui, sub al cărei adăpost el se putea ascunde fără teamă. Din partea apostolului exilat pe insula stâncoasă a Patmosului se ridica cea mai arzătoare dorinţă a sufletului după Dumnezeu, rugăciunile cele mai fierbinţi.

Istoria lui Ioan oferă o izbitoare ilustrare a modului în care Dumnezeu îi poate folosi pe lucrătorii în vârstă. Când Ioan a fost exilat pe insula Patmos, mulţi gândeau că el era trecut de vârsta când mai putea sluji - o trestie veche şi frântă, gata să cadă în orice clipă. Dar Domnul a găsit cu cale bine să-l folosească şi mai departe. Deşi izgonit din locul unde lucrase mai înainte, el nu a încetat să dea mărturie pentru adevăr. Chiar şi pe Patmos Ioan câştigă prieteni şi convertiţi. Solia lui era o solie de bucurie, vestind un Mântuitor înviat care, din înălţime, mijlocea pentru poporul Său, până ce avea să revină să-i ia la Sine. Şi, după ce a îmbătrânit în slujirea Domnului, Ioan a primit mai multe comunicări din cer decât primise în toţi anii vieţii sale de mai înainte.

Cea mai duioasă atenţie ar trebui nutrită faţă de aceia al căror scop al vieţii a fost legat de lucrarea lui Dumnezeu. Aceşti lucrători în vârstă au stat cu credincioşie în mijlocul furtunii şi al încercărilor. Ei poate că au slăbiciuni în trup, dar mai posedă încă talente care îi califică să rămână în locurile lor în lucrarea lui Dumnezeu. Deşi istoviţi şi neînstare să poarte sarcini mai grele, pe care pot şi trebuie să le poarte cei mai tineri, sfatul pe care ei îl pot da este de cea mai mare valoare.

Se poate ca ei să fi făcut greşeli, însă din greşelile lor au învăţat să se ferească de greşeli şi de primejdii, şi oare nu sunt ei în măsură să dea sfaturi înţelepte? Ei au trecut prin încercări şi probe şi, cu toate că şi-au pierdut ceva din vigoarea lor, Domnul nu-i înlătură. El le dă har şi o deosebită înţelepciune.

Cei care au slujit Maestrului lor atunci când lucrarea mergea greu, care au îndurat sărăcia şi au rămas credincioşi atunci când erau puţini care să stea pentru adevăr, trebuie să fie onoraţi şi respectaţi. Domnul doreşte ca lucrătorii mai tineri să câştige înţelepciune, putere şi maturitate prin conlucrarea cu aceşti bărbaţi credincioşi. Cei mai tineri trebuie să înţeleagă că ei sunt foarte mult favorizaţi, putând să aibă printre ei asemenea lucrători. În comitetele lor, să li se dea un loc de cinste.

Când cei care şi-au petrecut viaţa în slujirea lui Hristos se vor apropia de încheierea lucrării lor pământeşti, ei vor fi inspiraţi de Duhul Sfânt să povestească experienţele avute în lucrarea lui Dumnezeu. Raportul despre minunata Sa purtare cu poporul Său, despre marea Sa bunătate în scăparea lor din încercări ar trebui să fie repetat celor noi veniţi la credinţă. Dumnezeu doreşte ca lucrătorii în vârstă şi încercaţi să rămână la locurile lor, făcându-şi partea, ferindu-i pe bărbaţi şi femei de a fi traşi la fund de puternicul curent al răului. Dumnezeu doreşte ca ei să poarte armura până ce El le va cere să o pună jos.

În experienţa apostolului Ioan, din timpul prigoanei, avem o lecţie minunată de tărie şi mângâiere pentru creştin. Dumnezeu nu împiedică uneltirile oamenilor răi, însă El face ca planurile lor să lucreze spre binele celor care, în încercări şi lupte, şi-au păstrat credinţa şi loialitatea lor. Deseori, slujitorii Evangheliei îşi fac lucrarea în mijlocul furtunilor şi prigoanei, al cruntei împotriviri şi al ocărilor nedrepte. În asemenea vremuri, ei trebuie să-şi amintească de faptul că experienţa câştigată în cuptorul încins al încercărilor şi necazurilor este pe măsura a ce i-a costat. În felul acesta, Dumnezeu îi aduce pe copiii Săi aproape de Sine, pentru ca ei să vadă slăbiciunea lor şi puterea Lui. Dumnezeu îi învaţă să se sprijine pe El. Astfel, îi pregăteşte să întâmpine întâmplările neaşteptate, să ocupe poziţii de încredere şi să îndeplinească lucruri mari pentru care le-au fost date suficiente puteri. În toate veacurile, martori aleşi de Dumnezeu au făcut obiectul ocării şi prigoanei din pricina adevărului. Iosif a fost vorbit de rău şi persecutat, din cauză că şi-a păstrat virtutea şi integritatea. David, solul ales al lui Dumnezeu, era vânat de vrăjmaşii lui ca o fiară de pradă. Daniel a fost aruncat într-o groapă cu lei, fiindcă era credincios supunerii sale faţă de cer. Iov a rămas fără bunuri pământeşti, iar trupul său a fost atât de lovit de boală, încât rudelor şi prietenilor lui le era scârbă de el; totuşi, el şi-a păstrat integritatea. Ieremia nu a putut fi împiedicat să rostească cuvintele pe care Dumnezeu i le-a dat să le spună; şi mărturia lui a înfuriat atât de tare pe împărat şi pe căpetenii, încât el a fost aruncat într-o groapă dezgustătoare. Ştefan a fost împroşcat cu pietre pentru că a predicat pe Hristos şi pe El răstignit. Pavel a fost întemniţat, bătut cu nuiele, împroşcat cu pietre şi, în cele din urmă, dat morţii pentru că era un sol credincios al lui Dumnezeu pentru Neamuri. Şi Ioan a fost exilat pe insula Patmos "din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos".

Aceste exemple de statornicie omenească dau mărturie despre credincioşia făgăduinţelor lui Dumnezeu - despre dăinuitoarea Sa prezenţă şi despre harul Său susţinător. Ele dau mărturie despre puterea credinţei de a se împotrivi puterilor lumii. Lucrarea credinţei este aceea de a te sprijini pe Dumnezeu în clipa cea mai întunecoasă, de a simţi, oricât de dureros încercat şi azvârlit încoace şi încolo de furtună, că Tatăl nostru este la cârmă. Numai ochiul credinţei poate privi dincolo de lucrurile vremelnice pentru a preţui cum se cuvine valoarea bogăţiilor veşnice.

Isus nu a prezentat urmaşilor Lui dobândirea gloriei şi bogăţiilor pământeşti, a trăirii unei vieţi lipsite de cercări. Dimpotrivă, El îi cheamă să-L urmeze pe calea lepădării de sine şi a ocării. Cel care a venit să răscumpere lumea a întâmpinat împotrivirea forţelor unite ale răului. Într-o alianţă plină de cruzime, oamenii şi îngerii cei răi s-au pregătit de luptă împotriva Prinţului Păcii. Fiecare cuvânt şi faptă a Sa au dat pe faţă milă divină, iar neasemănarea Sa cu lumea a dat loc la împotrivirea cea mai aprigă.

La fel va fi cu cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus. Prigoana şi ocara îi aşteaptă pe toţi aceia care sunt plini de Duhul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă o dată cu vremurile, dar principiul - spiritul care o susţine - este la fel cu acela care i-a ucis pe aleşii Domnului, dintotdeauna, începând din zilele lui Abel.

În toate veacurile, Satana a prigonit pe poporul lui Dumnezeu. El i-a torturat şi i-a dat morţii, dar, murind, ei au devenit biruitori. Aceştia au dat mărturie despre Cineva mai puternic decât Satana. Oamenii răi pot chinui şi omorî trupul, dar ei nu se pot atinge de viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei pot încarcera pe bărbaţi şi femei între zidurile închisorilor, însă nu le pot lega spiritul.

Prin încercări şi prigoană, gloria - caracterul - lui Dumnezeu este descoperită în aleşii săi. Credincioşii în Hristos, urâţi şi prigoniţi de lume, sunt educaţi şi formaţi în şcoala lui Hristos. Pe pământ, ei merg pe cărări strâmte, sunt curăţiţi în cuptorul durerii. Ei Îl urmează pe Hristos prin lupte aspre; îndură lepădare de sine şi trec prin dezamăgiri amare; dar, în felul acesta, ei învaţă, fac cunoştinţă cu blestemul păcatului şi privesc cu scârbă asupra lui. Fiind părtaşi ai suferinţelor lui Hristos, ei pot să privească dincolo de negură, către slavă, şi să spună "eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi" (Romani 8, 18).