Cap. 57 - Descoperirea

 

În zilele apostolilor, credincioşii creştini erau plini de râvnă şi de entuziasm. Atât de neobosit au lucrat ei pentru Domnul lor, încât într-un timp oarecum scurt, cu toată opoziţia înverşunată, Evanghelia Împărăţiei a fost vestită tuturor oamenilor de pe meleagurile locuite ale pământului. Zelul manifestat în acest timp de către urmaşii lui Isus a fost transmis de pana inspiraţiei pentru încurajarea credincioşilor din fiecare veac. Despre biserica din Efes, pe care Domnul Isus a folosit-o ca un simbol al întregii biserici creştine din perioada apostolică, Martorul Credincios şi Adevărat declară:

"Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit" (Apoc. 2,2.3).

La început, experienţa bisericii din Efes a fost marcată printr-o simplitate şi un zel copilăresc. Credincioşii au căutat stăruitor să asculte de fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, şi viaţa lor a dovedit o sinceră şi râvnitoare iubire pentru Hristos. Ei se bucurau să facă voia lui Dumnezeu, fiindcă Mântuitorul era în inimile lor ca o prezenţă dăinuitoare. Plini de iubire pentru Răscumpărătorul lor, cea mai înaltă ţintă a lor era să câştige suflete pentru El. Ei nu s-au gândit să strângă grămadă preţioasa comoară a harului lui Hristos. Ei şi-au dat seama de importanţa chemării lor şi, purtând povara soliei: "Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui", ei ardeau de dorinţa de a duce vestea cea bună a mântuirii până la cele mai îndepărtate margini ale pământului. Şi lumea a cunoscut de la ei că fuseseră cu Isus. Oameni păcătoşi, pocăiţi, iertaţi, curăţaţi şi sfinţiţi au fost aduşi la părtăşie cu Dumnezeu, prin Fiul Său.

Membrii bisericii erau uniţi în simţăminte şi în fapte. Iubirea lui Hristos alcătuia lanţul de aur ce îi lega laolaltă. Ei se străduiau să-L cunoască pe Domnul din ce în ce mai pe deplin, şi în viaţa lor se manifesta bucuria şi pacea lui Hristos. Ei cercetau pe orfani şi văduve în necazurile lor şi se păstrau neîntinaţi de lume, dându-şi seama că, dacă n-ar face astfel, ar fi în contradicţie cu mărturisirea lor şi ar fi o tăgăduire a Răscumpărătorului lor.

În fiecare cetate, lucrarea era dusă înainte. Erau convertite suflete care, la rândul lor, simţeau că trebuie să vorbească despre nepreţuita comoară pe care o primiseră. Ei nu-şi puteau găsi odihnă până ce lumina care le luminase mintea nu ajungea să strălucească şi asupra altora. Mulţi dintre necredincioşi au făcut cunoştinţă cu temeiurile nădejdii creştine. Apeluri personale, pline de căldură şi însufleţire, erau adresate celor rătăciţi, lepădaţi, ca şi celor care, deşi mărturiseau a cunoaşte adevărul, erau iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu.

Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.

Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos.

În acest timp critic din istoria bisericii, Ioan a fost osândit să fie exilat. Niciodată mai înainte biserica nu avusese mai multă nevoie de glasul lui ca acum. Aproape toţi foştii săi tovarăşi din slujba Evangheliei suferiseră martiriul. Credincioşii care mai rămăseseră înfruntau o împotrivire fioroasă. După toate semnele ce se arătau, nu era prea departe ziua când vrăjmaşii bisericii lui Hristos aveau să triumfe.

Mâna Domnului se mişca însă nevăzută în întuneric. În providenţa lui Dumnezeu, Ioan a fost aşezat acolo unde Hristos putea să-i dea o minunată descoperire despre Sine şi despre adevărul Lui dumnezeiesc pentru iluminarea bisericilor.

Exilându-l pe Ioan, vrăjmaşii adevărului au nădăjduit să aducă la tăcere pe vecie glasul credinciosului martor al lui Dumnezeu; dar, pe Patmos, ucenicul a primit o solie a cărei influenţă avea să continue a întări biserica până la sfârşitul vremii. Deşi neeliberaţi de răspunderea faptelor lor rele, cei care l-au exilat pe Ioan au devenit unelte în mâinile lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire planul cerului; şi însăşi strădania de a stinge lumina a aşezat adevărul într-o poziţie mai clară.

A fost într-o zi de Sabat când Domnul slavei S-a arătat apostolului exilat. Sabatul era păzit de Ioan tot cu aceeaşi sfinţenie pe Patmos, ca şi atunci când predica oamenilor în oraşele şi cetăţile Iudeii. El considera făgăduinţele preţioase ce fuseseră date cu privire la ziua aceea ca fiind ale sale. "În ziua Domnului eram în Duhul", scrie Ioan. "Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe, care zicea: 'Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă"' M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul celor şapte sfeşnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului" (Apoc. 1,10-13).

Acest ucenic iubit a fost foarte mult favorizat. El văzuse pe Domnul său în Ghetsemani, cu faţa pătată de stropii de sânge ai chinului de moarte şi "atât de schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor" (Is. 52,14). El Îl văzuse în mâinile ostaşilor romani, îmbrăcat cu o veche mantie purpurie şi purtând pe cap o cunună de spini. Îl văzuse atârnând pe crucea de pe Golgota, ca obiect de crudă batjocură şi derâdere. Acum, din nou i s-a îngăduit lui Ioan să privească pe Domnul său. Dar cât de schimbată Îi era înfăţişarea! El nu mai era nicidecum un om al durerii, dispreţuit şi umilit de oameni. El era îmbrăcat în veşmântul strălucirii cereşti. "Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, şi arsă într-un cuptor" (Apoc. 1,14.15.17). Glasul Lui este ca muzica unor ape. Figura Lui străluceşte ca soarele. În mâna Sa sunt şapte stele şi din gura Sa iese o sabie cu două tăişuri, însemnul puterii Cuvântului Său. Patmosul străluceşte de slava Domnului Cel înviat.

"Când L-am văzut", scrie Ioan, "am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: 'Nu te teme!'" (vers. 17).

Ioan a fost întărit spre a trăi în prezenţa Domnului său glorificat. Apoi, înaintea privirii sale uimite, s-a descoperit slava cerului. I s-a îngăduit să vadă tronul lui Dumnezeu şi, privind dincolo de luptele de pe pământ, să vadă ceata celor răscumpăraţi, îmbrăcată în haine albe. El a auzit muzica îngerilor cerului, cum şi imnurile de triumf ale celor care biruiseră prin sângele Mielului şi cuvântul mărturiei lor. În descoperirea dată lui, i s-a înfăţişat scenă după scenă, de un interes zguduitor, din experienţele poporului lui Dumnezeu, iar istoria bisericii a fost profetizată până la încheierea vremii. În chipuri şi simboluri, lui Ioan i-au fost prezentate subiecte de o nemărginită importanţă, pe care el avea să le pună în scris, pentru ca poporul lui Dumnezeu din vremea sa, cum şi din veacurile viitoare, să poată avea o inteligentă înţelegere cu privire la primejdiile şi luptele ce le stăteau în faţă.

Descoperirea aceasta a fost dată pentru călăuzirea şi mângâierea bisericii în tot timpul dispensaţiunii creştine. Totuşi, învăţători religioşi au declarat că ea este o carte sigilată şi că tainele ei nu pot fi explicate. De aceea, mulţi au întors spatele raportului profetic, refuzând să consacre timp şi să studieze tainele ei. Dar Dumnezeu nu doreşte ca poporul Său să privească în felul acesta cartea. Ea este "descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând". "Ferice de cine citeşte", declară Domnul, "şi de cel ce ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!" (vers.1.3). "Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrisă în cartea aceasta. Cel ce adevereşte aceste lucruri zice: 'Da, Eu vin curând!'" (Apoc. 22,18-20).

În Apocalipsa, sunt zugrăvite lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Însuşi numele dat paginilor ei inspirate - "Apocalipsa (Descoperirea)" - contrazice declaraţia cum că ea este o carte sigilată. O descoperire este ceva ce este dat pe faţă. Domnul Isus Însuşi a dezvăluit servului Său tainele cuprinse în această carte şi planul Său este acela ca ele să fie deschise cercetării tuturor. Adevărurile ei sunt adresate acelora care trăiesc în ultimele zile ale istoriei pământului, cum şi celor din zilele lui Ioan. Unele din scenele descrise în această profeţie sunt în trecut, altele au loc acum; unele ne aduc în atenţie încheierea marii lupte dintre puterile întunericului şi Prinţul cerului, iar altele descoperă triumful şi bucuria celui răscumpărat pe pământul înnoit.

Pentru că nu pot explica însemnătatea fiecărui simbol din Apocalipsa, nimeni să nu cugete că este inutil să cerceteze această carte în străduinţa de a cunoaşte înţelesul adevărului cuprins în ea. Cel care i-a descoperit aceste taine lui Ioan va da cercetătorului sârguincios după adevăr o pregustare a lucrurilor cereşti. Cei a căror inimă este deschisă pentru primirea adevărului vor fi făcuţi în stare să înţeleagă învăţăturile ei şi li se va acorda binecuvântarea făgăduită acelora care "ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea".

În Apocalipsa, se întâlnesc şi se sfârşesc toate cărţile Bibliei. Aici este completarea cărţii lui Daniel. Una este o profeţie; cealaltă o descoperire. Cartea ce a fost sigilată nu este Apocalipsa, ci acea parte din profeţia lui Daniel care se referă la zilele din urmă. Îngerul a poruncit: "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului" (Daniel 12, 4).

Hristos a fost Acela care a poruncit apostolului să scrie ceea ce urma să-i fie descoperit. "Ce vezi, scrie într-o carte", a poruncit el, "şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea". "Eu sunt" Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor" Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte biserici" (Apoc. 1,11.18-20).

Numele celor şapte biserici simbolizează biserica în diferite perioade ale erei creştine. Numărul şapte arată desăvârşirea şi simbolizează faptul că soliile se întind până în vremea sfârşitului, în timp ce simbolurile folosite dezvăluie starea bisericii în diferite perioade ale istoriei lumii.

Despre Hristos se spune că El umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur. În felul acesta, este simbolizată legătura Sa cu bisericile. El este într-o continuă legătură cu poporul Său. El cunoaşte adevărata stare a lor. El observă rânduiala, pioşenia, cum şi predarea lor. Deşi El este Mare Preot şi Mijlocitor în Sanctuarul de sus, El este totuşi reprezentat ca umblând în sus şi în jos în mijlocul bisericilor Sale de pe pământ. Cu o neobosită veghere şi o neîntreruptă atenţie, El veghează să vadă dacă lumina vreuneia dintre santinelele Sale arde slab sau strălucitor. Dacă luminile sfeşnicului ar fi lăsate numai în grija omului, flacăra plăpândă s-ar micşora şi s-ar stinge; însă El este adevăratul străjer al casei Domnului, adevăratul păzitor al curţilor templului. Grija Lui continuă, cum şi harul Său susţinător alcătuiesc izvorul vieţii şi luminii.

Hristos este înfăţişat ca ţinând în mâna Sa dreaptă şapte stele. Aceasta ne dă asigurarea că nici o biserică credincioasă faţă de cele ce i s-au încredinţat nu are de ce să se teamă că ar pieri; căci nici o stea care se bucură de ocrotirea Celui Atotputernic nu poate fi smulsă din mâna lui Hristos.

"Iată ce zice Cel ce ţine şapte stele în mâna dreaptă" (Apoc. 2,1). Aceste cuvinte sunt adresate învăţătorilor din biserică - cei cărora Dumnezeu le-a încredinţat o grea răspundere. Influenţa cea plăcută, care trebuie să fie din belşug în biserică, este strâns legată de slujitorii lui Dumnezeu, care trebuie să dea pe faţă iubirea lui Hristos. Stelele cerului sunt sub controlul Lui. El le umple de lumină. El le călăuzeşte şi le îndrumă mişcările. Dacă El nu ar face aceasta, atunci ele ar deveni stele căzătoare. Tot la fel şi cu slujitorii Săi. Ei nu sunt decât unelte în mâinile Sale, şi orice faptă bună pe care o săvârşesc este făcută prin puterea Sa. Prin ei trebuie să strălucească lumina Sa. Mântuitorul trebuie să fie rodnicia lor. Dacă ei vor privi la El, aşa cum El a privit la Tatăl, atunci vor fi făcuţi în stare să facă lucrarea Sa. Făcând din Dumnezeu tăria lor, El le va da strălucirea Sa spre a o reflecta în lume.

De la primele începuturi ale istoriei bisericii, taina fărădelegii, profetizată de apostolul Pavel, şi-a început lucrarea ei funestă; şi când învăţători mincinoşi, despre care Petru îi avertizase pe credincioşi, şi-au introdus rătăcirile lor, mulţi au fost prinşi în laţ de învăţăturile lor false. Unii s-au poticnit de încercări şi au fost ispitiţi să se lepede de credinţă. În vremea când lui Ioan îi era dată această descoperire, mulţi îşi pierduseră prima lor iubire faţă de adevărul Evangheliei. Dar, în îndurarea Sa, Dumnezeu nu a îngăduit ca biserica să continue în starea ei de apostazie. Într-o solie de necuprinsă duioşie, El Şi-a manifestat iubirea Sa faţă de ei, cum şi dorinţa Sa ca ei să împlinească o temeinică lucrare pentru veşnicie. "Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut", stărui El, "pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi" (vers. 5).

Biserica avea defecte şi avea nevoie de o aspră mustrare şi dojană; şi Ioan a fost inspirat să scrie solii de avertizare, de mustrare şi implorare faţă de aceia care, pierzând din vedere principiile fundamentale ale Evangheliei, şi-ar pune în primejdie nădejdea mântuirii. Dar totdeauna cuvintele de mustrare, pe care Dumnezeu le socoteşte ca fiind necesar să fie rostite, sunt spuse cu o duioasă iubire şi însoţite de făgăduinţa de pace pentru fiecare credincios pocăit. "Iată, Eu stau la uşă şi bat", declară Domnul. "Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. 3,20).

Iar pentru aceia care în mijlocul luptei îşi vor păstra credinţa în Dumnezeu, profetului i-au fost date cuvinte de laudă şi făgăduinţe: "Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu, şi n-ai tăgăduit Numele Meu" Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului". Credincioşii erau sfătuiţi: "Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte". "Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa" (vers. 8.10.2.11).

Printr-unul care se declara a fi "fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz" (Apoc. 1,9), Hristos a descoperit bisericii Sale lucrurile ce avea să le sufere pentru Numele Său. Privind în decursul lungilor veacuri de întuneric şi superstiţie, bătrânul exilat a văzut mulţimi de oameni suferind martiriul din pricina iubirii lor faţă de adevăr. Dar el a mai văzut şi că Acela care a sprijinit pe primii Săi martori nu avea să uite pe credincioşii săi, urmaşi în timpul secolelor de prigonire prin care ei aveau să treacă mai înainte de încheierea vremii. "Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz" Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apoc. 2,10).

Şi tuturor celor credincioşi care se luptau împotriva răului Ioan a auzit dându-li-se făgăduinţa: "Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu". "Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge numele din cartea vieţii, şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui". "Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie" (Apoc. 2,7; 3,5.21).

Ioan a văzut îndurarea, blândeţea şi iubirea lui Dumnezeu întreţesută cu sfinţenia, dreptatea şi puterea Sa. El i-a văzut pe păcătoşi găsind un Tată în Acela de care păcatele lor îi făcuse să se teamă. Şi, privind dincolo de punctul culminant al marelui conflict, el a văzut cum în Sion "stăteau biruitorii" pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână" şi cântau cântarea lui Moise şi a Mielului (Apoc. 15,2.3).

Mântuitorul este înfăţişat înaintea lui Ioan sub simbolul Leului "din seminţia lui Iuda" şi al "unui Miel înjunghiat" (Apoc. 5,5.6). Aceste simboluri reprezintă unirea tăriei atotputernice cu iubirea jertfitoare de sine. Leul din Iuda, atât de îngrozitor pentru cei care leapădă harul Său, va fi Mielul lui Dumnezeu pentru cel ascultător şi credincios. Stâlpul de foc care inspiră groază şi mânie pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu este semnul luminii, al îndurării şi al eliberării pentru aceia care au păzit poruncile Sale. Braţul destul de tare ca să lovească pe răzvrătit va fi puternic ca să-l scape pe cel credincios. Oricine este credincios va fi mântuit. "El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţe răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă" (Matei 24,31).

În comparaţie cu milioanele lumii, poporul lui Dumnezeu va fi, aşa cum a fost totdeauna, o turmă mică; dar, dacă ei stau pentru adevăr, aşa cum a fost el descoperit în Cuvântul Său, Dumnezeu va fi scăparea lor. Ei stau sub cuprinzătorul scut al Celui Atotputernic. Dumnezeu este totdeauna o majoritate. Când sunetul ultimei trâmbiţe va pătrunde temniţa celui mort şi cel neprihănit va ieşi afară în triumf, exclamând: "Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?" (1 Cor. 15,55) - stând apoi împreună cu Dumnezeu, cu Hristos, cu îngerii şi cu cei loiali şi credincioşi din toate veacurile, copiii lui Dumnezeu vor fi o majoritate zdrobitoare.

Adevăratul ucenic al lui Hristos Îl urmează prin lupte aspre, îndurând lepădare de sine şi trecând prin experienţa unei dezamăgiri amare; dar aceasta îi învaţă vinovăţia şi blestemul păcatului şi ei ajung să-l privească cu scârbă. Părtaşi ai suferinţelor lui Hristos, ei sunt rânduiţi să fie părtaşi ai slavei Sale. În viziune sfântă, profetul a văzut ultimul triumf al rămăşiţei bisericii. El scrie:

"Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii" Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau: 'Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!" (Apoc. 15,2.3).

"Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi numele Tatălui Său" (Apoc. 14,1). În lumea aceasta, mintea lor a fost consacrată lui Dumnezeu; ei I-au slujit cu mintea şi cu inima lor; şi acum El poate să pună Numele Său "pe frunţile lor". "Şi vor împărăţi în vecii vecilor" (Apoc. 22,5). Ei nu merg încoace şi încolo, ca unii care cerşesc un loc. Ei fac parte din numărul acelor oameni cărora Hristos le spune: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii". El le urează bun venit, ca unor copii ai Săi, zicând: 'Intră în bucuria Domnului'" (Matei 25,34.21).

"Aceştia sunt cei care urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel" (Apoc.14,4). Viziunea profetului îi descrie ca stând pe Muntele Sionului, încinşi pentru slujire sfântă, îmbrăcaţi în haina albă, care este neprihănirea sfinţilor. Dar toţi care Îl urmează pe Miel în ceruri trebuie ca mai întâi să-L fi urmat pe pământ nu posomorâţi sau în mod nestatornic, ci încrezători, cu iubire, în ascultare din toată inima, aşa cum turma urmează pe păstor.

"Şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie" Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ" În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu" (vers. 2-5).

"Am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei" "Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel". "Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut nici un templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei" (Apoc. 21,2.11.12.21.22).

"Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina" (Apoc. 22,3-5).

"Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul peţiei cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi având rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor". "Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate" (vers. 1.2.14).

"Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:

'Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii!

El va fi cu ei,

Şi ei vor fi poporul Lui,

Şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei.

El va fi Dumnezeul lor'" (Apoc. 21,3).