Cap. 58 - Biserica biruitoare

 

Au trecut mai mult de optsprezece secole de când apostolii se odihnesc de lucrările lor; dar istoria strădaniilor şi sacrificiilor pentru Numele lui Hristos se află încă şi acum printre comorile cele mai de preţ ale bisericii. Această istorie, scrisă sub călăuzirea Duhului Sfânt, a fost păstrată pentru ca prin ea urmaşii lui Hristos din fiecare veac să fie îndemnaţi la un mai mare zel şi stăruinţă pentru cauza Mântuitorului.

Însărcinarea dată de Hristos ucenicilor a fost împlinită. Când aceşti soli ai crucii au pornit să vestească Evanghelia, a fost o aşa descoperire a slavei lui Dumnezeu cum niciodată până atunci n-a mai fost întâlnită de omul muritor. Prin conlucrare cu Duhul Sfânt, apostolii au făcut o lucrare ce a zguduit lumea. Într-o singură generaţie, Evanghelia a fost dusă la fiecare neam.

Rezultatele ce au însoţit lucrarea apostolilor aleşi ai lui Hristos au fost glorioase. La începutul lucrării lor, unii dintre ei erau oameni neînvăţaţi, dar consacrarea lor faţă de lucrarea Maestrului lor era fără rezerve şi, sub îndrumarea Sa, ei au dobândit o pregătire pentru marea lucrare încredinţată lor. Harul şi adevărul domneau în inimile lor, inspirându-le pornirile inimii şi controlându-le acţiunile. Viaţa lor era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi eul era pierdut din vedere, cufundat în adâncurile iubirii nemărginite.

Ucenicii erau bărbaţi care ştiau cum să vorbească şi să se roage cu sinceritate, bărbaţi care puteau să se prindă de puterea Tăriei lui Israel. Cât de aproape au stat ei alături de Dumnezeu şi cât de strâns au legat onoarea lor de tronul Său! Iehova era Dumnezeul lor. Onoarea Lui era onoarea lor. Adevărul Lui era adevărul lor. Orice atac îndreptat împotriva Evangheliei era ca o tăietură adâncă în sufletul lor şi cu toate puterile fiinţei lor ei s-au luptat pentru cauza lui Hristos. Ei au putut ţine sus Cuvântul vieţii, pentru că au primit ungerea cerească. Ei au nădăjduit mult şi de aceea au şi încercat mult. Hristos li Se descoperise şi la El priveau ei pentru călăuzire. Înţelegerea adevărului de către ei şi puterea lor de a rezista împotrivirii erau în măsura în care se conformau voii lui Dumnezeu. Isus Hristos, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, alcătuia tema oricărei vorbiri. Numele Său - singurul Nume dat sub cer, prin care oamenii pot fi mântuiţi - era înălţat de ei. Când vesteau desăvârşirea lui Hristos, a Mântuitorului înălţat, cuvintele lor mişcau inimile şi bărbaţi şi femei erau câştigaţi la Evanghelie. Mulţi care au ocărât Numele Mântuitorului şi au dispreţuit puterea Lui se declarau acum ucenici ai Celui Răstignit.

Nu în propria lor putere îşi îndeplineau apostolii misiunea, ci în puterea viului Dumnezeu. Lucrarea lor nu era uşoară. Lucrarea de pionierat a bisericii creştine era însoţită de greutăţi şi necazuri amare. În lucrarea lor, ucenicii au întâlnit mereu lipsuri, defăimări şi prigoană; însă ei nu şi-au socotit viaţa ca fiindu-le scumpă şi s-au bucurat că au fost chemaţi să sufere pentru Hristos. Nehotărârea, şovăiala, slăbiciune în urmărirea unei ţinte nu şi-au găsit loc în strădaniile lor. Ei erau dispuşi să cheltuiască şi să se cheltuiască. Conştienţa răspunderii ce stătea asupra lor le curăţa şi îmbogăţea experienţa; şi harul cerului se descoperea în biruinţele pe care le dobândeau pentru Hristos. Prin tăria atotputernică, Dumnezeu lucra prin ei spre a face ca Evanghelia să triumfe.

Pe temelia pusă chiar de Hristos, apostolii au clădit biserica lui Dumnezeu. În Scripturi, figura ridicării unui templu este în mod frecvent folosită spre a ilustra zidirea bisericii. Zaharia se referă la Hristos, ca fiind Odrasla care avea să clădească templul Domnului. El vorbeşte despre Neamuri, ca ajutând la această lucrare: "Cei ce sunt departe vor veni şi vor lucra la Templul Domnului"; şi Isaia declară: "Străinii îţi vor zidi zidurile" (Zaharia 6,12.15; Isaia 60,10).

Scriind despre clădirea acestui templu, Petru spune: "Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o profeţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos" (1 Petru 2,4.5).

Apostolii au lucrat în cariera lumii iudeilor şi Neamurilor, scoţând pietre pentru a le pune la temelie. În epistola sa către credincioşii din Efes, Pavel spunea: "Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi toţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul" (Efeseni 2,19-22).

Şi corintenilor el le scria: "După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Hristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia" (1 Cor. 3,10-13).

Apostolii au clădit pe o temelie sigură, chiar pe Stânca Veacurilor. La această temelie, ei au adus pietrele scoase din cariera lumii. Cei ce au zidit nu au lucrat fără să întâmpine greutăţi. Lucrarea lor a fost nespus de grea din cauza împotrivirii vrăjmaşilor lui Hristos. Ei aveau de luptat împotriva bigotismului, a prejudecăţii şi a urii celor care zideau pe o temelie falsă. Mulţi dintre cei care au lucrat ca ziditori ai bisericii pot fi asemuiţi ziditorilor zidurilor în vremea lui Neemia, despre care este scris: "Cei ce zideau zidul şi cei ce duceau sau încărcau poverile, cu o mână lucrau, iar cu alta ţineau arma" (Neemia 4,17).

Împăraţi şi cârmuitori, preoţi şi conducători au căutat să nimicească templul lui Dumnezeu. Dar, în ciuda întemniţării, torturii şi morţii, bărbaţi credincioşi au dus mai departe lucrarea, iar construcţia a crescut frumoasă şi simetrică. Uneori, lucrătorii erau aproape orbiţi de negura superstiţiei care îi înconjura. Alteori, erau aproape copleşiţi de furia împotrivitorilor lor. Dar, cu o credinţă neşovăielnică şi un curaj de nezdruncinat, ei au înaintat cu lucrarea.

Unul după altul, ziditorii cei mai de frunte au căzut de mâna vrăjmaşului. Ştefan a fost împroşcat cu pietre; Iacov - ucis cu sabia; Pavel - decapitat; Petru - răstignit; Ioan - exilat. Cu toate acestea, biserica a crescut. Noi lucrători au luat locul celor căzuţi şi piatră după piatră a fost adăugată la clădire. În felul acesta, încet, încet, s-a ridicat templul bisericii lui Dumnezeu.

După întemeierea bisericii creştine, au urmat secole de crudă prigoană, dar niciodată nu au lipsit bărbaţi care să socotească lucrarea de zidire a templului lui Dumnezeu mai scumpă decât viaţa. Despre aceştia este scris: "Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi - ei de care lumea nu era vrednică - au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului" (Evrei 11,36-38).

Vrăjmaşul neprihănirii nu a lăsat nimic nefăcut în strădania lui de a curma lucrarea încredinţată ziditorilor Domnului. Dar Dumnezeu "nu S-a lăsat fără mărturie" (Fapte 14,17). S-au ridicat lucrători care au apărat cu iscusinţă credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Istoria păstrează raportul despre tăria şi eroismul acestor bărbaţi. Asemenea apostolilor, mulţi dintre ei au căzut la posturile lor, însă clădirea templului a mers înainte. Lucrătorii erau ucişi, dar lucrarea înainta. Valdenzii, John Wycliff, Hus şi Jeronim, Martin Luther şi Zwingli, Cranmer, Latimer şi Knox, Hughenoţii, John şi Charles Wesley şi o oştire de mulţi alţii au adus la temelie un material care va dăinui în veşnicie. Şi, în anii de mai târziu, aceia care în chip atât de nobil s-au străduit să promoveze răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, cum şi aceia care, prin slujirea lor în ţările păgâne, au pregătit calea pentru vestirea ultimei mari solii au ajutat, de asemenea, la ridicarea construcţiei.

În decursul veacurilor care au trecut, din zilele apostolilor, zidirea templului lui Dumnezeu nu a încetat niciodată. Putem privi înapoi prin secole şi putem vedea pietrele vii din care este alcătuit, strălucind asemenea unor faruri luminoase prin întunericul rătăcirii şi superstiţiei. În toată veşnicia, aceste giuvaere preţioase vor lumina cu o strălucire crescândă, mărturisind despre puterea adevărului lui Dumnezeu. Lumina strălucitoare a acestor pietre şlefuite dă pe faţă puternicul contrast dintre lumină şi întuneric, dintre aurul adevărului şi zgura rătăcirii.

Pavel şi ceilalţi apostoli, cum şi toţi drepţii care au trăit de atunci încoace şi-au adus la îndeplinire partea lor la zidirea templului. Dar construcţia nu este încă terminată. Noi, cei care trăim în acest veac, avem o lucrare de făcut, o parte de îndeplinit. Noi trebuie să aducem la temelie un material care să reziste la proba focului - aur, argint şi pietre preţioase, ""care fac podoaba caselor împărăteşti" (Ps. 144,12). Celor care clădesc în felul acesta pentru Dumnezeu, Pavel le adresează cuvinte de încurajare şi avertizare: "Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc" (1 Cor. 3,14.15). Creştinul care prezintă Cuvântul vieţii cu credincioşie, conducând pe bărbaţi şi pe femei pe calea sfinţeniei şi a păcii, aduce la temelie material care va dăinui, iar în Împărăţia lui Dumnezeu el va fi onorat ca un ziditor înţelept.

Despre apostoli este scris: "Ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, şi întărea Cuvântul prin semnele care-i însoţeau" (Marcu 16,20). Aşa după cum Hristos i-a trimis pe ucenicii Săi, tot la fel şi astăzi El îi trimite pe membrii bisericii Sale. Aceeaşi putere pe care au avut-o apostolii o au şi ei. Dacă ei vor face din Dumnezeu tăria lor, El va lucra cu ei, şi lucrarea lor nu va fi în zadar. Fie ca ei să-şi dea seama că Domnul Şi-a pus semnătura asupra lucrării în care sunt prinşi. Dumnezeu i-a zis lui Ieremia: "Nu zice: 'Sunt un copil', căci te vei duce la toţi aceia la care te voi trimite, şi vei spune tot ce-ţi voi porunci. Nu te teme de ei; căci Eu sunt cu tine ca să te scap". Apoi Domnul Şi-a întins mâna şi a atins gura servului Său, zicând: "Iată, pun cuvintele Mele în gura ta" (Ier. 1,7-9). Şi El ne cere să mergem şi să spunem cuvintele pe care ni le-a dat, simţind pe buzele noastre atingerea Sa sfântă.

Hristos a dat bisericii o însărcinare sfântă. Fiecare membru trebuie să fie un canal prin care Dumnezeu poate împărtăşi lumii comorile harului Său, bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos. Mântuitorul doreşte aşa de mult ca slujitorii Săi să prezinte lumii Spiritul şi caracterul Său. Nu există nimic de care lumea să aibă atâta nevoie ca de manifestarea prin oameni a iubirii Mântuitorului. Întreg cerul aşteaptă bărbaţi şi femei prin care Dumnezeu să poată descoperi puterea creştinismului.

Biserica este instrumentul lui Dumnezeu pentru vestirea adevărului, împuternicită de El să facă o lucrare deosebită; şi, dacă ea este loială faţă de El, ascultătoare de toate poruncile Sale, atunci înăuntrul ei va dăinui măreţia harului divin. Dacă ea va fi credincioasă îndatoririlor ei, dacă va cinsti pe Domnul Dumnezeul lui Israel, atunci nu există putere care să-i stea împotrivă.

Râvna pentru Dumnezeu şi pentru cauza Sa i-a făcut pe ucenici să dea cu o mare putere mărturie pentru Evanghelie. Oare nu ar trebui ca o asemenea râvnă să ardă şi în inimile noastre cu hotărârea de a spune istoria iubirii răscumpărătoare a lui Hristos şi El răstignit? Este privilegiul fiecărui creştin nu numai să nădăjduiască, dar să şi grăbească venirea Mântuitorului.

Dacă biserica va îmbrăca haina neprihănirii lui Hristos, îndepărtându-se de la orice supunere faţă de lume, atunci înaintea ei stau zorile unei zile strălucite şi glorioase. Făgăduinţa lui Dumnezeu făcută ei va sta nezdruncinată pentru veşnicie. Ea o va face de o măreţie veşnică, o bucurie a multor generaţii. Adevărul, lăsând în urmă pe cei care îl dispreţuiesc şi îl leapădă, va triumfa. Deşi uneori pare întârziat, progresul ei nu a fost împiedicat. Când solia lui Dumnezeu întâmpină împotrivire, El îi dă noi puteri, pentru ca ea să poată exercita o şi mai mare influenţă. Înzestrat cu o putere divină, ea îşi va croi drum printre cele mai puternice bariere şi va birui orice obstacol.

Ce L-a susţinut pe Fiul omului în timpul vieţii Sale de trudă şi sacrificiu? El a văzut rezultatele muncii sufletului Său şi a fost mulţumit. Privind în veşnicie, El a văzut fericirea acelora care prin umilinţa Sa au primit iertare şi viaţă veşnică. Urechea Sa a prins strigătul de bucurie al celor răscumpăraţi. El i-a auzit pe cei mântuiţi cântând cântarea lui Moise şi a Mielului.

Noi putem avea o viziune asupra viitorului, asupra fericirii cereşti. În Biblie, sunt descoperite viziunile gloriei viitoare, scene zugrăvite de mâna lui Dumnezeu, şi acestea sunt scumpe bisericii Sale. Prin credinţă, noi putem sta pe pragul cetăţii veşnice şi auzi plăcuta urare de bun venit, adresată acelora care, în viaţa aceasta, au conlucrat cu Hristos, socotind ca o cinste să sufere pentru Numele Său. Atunci când sunt rostite cuvintele: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu", ei îşi aruncă la picioarele Răscumpărătorului coroanele lor, exclamând: "Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda" A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor" (Matei 25,34; Apoc. 5,12.13).

Acolo, cei mântuiţi vor saluta pe cei care i-au condus la Mântuitorul şi toţi se vor uni în a lăuda pe Acela care a murit pentru ca fiinţele omeneşti să poată avea viaţa care se măsoară cu viaţa lui Dumnezeu. Lupta se va sfârşi. Necaz şi lupte nu vor mai fi. Cântece de biruinţă vor umple întreg cerul atunci când răscumpăraţii intonează fericiţi melodia: "Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat, dar care trăieşte iarăşi ca un triumfător biruitor."

"M-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: 'Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului'" (Apoc. 7,9.10).

"Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogorî soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor". "Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Apocalips 7,14-17; 21,4).