Cap. 6 - La poarta templului

Ucenicii Domnului Hristos aveau un profund simţământ al neputinţei lor şi, cu umilinţă şi rugăciune, au alăturat slăbiciunea lor puterii Lui, neştiinţa lor înţelepciunii Lui, nevrednicia lor neprihănirii Lui, sărăcia lor inepuizabilei Sale bogăţii. Astfel întăriţi şi înzestraţi, ei n-au ezitat să se avânte în slujba Învăţătorului.

La scurtă vreme după coborârea Duhului Sfânt şi îndată după un timp de rugăciune stăruitoare, Petru şi Ioan, suindu-se la templu să se închine, au văzut la poarta numită Frumoasă un olog de patruzeci de ani, a cărui viaţă, de la naşterea sa, fusese numai o viaţă de durere şi chin. Acest om nefericit dorise de multă vreme să vadă pe Isus spre a putea fi vindecat; dar era aproape neputincios şi prea departe de locurile unde lucra marele Medic. În cele din urmă, el a înduplecat câţiva prieteni să-l ducă la poarta Templului, dar, când a ajuns acolo, a aflat că Acela în care îşi pusese toată nădejdea fusese dat unei morţi crude.

Dezamăgirea sa a trezit simpatia acelora care ştiau câtă vreme sperase el cu înfocare să fie vindecat de Isus şi zilnic îl aduceau la Templu pentru ca trecătorilor să li se facă milă de el şi să-l ajute cu vreun ban, spre a-şi uşura lipsurile. Petru şi Ioan, trecând pe acolo, acesta le-a cerut şi lor de pomană. Ucenicii au privit la el cu compătimire şi Petru a spus: "'Uită-te la noi!' Şi el se uita la ei cu luare aminte, şi aştepta să capete ceva de la ei. Atunci, Petru i-a zis: 'Argint şi aur n-am'". Când Petru vorbi despre sărăcia lor, faţa slăbănogului s-a întristat; dar ea a strălucit de nădejde atunci când apostolul a continuat: "Dar ce am îţi dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te şi umblă!"

"L-a apucat de mâna dreaptă şi l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile şi gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare şi a început să umble. A intrat cu ei în Templu, umblând, sărind şi lăudând pe Dumnezeu. Tot norodul l-a văzut umblând şi lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoşteau că era cel ce şedea la poarta 'Frumoasă' a Templului, ca să ceară de pomană, şi s-au umplut de uimire şi de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră".

"Fiindcă ologul care fusese vindecat se ţinea de Petru şi Ioan, tot norodul, mirat, a alergat la ei în pridvorul zis al lui Solomon." Ei erau uimiţi văzând că ucenicii puteau săvârşi minuni asemănătoare celor săvârşite de Isus. Totuşi, aici era bărbatul acesta care, timp de patruzeci de ani, fusese un olog neputincios, dar care acum se bucura, putându-şi folosi pe deplin picioarele sale, fără dureri şi fericit, crezând în Isus.

Când ucenicii au văzut uimirea oamenilor, Petru a întrebat: "Pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?" El îi asigură că vindecarea fusese săvârşită în Numele şi prin meritele lui Isus din Nazaret, pe care Dumnezeu Îl înviase din morţi. "Prin credinţa în Numele lui Isus", declară apostolul, "a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii".

Apostolii au vorbit lămurit despre marele păcat al iudeilor, acela că au lepădat şi au dat morţii pe Prinţul vieţii; dar ei au fost atenţi să nu-i ducă pe ascultători la disperare. "Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş", a zis Petru. "Aţi omorât pe Domnul Vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui". "Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui; că, adică, Hristosul Său va pătimi". El a spus că Duhul Sfânt îi cheamă să se pocăiască, să se convertească şi-i asigură că nu există altă nădejde de mântuire decât prin îndurarea Celui pe care ei L-au răstignit. Numai prin credinţa în El păcatele lor puteau fi iertate.

"Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu", le-a spus el cu tărie, "pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremile de înviorare".

"Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: 'Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta'. Dumnezeu, după ce a ridicat pe robul Său Isus, L-a trimis mai întâi vouă, ca să vă binecuvânteze, întorcând pe fiecare din voi de la fărădelegile sale".

În felul acesta, ucenicii au predicat despre învierea lui Hristos. Mulţi dintre cei care ascultau aşteptau această mărturie şi, când au auzit-o, au crezut. El le-a amintit cuvintele rostite de Domnul Hristos, şi ei au intrat în rândurile celor care primiseră Evanghelia. Sămânţa semănată de Mântuitorul a răsărit şi a adus roade.

Pe când ucenicii vorbeau oamenilor, "au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi Saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi vesteau în Isus învierea din morţi".

După învierea lui Isus, preoţii au răspândit pretutindeni ştirea mincinoasă că trupul Lui fusese furat de ucenici în timp ce garda romană adormise. Nu este deci de mirare că nu le-a plăcut atunci când au auzit pe Petru şi pe Ioan predicând despre învierea Aceluia pe care ei Îl omorâseră. În mod deosebit, Saducheii erau foarte mânioşi. Ei simţeau că însăşi învăţătura la care ţineau foarte mult era în primejdie şi că era în joc însăşi reputaţia lor.

Numărul celor care se convertiseră la noua credinţă creştea cu repeziciune şi atât Fariseii, cât şi Saducheii erau de acord că, dacă aceşti noi învăţători nu vor fi opriţi, atunci influenţa lor va fi o mai mare primejdie decât atunci când Isus a fost pe pământ. De aceea, căpitanul Templului, cu ajutorul mai multor Saduchei, i-au arestat pe Petru şi pe Ioan şi i-au băgat la închisoare, deoarece în ziua aceea era prea târziu să mai fie cercetaţi.

Vrăjmaşii ucenicilor nu puteau decât să fie convinşi că Hristos înviase din morţi. Dovada era prea clară spre a mai fi pusă la îndoială. Cu toate acestea, ei şi-au împietrit inimile şi au refuzat să se căiască de fapta lor îngrozitoare pe care o săvârşiseră dând la moarte pe Isus. Mai marilor iudeilor li se dăduse o dovadă categorică a faptului că apostolii vorbeau şi lucrau sub inspiraţie divină, însă s-au împotrivit categoric soliei adevărului. Hristos nu a venit în felul în care ei se aşteptaseră. Cu toate că uneori fuseseră convinşi că El era Fiul lui Dumnezeu, au înăbuşit totuşi această convingere şi L-au răstignit. În îndurarea Sa, Dumnezeu le-a dat şi alte dovezi şi acum le era oferită o nouă ocazie de a se întoarce la El. El i-a trimis pe ucenici să le spună că ei L-au omorât pe Prinţul vieţii şi, prin însăşi această groaznică învinuire, El le-a făcut o nouă chemare la pocăinţă. Dar, simţindu-se în siguranţă în propria lor îndreptăţire, învăţătorii iudei au refuzat să admită că bărbaţii care îi învinuiau de răstignirea lui Hristos vorbeau prin îndrumarea Duhului Sfânt.

Angajându-se pe calea de împotriviri faţă de Hristos, orice act de rezistenţă devenea pentru preoţi un nou imbold de a urma pe aceeaşi cale. Împotrivirea lor devenea din ce în ce mai hotărâtă. Aceasta nu însemna că ei nu ar fi putut ceda; puteau, dar n-au cedat. Ei erau îndepărtaţi de la mântuire nu numai pentru că erau vinovaţi şi meritau moartea, nu numai fiindcă omorâseră pe Fiul lui Dumnezeu, ci şi fiindcă se ridicaseră cu îndârjire împotriva lui Dumnezeu. Ei au lepădat în mod persistent lumina şi au înăbuşit convingerile Duhului. Influenţa care conduce pe copiii neascultării lucra în ei, îndemnându-i să se poarte cu asprime faţă de oamenii prin care lucra Dumnezeu. Răutatea răzvrătirii lor se intensifica mereu cu fiece act de împotrivire faţă de Dumnezeu şi de solia pe care El a dat-o servilor Săi ca s-o vestească. Zilnic, în refuzul lor de a se pocăi, conducătorii iudeilor reînnoiau răzvrătirea lor, pregătindu-se să culeagă ceea ce semănau.

Mânia lui Dumnezeu împotriva păcătoşilor nepocăiţi nu este rostită numai din pricina păcatelor pe care le-au săvârşit, ci pentru că, atunci când sunt chemaţi la pocăinţă, ei aleg să continue să se împotrivească, repetând păcatele trecutului în ciuda luminii ce le-a fost dată. Dacă mai marii iudeilor s-ar fi supus puterii convingătoare a Duhului Sfânt, ei ar fi fost iertaţi; însă ei erau hotărâţi să nu se supună. În acelaşi fel, păcătosul, printr-o continuă împotrivire, se aşează într-o situaţie în care Duhul Sfânt nu-l mai poate influenţa.

În ziua următoare vindecării ologului, Ana şi Caiafa împreună cu alţi demnitari ai templului s-au strâns pentru judecată, şi arestaţii au fost aduşi înaintea lor. Chiar în aceeaşi încăpere şi aproape înaintea aceloraşi oameni, Petru tăgăduise ruşinos pe Domnul său. Lucrul acesta i-a venit în mod clar în minte atunci când a apărut spre a fi judecat. Acum avea ocazia să spele laşitatea sa de atunci.

Cei de faţă, care îşi aminteau de atitudinea pe care Petru o avusese la judecata Învăţătorului său, se mângâiau cu gândul că şi acum el va putea fi intimidat prin ameninţarea cu închisoarea şi moartea. Dar Petru cel impulsiv şi încrezut în sine, care tăgăduise pe Hristos în cel mai greu moment al Lui, se deosebea nespus de mult de Petru care era adus acum înaintea Sinedriului pentru cercetare. De la căderea sa, el fusese convertit. El nu mai era mândru şi încrezut, ci modest şi neîncrezător în sine. El era plin cu Duhul Sfânt şi, prin puterea aceasta, era hotărât să înlăture pata apostaziei sale, cinstind Numele pe care odată Îl tăgăduise.

Până aci, preoţii au evitat să amintească ceva despre răstignirea sau învierea lui Isus. Însă acum, pentru realizarea scopului lor, au fost nevoiţi să întrebe pe cei învinuiţi cum s-a săvârşit tămăduirea celui neputincios. "Cu ce putere sau în numele cui aţi făcut voi lucrul acesta?" au întrebat ei.

Plini de curaj sfânt şi în puterea Duhului Sfânt, Petru a declarat fără teamă: "Să ştiţi toţi, şi s-o ştie tot norodul lui Israel: Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret pe care voi L-aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morţi. El este 'piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului'. În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi".

Această curajoasă apărare a înspăimântat pe mai marii iudeilor. Ei îşi închipuiseră că ucenicii vor fi copleşiţi de teamă şi nelinişte atunci când vor fi aduşi înaintea Sinedriului. Dar, în loc de aceasta, martorii au vorbit aşa cum ar fi vorbit Hristos, cu o putere convingătoare, ce a adus la tăcere pe potrivnicii lor. În glasul lui Petru nu era nici o urmă de teamă atunci când a declarat despre Hristos: "El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului".

Petru a folosit aici o figură de stil obişnuită preoţilor. Profeţii vorbiseră despre piatra lepădată; şi chiar Domnul Hristos, vorbind cu o ocazie preoţilor şi mai marilor, a spus: "N-aţi citit niciodată în Scripturi că: 'Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului? Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri'. De aceea, vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea îl va spulbera." (Mat. 21,42-44).

Când preoţii au auzit cuvintele de apărare, rostite fără teamă de apostoli, "au priceput că fuseseră cu Isus".

După schimbarea la faţă a lui Isus, este scris despre ucenici că, la sfârşitul acestei scene minunate, "n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur" (Matei 17,8). "Isus singur" - în aceste cuvinte este cuprinsă taina vieţii şi puterii ce a caracterizat istoria primei biserici. Când ucenicii au auzit pentru prima dată cuvintele lui Hristos, ei au simţit nevoia lor de El. Ei L-au căutat, L-au găsit şi L-au urmat. Ei au fost cu El în Templu, la masă, pe coasta muntelui, pe câmp. Ei erau ca elevii cu un învăţător, primind zilnic de la El lecţii despre adevărul cel veşnic.

După înălţarea Mântuitorului, simţământul prezenţei divine, pline de iubire şi lumină, era încă cu ei. Era o prezenţă personală. Isus, Mântuitorul, care a umblat, a vorbit şi S-a rugat cu ei, care rostise cuvinte de nădejde şi mângâiere inimilor lor şi care, în timp ce solia de pace era încă pe buzele Sale, fusese luat la cer dintre ei. Pe când alaiul de îngeri Îl primea, ei au auzit cuvintele Lui: "Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Mat. 28,20). El S-a înălţat la cer în trup omenesc. Ei ştiau că El era încă înaintea tronului lui Dumnezeu, El, Prietenul şi Mântuitorul lor; că simpatia Lui era neschimbată; că pentru totdeauna El va simţi împreună cu omenirea suferindă. Ei ştiau că El prezenta înaintea lui Dumnezeu meritele sângelui Său, arătând rănile din mâinile şi picioarele Sale ca o amintire a preţului pe care El l-a plătit pentru cei răscumpăraţi; şi gândul acesta îi întărea să sufere batjocura pentru Numele Său. Unirea lor cu El era acum mai tare decât atunci când fusese personal cu ei. Lumina, iubirea şi puterea unui Hristos lăuntric strălucea prin ei, aşa că oamenii, privind-o, se minunau.

Hristos a pus aprobarea Lui pe cuvintele rostite de Petru în apărarea Sa. Stând strâns alături de ucenic, ca un martor convingător, se afla bărbatul care fusese vindecat într-un mod atât de minunat. Prezenţa acestui bărbat, cu câteva ore mai înainte un olog neputincios, dar acuma cu o sănătate complet restabilită, adăuga greutate la mărturia cuvintelor lui Petru. Preoţii şi mai marii au tăcut. Ei nu erau în stare să respingă afirmaţiile lui Petru, însă ei nu erau mai puţin hotărâţi să pună stavilă învăţăturii ucenicilor.

Coroana minunilor Domnului Hristos - învierea lui Lazăr - a pecetluit hotărârea preoţilor să scape lumea de Isus şi de lucrările Lui minunate, care le distrugea foarte repede influenţa asupra oamenilor. Ei L-au răstignit, dar aici era o dovadă convingătoare că ei nu au pus capăt minunilor făcute în Numele Său şi nici vestirii adevărului pe care El l-a învăţat. Vindecarea ologului şi predica apostolilor stârnise deja o mare mişcare în Ierusalim.

Pentru a-şi ascunde tulburarea, preoţii şi conducătorii au poruncit ca apostolii să fie scoşi afară, ca ei să se poată sfătui împreună. Cu toţii au recunoscut că n-ar folosi la nimic să tăgăduiască faptul că omul fusese vindecat. Bucuroşi ar fi ascuns minunea prin minciuni; dar lucrul acesta era cu neputinţă, pentru că ea fusese săvârşită în plină lumină a zilei, înaintea unei mari mulţimi de oameni şi ajunsese deja la cunoştinţa a mii de persoane. Ei socoteau că lucrarea ucenicilor trebuie oprită sau, de nu, Isus va câştiga mulţi urmaşi. Urmarea ar fi apoi desconsiderarea lor; căci ar fi fost făcuţi vinovaţi de omorârea Fiului lui Dumnezeu.

Dar, cu toată dorinţa lor de a nimici pe ucenici, preoţii n-au îndrăznit să facă mai mult decât să-i ameninţe cu cea mai aspră pedeapsă dacă mai continuau să vorbească sau să lucreze în Numele lui Isus. Chemându-i din nou înaintea Sinedriului, le-au poruncit să nu vorbească sau să înveţe în Numele lui Isus. Dar Petru şi Ioan au răspuns: "Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit".

Bucuros ar fi pedepsit preoţii pe oamenii aceştia pentru neclintita lor credinţă faţă de chemarea lor sfântă, însă se temeau de popor; "fiindcă toţi slăveau pe Dumnezeu pentru cele întâmplate". Astfel, cu repetate ameninţări şi mustrări, apostolii au fost puşi în libertate.

În timp ce Petru şi Ioan erau arestaţi, ceilalţi, cunoscând răutatea iudeilor, s-au rugat neîncetat pentru fraţii lor, temându-se ca nu cumva cruzimea manifestată faţă de Isus să se repete. De îndată ce apostolii au fost eliberaţi, ei i-au căutat pe ceilalţi ucenici şi le-au făcut cunoscut rezultatul cercetării. Mare a fost bucuria credincioşilor. "Şi-au ridicat glasul toţi împreună către Dumnezeu şi au zis: 'Stăpâne, Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce este în ele! Tu ai zis prin Duhul Sfânt, prin gura părintelui nostru David, robul Tău: 'Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă noroadele lucruri deşarte? Împăraţii pământului s-au răsculat şi domnitorii s-au unit împotriva Domnului şi împotriva unsului Său.' În adevăr, împotriva Robului Tău celui sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel, ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău."

"Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-şi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus".

Ucenicii s-au rugat ca să le fie dată o mai mare putere în lucrarea de predicare; căci ei au văzut că vor avea de întâmpinat aceeaşi hotărâtă împotrivire pe care Domnul Hristos a întâmpinat-o cât a fost pe pământ. În timp ce rugăciunile lor unite se înălţau în credinţă spre cer, a venit şi răspunsul. Locul unde erau adunaţi s-a cutremurat şi din nou au fost înzestraţi cu Duhul Sfânt. Cu inimile pline de curaj, ei au pornit din nou să vestească Cuvântul lui Dumnezeu în Ierusalim. "Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus", şi Dumnezeu binecuvânta în chip minunat eforturile lor.

"Principiul pentru care ucenicii au stat atât de neînfricaţi când, ca răspuns la porunca de a nu mai vorbi nicidecum în Numele lui Isus, au declarat: "Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu" este acelaşi pentru care cei ce au răspuns chemării Evangheliei s-au luptat să-l susţină în zilele Reformaţiunii. Când, în 1529, principii germani s-au adunat în Dieta din Spire, li s-a prezentat decretul împăratului, prin care se restrângea libertatea religioasă şi prin care se interzicea orice răspândire a învăţăturilor reformei. Se părea că nădejdea lumii era aproape să fie spulberată. Oare aveau să accepte principii decretul? Oare lumina Evangheliei avea să fie oprită de la mulţimile care erau încă în întuneric? Erau în joc mari şi importante probleme ale lumii. Cei care primiseră credinţa reformată s-au întâlnit laolaltă şi hotărârea lor unanimă a fost: 'Respingem acest decret. În materie de conştiinţă majoritatea nu are nici o putere'" (Merle D'Aubigne, "Istoria Reformaţiunii", cartea 13, cap. 5).

Principiul acesta trebuie să-l ţinem şi noi cu tărie în zilele noastre. Stindardul adevărului şi al libertăţii religioase, ţinut sus de întemeietorii bisericii Evangheliei şi de către martorii lui Dumnezeu în decursul secolelor care s-au scurs de atunci încoace, în această ultimă bătălie, a fost aşezat în mâinile noastre. Răspunderea pentru acest mare dar stă asupra acelora pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu o cunoaştere a Cuvântului Său. Noi trebuie să primim acest cuvânt ca pe o autoritate supremă. Noi trebuie să recunoaştem autoritatea omenească ca o orânduire stabilită de Dumnezeu şi să învăţăm ascultarea de ea ca fiind o datorie sacră, în cadrul sferei ei legale. Dar, când cerinţele ei vin în conflict cu cerinţele lui Dumnezeu, atunci trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie recunoscut mai presus de toate legiuirile omeneşti. Un "aşa zice Domnul" nu trebuie dat la o parte pentru un "aşa zice biserica" sau un "aşa zice statul". Cununa lui Hristos trebuie să fie înălţată mai presus de diademele potentaţilor pământului.

Nu ni se cere să sfidăm autorităţile. Cuvintele noastre, fie ele vorbite, fie scrise, ar trebui să fie cumpănite cu grijă, ca nu cumva să se spună despre noi că am fi rostit ceva ce ne-ar înfăţişa ca unii care am fi împotriva legii şi ordinii. Noi nu trebuie să spunem sau să facem ceva care ne-ar închide în mod necesar calea. Noi trebuie să mergem înainte în Numele lui Hristos, apărând adevărurile ce ne-au fost încredinţate. Dacă oamenii ne opresc să facem această lucrare, atunci le putem spune, aşa cum au spus şi apostolii: "Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit".