Cap. 7 - Avertizare împotriva făţărniciei

 

În timp ce ucenicii vesteau adevărurile Evangheliei în Ierusalim, Dumnezeu adeverea prin minuni cuvântul lor şi o mare mulţime a crezut. Mulţi dintre aceşti primi credincioşi erau despărţiţi de familie şi de prieteni din pricina bigotismului zelos al iudeilor şi era nevoie ca ei să fie ajutaţi cu hrană şi adăpost.

Raportul biblic spune: "Nu era nici unul dintre ei, care să ducă lipsă"; şi, totodată, ne arată cum erau împlinite aceste nevoi. Aceia dintre credincioşi care aveau bani şi averi le sacrificau bucuros pentru a face faţă nevoilor urgente. Vânzându-şi casele sau pământurile, ei aduceau banii şi-i puneau la picioarele apostolilor şi "apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie".

Această dărnicie din partea credincioşilor era rezultatul revărsării Duhului Sfânt. Cei întorşi la Evanghelie erau "o inimă şi un suflet". Un interes comun îi stăpânea pe toţi şi anume: succesul misiunii ce le fusese încredinţată; iar lăcomia nu avea loc în viaţa lor. Iubirea pentru fraţii lor şi pentru lucrarea căreia ei s-au consacrat era mai mare decât iubirea lor de bani şi de averi. Faptele lor mărturiseau că ei preţuiau sufletele oamenilor ca având o valoare mai mare decât bogăţiile pământeşti.

Aşa va fi totdeauna când Duhul lui Dumnezeu pune stăpânire pe viaţă. Cei ale căror inimi sunt pline cu iubirea lui Hristos vor urma exemplul Lui, care pentru noi S-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia Sa noi să ne îmbogăţim. Bani, timp, influenţă - toate darurile pe care ei le-au primit din mâna lui Dumnezeu le vor preţui numai ca mijloace de înaintare a lucrării Evangheliei. Aşa era în prima biserică; şi când în biserica de azi se vede că, prin puterea Duhului Sfânt, membrii şi-au deslipit inima de lucrurile pământeşti şi sunt gata să facă sacrificii pentru ca semenii lor să audă Evanghelia, adevărurile vestite vor avea o puternică influenţă asupra ascultătorilor.

Într-un contrast izbitor cu exemplul de bunăvoinţă manifestat de credincioşi a fost comportarea lui Anania şi a Safirei, a căror experienţă, redată prin pana inspiraţiei, a lăsat o pată neagră asupra istoriei primei biserici. Împreună cu alţii, aceşti pretinşi ucenici se împărtăşiseră de privilegiile auzirii Evangheliei propovăduite de apostoli. Ei au fost de faţă împreună cu alţi credincioşi când, după ce apostolii s-au rugat, "s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt" (Fapte 4, 31). Asupra tuturor celor de faţă odihnea o deplină convingere şi, sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, Anania şi Safira au făcut un vot să dea Domnului venitul din vânzarea unei moşioare. După aceea însă, Anania şi Safira au mâhnit pe Duhul Sfânt lăsându-se stăpâniţi de simţăminte de lăcomie. Ei au început să regrete făgăduinţa făcută şi, în curând, au pierdut plăcuta influenţă a binecuvântării care le încălzise inimile cu dorinţa de a face lucruri mari pentru cauza lui Hristos. Ei au gândit că s-au cam pripit şi că ar trebui să reconsidere hotărârea lor. Ei au discutat pe toate feţele această problemă şi au hotărât să nu-şi mai împlinească votul. Totuşi, ei au văzut că aceia care se despărţeau de averile lor pentru a satisface nevoile fraţilor lor mai săraci se bucurau de o mai mare cinste între credincioşi; şi, fiindu-le ruşine ca nu cumva fraţii lor să afle că inimile lor egoiste se împotriveau făgăduinţei făcute în mod solemn în faţa lui Dumnezeu, ei, în mod conştient, au hotărât să vândă moşioara şi să spună că au pus în fondul de obşte tot ce au dobândit din vânzarea ei, dar, în realitate, să păstreze pentru ei o mare parte din bani. În felul acesta, aveau să se asigure de cele necesare vieţii din fondurile de obşte şi, în acelaşi timp, să câştige şi stima fraţilor.

Însă Dumnezeu urăşte făţărnicia şi falsitatea. Anania şi Safira s-au folosit de hoţie în purtarea lor cu Dumnezeu; ei au minţit pe Duhul Sfânt, şi pentru păcatul lor au primit o osândă imediată şi groaznică. Când Anania a venit cu darul său, Petru a zis: "Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt, şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s-a putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu".

"Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos şi şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toţi cei ce ascultau aceste lucruri."

"Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta?" a întrebat Petru. Nici o influenţă nu venise asupra lui Anania ca să-l silească să-şi sacrifice moşioara pentru binele obştesc. El acţionase din proprie iniţiativă. Dar, încercând să înşele pe ucenici, el minţise pe Cel Atotputernic.

"Cam după trei ceasuri, a intrat şi nevastă-sa, fără să ştie ce se întâmplase. Petru i-a zis: 'Spune-mi, cu atât aţi vândut moşioara?' 'Da', a răspuns ea, 'cu atât'. Atunci Petru i-a zis: 'Cum de v-aţi înţeles între voi să ispitiţi pe Duhul Domnului? Iată picioarele celor ce au îngropat pe bărbatul tău sunt la uşă şi te vor lua şi pe tine'. Ea a căzut îndată la picioarele lui şi şi-a dat sufletul. Când au intrat flăcăii, au găsit-o moartă; au scos-o afară şi au îngropat-o lângă bărbatul ei. O mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei ce au auzit aceste lucruri".

Înţelepciunea infinită a văzut că această manifestare însemnată a mâniei lui Dumnezeu era necesară pentru a păzi tânăra biserică ca să nu ajungă să slăbească efectul principiilor morale. Numărul membrilor ei creştea foarte repede. Biserica ar fi fost în primejdie dacă, prin creşterea rapidă a numărului celor convertiţi, ar fi fost adăugaţi bisericii bărbaţi şi femei care, în timp ce mărturiseau că Îi slujesc lui Dumnezeu, se închinau lui Mamona. Pedeapsa aceasta dă mărturie despre faptul că oamenii nu-L pot înşela pe Dumnezeu, că El dă la iveală păcatul ascuns al inimii şi că nu Se lasă batjocorit. Ea urmărea să avertizeze biserica, să-i conducă pe credincioşi astfel, încât să se ferească de înşelăciune şi făţărnicie şi să ia seama să nu-L jefuiască pe Dumnezeu.

Nu numai primei biserici, ci şi tuturor generaţiilor viitoare i-a fost dat acest exemplu, ca un semnal de primejdie al urii pe care Dumnezeu o are faţă de tot ce este lăcomie, înşelătorie şi făţărnicie. Lăcomia a fost aceea pe care Anania şi Safira au nutrit-o mai întâi. Dorinţa de a reţine pentru ei o parte din ceea ce au făgăduit Domnului i-a dus la înşelătorie şi făţărnicie.

Dumnezeu a rânduit ca vestirea Evangheliei să depindă de strădaniile şi darurile poporului Său. Darurile de bunăvoie, ca şi zecimile, alcătuiau veniturile lucrării Domnului. Din mijloacele încredinţate omului, Dumnezeu pretinde o anumite parte - zecimea. El lasă tuturor libertatea alegerii, să dea sau să nu dea mai mult decât aceasta. Dar, când inima este mişcată de influenţa Duhului Sfânt şi este făcut un vot de a da o anumită sumă, cel care a făcut votul nu mai are nici un drept faţă de partea aceea pe care el a consacrat-o. Făgăduinţe de felul acesta, făcute oamenilor, sunt privite ca o obligaţie; oare cele făcute lui Dumnezeu nu sunt mult mai obligatorii? Făgăduinţele făcute în forul conştiinţei sunt oare mai puţin obligatorii decât învoielile scrise dintre oameni?

Când lumina divină străluceşte în inimă cu o claritate şi o putere neobişnuită, atunci egoismul obişnuit slăbeşte din strânsoarea sa şi se vede o dispoziţie de a da pentru cauza lui Dumnezeu. Însă nimeni să nu creadă că îşi vor putea împlini făgăduinţele făcute atunci, fără de nici o împotrivire din partea lui Satana. El nu vede cu plăcere clădirea Împărăţiei Mântuitorului pe pământ. El pune în minte gândul că votul făcut este prea mare, că acesta le-ar dăuna în străduinţele lor de a strânge avere sau de a satisface dorinţele familiei lor.

Dumnezeu este Cel care binecuvântează pe om cu diferite bunuri şi El face lucrul acesta pentru ca ei să poată fi în stare, la rândul lor, să dea mai departe pentru înaintarea cauzei Sale. El trimite soarele şi ploaia. El face să crească vegetaţia. El dă sănătate şi capacitatea de a obţine bunuri materiale. Toate binecuvântările noastre vin din mâna cea darnică a Lui. În schimb, El doreşte ca bărbaţii şi femeile să-şi dovedească recunoştinţa prin a da înapoi lui Dumnezeu o parte în zecimi şi daruri - în daruri de mulţumire, daruri de bunăvoie şi daruri pentru păcat. Dacă mijloacele ar curge în tezaur, potrivit cu acest plan dumnezeieşte stabilit - o zecime din orice venit, cum şi daruri de bunăvoie - va fi un belşug de mijloace pentru înaintarea lucrării Domnului.

Însă inimile oamenilor se împietresc prin egoism şi, asemenea lui Anania şi Safira, ei sunt ispitiţi să reţină o parte din preţ, pretinzând în acelaşi timp că împlinesc cerinţele lui Dumnezeu. Mulţi cheltuiesc banii în chip risipitor pentru satisfacţii egoiste. Bărbaţi şi femei ţin seama de plăcerile lor şi-şi satisfac gusturile, în timp ce lui Dumnezeu Îi aduc, aproape de silă, un dar împuţinat. Ei uită că, într-o zi, Dumnezeu va cere o strictă socoteală despre felul în care au fost folosite bunurile Sale şi că El nu va mai accepta puţinul pe care ei îl aduc în visterie, cum n-a primit nici darul lui Anania şi Safira.

Prin pedepsirea aspră a acestor oameni care au jurat fals, Dumnezeu doreşte, de asemenea, să învăţăm cât de profund urăşte şi dispreţuieşte El orice făţărnicie şi înşelătorie. Pretinzând că au dat tot, Anania şi Safira au minţit pe Duhul Sfânt şi, ca urmare, au pierdut viaţa aceasta, cum şi viaţa viitoare. Acelaşi Dumnezeu care i-a pedepsit osândeşte astăzi orice falsitate. Buzele mincinoase sunt o urâciune înaintea Lui. El spune că în cetatea sfântă "nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună" (Apoc. 21,27). Rostirea adevărului să nu fie condusă cu o mână slabă sau cu o cunoaştere nesigură. Fie ca ea să devină o parte a vieţii. Jucându-te pripit şi uşuratic cu adevărul şi ascunzând faptul că-ţi urmăreşti propriile planuri egoiste, aceasta înseamnă naufragiul credinţei. "Staţi gata dar, având mijlocul încins cu adevărul" (Ef. 6,14). Cel care rosteşte neadevăruri îşi vinde ieftin sufletul. Falsitatea lui s-ar putea să-i slujească în vreo împrejurare critică; s-ar putea să-i pară că, în felul acesta, poate să aibă succes în afaceri, ceea ce nu ar fi putut dobândi pe cale cinstită; însă, în cele din urmă, ajunge în situaţia de a nu se mai putea încrede în nimeni. El însuşi un mincinos, nu mai are încredere în cuvântul altora.

În cazul lui Anania şi Safira, păcatul înşelătoriei faţă de Dumnezeu a fost pedepsit imediat. Acelaşi păcat a fost deseori repetat în istoria de mai târziu a bisericii şi este săvârşit de mulţi în vremea noastră. Dar, deşi înşelătoria poate că nu este însoţită de o manifestare vădită a disgraţiei lui Dumnezeu, ea nu este mai puţin odioasă în ochii Lui acum decât a fost în vremea apostolilor. Avertizarea a fost dată; Dumnezeu Şi-a manifestat în mod clar ura Sa neîmpăcată faţă de acest păcat; şi toţi aceia care se dedau la făţărnicie şi lăcomie să fie siguri că îşi nimicesc astfel sufletul.