Cap. 8 - Înaintea sinedriului

 

Crucea, acest instrument al ruşinii şi torturii, a adus nădejde şi mântuire lumii. Ucenicii nu erau decât nişte oameni umili, fără bogăţie şi fără nici o altă armă decât Cuvântul lui Dumnezeu; totuşi, în puterea lui Hristos, ei au mers înainte să spună minunata istorie a ieslei şi a crucii şi să triumfe asupra oricărei împotriviri. Fără nici o onoare sau recunoaştere pământească, ei erau eroi ai credinţei. De pe buzele lor au ieşit cuvinte de înţelepciune care au zguduit lumea.

În Ierusalim, unde existau cele mai mari prejudecăţi şi unde predominau cele mai confuze idei cu privire la Cel care fusese răstignit ca un răufăcător, ucenicii au continuat să rostească, plini de curaj, cuvintele vieţii, prezentând înaintea iudeilor lucrarea şi misiunea lui Hristos, răstignirea, învierea şi înălţarea Sa. Preoţii şi mai marii au ascultat cu uimire mărturia clară şi îndrăzneaţă a apostolilor. Puterea Mântuitorului înviat venise în adevăr asupra ucenicilor şi lucrarea lor era însoţită de semne şi minuni care făceau ca zilnic numărul credincioşilor să crească. De-a lungul străzilor, pe unde aveau să treacă ucenicii, oamenii îi aşezau pe bolnavii lor "pe paturi şi pe aşternuturi, pentru ca, atunci când va trece Petru, măcar umbra lui să treacă peste vreunul din ei". Erau aduşi acolo şi cei tulburaţi de spirite necurate. Mulţimile se adunau în jurul lor şi cei tămăduiţi scoteau strigăte de laudă la adresa lui Dumnezeu şi slăveau numele Mântuitorului.

Preoţii şi conducătorii au văzut că Hristos era înălţat mai presus decât ei. Când Saducheii, care nu credeau în înviere, au auzit pe apostoli declarând că Hristos înviase din morţi, s-au mâniat, înţelegând că, dacă apostolilor li se îngăduie să predice un Mântuitor înălţat şi să săvârşească minuni în numele Său, atunci învăţătura că nu va fi nici o înviere avea să fie lepădată de toţi şi în curând secta Saducheilor avea să dispară. Fariseii erau mânioşi, deoarece observau că tendinţa învăţăturii ucenicilor era aceea de a submina ceremoniile iudaice şi a face fără de valoare aducerea jertfelor.

Până aici, toate strădaniile depuse pentru a înăbuşi noua învăţătură fuseseră în zadar; însă acum, atât Fariseii, cât şi Saducheii au hotărât că lucrarea ucenicilor trebuie oprită, deoarece îi dovedea vinovaţi de moartea lui Isus. Plini de mânie, preoţii au pus cu violenţă mâna pe Petru şi pe Ioan şi i-au băgat în temniţa de obşte.

În mod vădit, conducătorii naţiunii iudaice au dat greş în a împlini planul lui Dumnezeu cu poporul Său ales. Aceia pe care Domnul îi făcuse depozitarii adevărului s-au dovedit a fi necredincioşi în ceea ce li se încredinţase şi Dumnezeu i-a ales pe alţii să facă lucrarea Sa. În vorbirea lor, aceşti conducători au dat un mare avânt lucrării pe care ei o numeau o îndreptăţită mânie împotriva celor care înlăturau învăţăturile plăcute lor. Ei nu admiteau nici chiar posibilitatea ca ei înşişi să nu fi înţeles bine Cuvântul sau să fi interpretat sau aplicat greşit Scripturile. Ei lucrau asemenea oamenilor care şi-au pierdut mintea. Ce drept aveau aceşti învăţători, spuneau ei, unii dintre ei fiind simpli pescari, să prezinte idei potrivnice învăţăturilor pe care noi le-am dat oamenilor? Fiind hotărâţi a înăbuşi răspândirea acestor idei, ei au aruncat în temniţă pe cei care le propovăduiau.

Ucenicii nu au fost intimidaţi şi nici nu s-au descurajat în urma acestui tratament. Duhul Sfânt le reamintea cuvintele rostite de Hristos: "Robul nu este mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis". "Au să vă dea afară din sinagogi; ba încă, va veni vremea când oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu". "V-am spus aceste lucruri pentru ca, atunci când va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceţi aminte că vi le-am spus" (Ioan 15,20.21; 16,2.4).

Dumnezeul cerului, puternicul Stăpânitor al Universului, a luat în mâna Sa problema întemniţării ucenicilor; căci oameni se luptau împotriva lucrării Sale. În timpul nopţii, îngerul Domnului a deschis porţile închisorii şi a spus ucenicilor: "Duceţi-vă, staţi în templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia". Porunca aceasta era într-o directă opoziţie cu ordinul dat de către conducătorii iudei; dar oare au spus apostolii: "Noi nu putem face aceasta până nu ne vom consfătui cu judecătorii şi nu vom primi îngăduinţă de la ei?" Nu; Dumnezeu a spus: "Duceţi-vă" şi ei au ascultat. "Au intrat dis-de-dimineaţă în templu şi au început să înveţe".

Când Petru şi Ioan au apărut în mijlocul credincioşilor şi au povestit cum îngerul i-a condus direct prin mijlocul grupei de ostaşi ce păzeau închisoarea, poruncindu-le să reînceapă lucrarea ce fusese întreruptă, fraţii au fost cuprinşi de uimire şi bucurie.

În timpul acesta, marele preot împreună cu ceilalţi care erau cu el "au adunat Soborul şi pe toată bătrânimea fiilor lui Israel". Preoţii şi conducătorii au hotărât să arunce asupra ucenicilor vina răzvrătirii, să-i învinuiască de omorârea lui Anania şi Safira şi de uneltirea de a deposeda pe preoţi de autoritatea lor. Ei nădăjduiau ca, în felul acesta, să aţâţe mulţimea ca ea să le facă ucenicilor aşa cum I-au făcut lui Isus. Ei erau conştienţi de faptul că mulţi dintre cei care nu primiseră învăţăturile lui Hristos erau obosiţi de conducerea arbitrară a autorităţilor iudaice şi că erau foarte doritori de o schimbare. Preoţii se temeau că, dacă aceşti nemulţumiţi aveau să primească adevărurile propovăduite de apostoli şi să-L recunoască pe Isus ca Mesia, mânia întregului popor s-ar fi ridicat împotriva conducătorilor religioşi, care ar fi fost făcuţi să dea socoteală de omorârea lui Hristos. Ei s-au hotărât să ia măsuri puternice pentru a preveni aceasta.

Când au trimis după întemniţaţi, ca aceştia să fie aduşi înaintea lor, mare le-a fost uimirea când li s-a adus vestea că uşile închisorii fuseseră găsite bine zăvorâte şi străjerii stând înaintea lor, dar că întemniţaţii nu puteau fi găsiţi nicăieri.

În curând, le-a fost adus un raport uluitor: "Iată că oamenii pe care i-aţi băgat în temniţă stau în templu şi învaţă pe norod. Atunci, căpitanul templului a plecat cu aprozii şi i-au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie ucişi cu pietre de norod".

Deşi apostolii au fost eliberaţi în mod minunat din închisoare, cu toate acestea, ei nu scăpaseră de anchetă şi pedeapsă. Când a fost cu ei, Hristos le-a spus: "Luaţi seama la voi înşivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătoreşti" (Marcu 13,9). Trimiţând un înger ca să-i scape, Dumnezeu le-a dat o dovadă a iubirii Sale şi o asigurare a prezenţei Sale. Acum, partea lor era să sufere pentru Acela a cărui Evanghelie o predicau.

În istoria profeţilor şi a apostolilor, sunt multe exemple nobile de sinceră credincioşie faţă de Dumnezeu. Martorii lui Hristos au suferit mai bine închisoarea, tortura şi moartea decât să calce poruncile lui Dumnezeu. Raportul ce ne este lăsat despre Petru şi Ioan este tot atât de eroic ca şi al oricărui altul din dispensaţiunea evanghelică. Când s-au găsit pentru a doua oară înaintea oamenilor acelora care păreau hotărâţi în ce priveşte nimicirea lor, în cuvintele şi în atitudinea ucenicilor nu se putea întrezări nici o teamă şi nici o şovăire. Şi, când marele preot a spus: "Nu v-am poruncit cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui om", Petru a răspuns: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni". Un înger din cer a fost cel care i-a scăpat din temniţă şi le-a poruncit să înveţe în templu. Urmând îndrumările lui, ei au ascultat porunca divină şi lucrul acesta trebuia să continue să-l facă oricât i-ar fi costat aceasta.

Atunci, Duhul inspiraţiei a venit asupra ucenicilor; învinuiţii au devenit învinuitori, aruncând asupra celor care alcătuiau soborul vina de a fi omorât pe Hristos. "Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe Isus", a spus Petru, "pe care voi L-aţi omorât, atârnându-L pe lemn. Pe acest Isus Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El".

Atât de înrăiţi şi înfuriaţi erau iudeii când au auzit aceste cuvinte, încât au hotărât ca, fără să mai continue judecata sau fără vreo împuternicire din partea autorităţilor romane, să-i omoare pe întemniţaţi. Deja vinovaţi de sângele lui Hristos, ei erau nerăbdători să-şi mânjească mâinile cu sângele ucenicilor Săi.

Dar în soborul acela era un bărbat care a recunoscut glasul lui Dumnezeu în cuvintele rostite de ucenici. Acesta era Gamaliel, un Fariseu cu un nume bun, un bărbat învăţat şi cu o poziţie înaltă. Mintea sa limpede a văzut că pasul spre violenţă pe care gândeau preoţii să-l facă avea să atragă după el urmări grozave. Înainte de a vorbi celor de faţă, el ceru ca întemniţaţii să fie scoşi afară. El cunoştea destul de bine elementele cu care aveau de-a face; el ştia că ucigaşii lui Hristos nu s-ar fi dat înapoi de la nimic în privinţa aducerii la îndeplinire a planului lor.

El a început să vorbească foarte cugetat şi liniştit, zicând: "Bărbaţi Israeliţi, luaţi seama bine ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva, şi la care s-au alipit aproape patru sute de bărbaţi. El a fost omorât şi toţi cei ce îl urmaseră au fost risipiţi şi nimiciţi. După el s-a ivit Iuda Galileanul, pe vremea înscrierii, şi a tras mult norod de partea lui: a pierit şi el, şi toţi cei ce îl urmaseră au fost risipiţi. Şi acum, eu vă spun: 'Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia, şi lăsaţi-i în pace. Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu".

Preoţii au văzut ca fiind bună poziţia şi părerea aceasta şi au fost nevoiţi să fie de acord cu Gamaliel. Totuşi, cu greu putea fi înfrântă prejudecata şi ura lor. Fără tragere de inimă, după ce au bătut pe ucenici şi i-au ameninţat cu pierderea vieţii, dacă mai aveau să predice în numele lui Isus, ei le-au dat drumul. "Ei au plecat dinaintea soborului şi s-au bucurat că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Lui. Şi, în fiecare zi, în templu şi acasă, nu încetau să înveţe pe oameni şi să vestească Evanghelia lui Isus Hristos".

Cu puţin înainte de răstignirea Sa, Hristos a lăsat ucenicilor Săi un testament de pace. "Vă las pacea", a zis El, "vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte" (Ioan 14,27). Pacea aceasta nu este pacea care vine printr-o conformare faţă de cele lumeşti. Hristos nu a cumpărat niciodată pacea, făcând compromis cu păcatul. Pacea pe care Hristos a lăsat-o ucenicilor Săi este mai mult lăuntrică decât exterioară şi avea să rămână totdeauna cu martorii Săi în decursul luptelor şi al împotrivirii.

Hristos a spus despre Sine: "Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit s-aduc pacea, ci sabia" (Matei 10,34). Deşi Prinţul Păcii, El era totuşi pricina dezbinării. El care a venit să proclame vestea cea bună şi să dea naştere la nădejde şi bucurie în inimile fiilor oamenilor, a dat loc la o împotrivire ce arde adânc şi stârneşte aprigă patimă în inima omenească. Şi El a avertizat pe urmaşii Săi: "În lume veţi avea necazuri". "Vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni: vă vor da pe mâna sinagogilor, vă vor arunca în temniţe, vă vor târî înaintea împăraţilor şi înaintea dregătorilor, din pricina Numelui Meu". "Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe mulţi dintre voi" (Ioan 16,33; Luca 21,12.16).

Profeţia aceasta a fost împlinită într-un mod deosebit. Orice ocară, orice batjocură şi cruzime pe care Satana a putut îndemna inima omenească să o născocească, a fost adusă asupra urmaşilor lui Isus. Şi ea se va mai împlini în mod cu totul deosebit; căci inima de carne este încă şi acum potrivnică Legii lui Dumnezeu şi nu vrea să se supună poruncilor ei. Lumea nu este astăzi în mai multă armonie cu principiile lui Hristos decât a fost în zilele apostolilor. Aceeaşi ură care a făcut să izbucnească strigătul: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!", aceeaşi ură care a dus la prigonirea ucenicilor lucrează şi astăzi în fiii neascultării. Acelaşi spirit, care în Evul Mediu a aruncat bărbaţi şi femei în închisoare, în exil şi la moarte, care a născocit tortura cea rafinată a Inchiziţiei, care a plănuit şi a executat masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu şi care a aprins focurile din Smithfield, este încă la lucru în inimile nerenăscute, cu o energie plină de răutate. Istoria adevărului a fost totdeauna o cronică a luptei între bine şi rău. Vestirea Evangheliei a fost totdeauna dusă înainte în lumea aceasta, înfruntând împotrivire, primejdie, pierdere şi suferinţă.

În ce a constat puterea acelora care au suferit în trecut prigoana pentru Hristos? În unirea cu Dumnezeu, unirea cu Duhul Sfânt, unirea cu Hristos. Ocara şi prigoana i-au despărţit pe mulţi de prieteni pământeşti, dar niciodată de iubirea lui Hristos. Niciodată sufletul încercat de furtună nu este mai iubit de Mântuitorul decât atunci când suferă ocara pentru adevăr. "Eu îl voi iubi", spunea Hristos, "şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14,21). Când din pricina adevărului credinciosul stă la bara tribunalului pământesc, Hristos stă alături de el. Când este închis între zidurile temniţei, Hristos i Se arată şi îi mângâie inima cu iubirea Sa. Când el suferă moartea pentru Hristos, Mântuitorul îi spune: Ei pot ucide trupul, dar nu pot vătăma sufletul. "Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea". "Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare" (Ioan 16,33; Is. 41,10).

"Cei ce se încred în Domnul sunt ca Muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie. Cum este înconjurat Ierusalimul de munţi, aşa înconjoară Domnul pe poporul Său, de-acum şi până în veac". "Îi va izbăvi de apăsare şi de silă, şi sângele lor va fi scump înaintea lui" (Ps. 125,1-3; 72,14).

"Domnul oştirilor îi va ocroti" Domnul, Dumnezeul lor, îi va scăpa în ziua aceea, ca pe turma poporului Său; căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti, care vor străluci în ţara Sa" (Zah. 9,15.16).