Cap. 9 - Cei şapte diaconi

 

În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, "evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele".

Prima biserică era alcătuită din mai multe clase de oameni, de diferite naţionalităţi. La vremea revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, "se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sunt sub cer" (Fapte 2,5). Printre cei de credinţă ebraică, care erau adunaţi la Ierusalim, erau unii care, de obicei, erau cunoscuţi ca greci; între aceştia şi iudeii din Palestina exista de multă vreme neîncredere şi chiar conflicte.

Inimile celor care fuseseră convertiţi în urma activităţii apostolilor erau blânde şi unite datorită iubirii creştine. În ciuda prejudecăţilor de mai înainte, toţi erau în armonie unii cu alţii. Satana ştia că atâta vreme cât această unire continua să existe, îi va fi cu neputinţă să împiedice înaintarea adevărului Evangheliei; şi el căuta să se folosească de felul de gândire de mai înainte, în nădejdea că, în felul acesta, să poată introduce elemente de discordie.

Aşa s-a întâmplat că, înmulţindu-se ucenicii, vrăjmaşul a izbutit să facă să se nască bănuiala din partea unora care mai înainte avuseseră obiceiul de a privi cu gelozie la fraţii lor în credinţă şi de a găsi vină conducătorilor lor spirituali şi astfel, "evreii care vorbeau greceşte cârteau împotriva evreilor". Pricina cârtirii era o pretinsă neglijare a văduvelor grecoaice la împărţirea ajutoarelor de toate zilele. Orice inegalitate ar fi fost contrară spiritului Evangheliei, totuşi Satana a izbutit să dea loc la bănuială. Măsuri categorice şi imediate trebuia luate acum pentru a înlătura orice pricină de nemulţumire, ca nu cumva vrăjmaşul să triumfe în efortul lui de a pricinui o discordie printre credincioşi.

Ucenicii lui Isus au ajuns la un moment critic în experienţa lor. Sub înţeleapta conducere a apostolilor, care lucrau uniţi în puterea Duhului Sfânt, lucrarea încredinţată solilor Evangheliei creştea foarte repede. Biserica se mărea mereu şi această creştere a membrilor ei a adus poveri cu mult mai grele asupra celor care aveau grija ei. Nici un om şi nici chiar o grupă de oameni n-ar fi putut să poarte singuri aceste sarcini fără să primejduiască prosperitatea viitoare a bisericii. Era necesară o redistribuire a responsabilităţilor care fuseseră îndeplinite cu credincioşie doar de câţiva, în primele zile ale bisericii. Acum, apostolii trebuia să facă un pas important în ce priveşte desăvârşirea rânduielii în biserică, prin punerea asupra altora a unor sarcini pe care ei le purtaseră atâta vreme.

Convocând o adunare a credincioşilor, apostolii au fost îndrumaţi de Duhul Sfânt să facă un plan pentru o mai bună organizare a tuturor celor din biserică, care puteau să slujească. A sosit timpul, au spus apostolii, când conducătorii spirituali ce aveau în grijă supravegherea bisericii să fie eliberaţi de sarcina de a distribui ajutoare la săraci, cum şi alte poveri asemănătoare, pentru ca astfel să poată să ducă mai departe lucrarea de predicare a Evangheliei. "De aceea, fraţilor", au zis ei, "alegeţi dintre voi şapte bărbaţi vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului". Sfatul acesta a fost ascultat şi, prin rugăciune şi punerea mâinilor, şapte bărbaţi aleşi au fost puşi în mod solemn deoparte pentru slujba de diaconi.

Alegerea celor şapte pentru a se îngriji de o anumită lucrare s-a dovedit a fi o mare binecuvântare pentru biserică. Slujbaşii aceştia au dat o atenţie deosebită nevoilor fiecăruia în parte, cum şi intereselor financiare ale bisericii şi, prin purtarea lor atentă şi exemplul lor evlavios, ei au fost de un important ajutor celor împreună slujitori cu ei în strângerea diferitelor interese ale bisericii într-un tot unit.

Că pasul acesta era după planul lui Dumnezeu reiese din rezultatele spre bine, care s-au văzut imediat. "Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim, şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă". Acest seceriş de suflete se datora atât libertăţii mai mari ce fusese dată apostolilor, cât şi zelului şi puterii arătate de cei şapte diaconi. Faptul că aceşti fraţi fuseseră rânduiţi pentru lucrarea specială de a se îngriji de nevoile săracilor nu-i excludea de la propovăduirea adevărului. Dimpotrivă, ei erau întru totul în măsură să-i înveţe pe alţii în cele ale adevărului şi, ca atare, s-au angajat în lucrare cu multă râvnă şi succes.

Primei biserici i se încredinţase o lucrare de continuă creştere - aceea de stabilire de centre de lumină şi binecuvântare oriunde erau suflete sincere ce doreau să se predea slujirii lui Hristos. Vestirea Evangheliei trebuia să se întindă în lumea întreagă şi solii crucii nu puteau nădăjdui a-şi împlini importanta lor lucrare decât numai dacă rămâneau strânşi în legătura unităţii creştine, descoperind în felul acesta lumii faptul că ei erau una cu Hristos în Dumnezeu. Oare nu Se rugase divinul lor Conducător Tatălui: "Păzeşte, în Numele Tău, pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi noi"? Şi oare nu spusese El despre ucenicii Săi: "Lumea i-a urât pentru că ei nu sunt din lume"? Oare nu Se rugase stăruitor Tatălui "pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una", "pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis"? (Ioan 17,11. 14.23.21). Viaţa şi puterea lor spirituală depindeau de o strânsă legătură cu Acela care îi însărcinase să predice Evanghelia.

Numai dacă erau uniţi cu Hristos ucenicii puteau nădăjdui să fie însoţiţi de puterea Duhului Sfânt şi de conlucrarea îngerilor cerului. Cu ajutorul acestor unelte divine, ei aveau să prezinte lumii un front comun şi aveau să fie biruitori în lupta pe care trebuia să o ducă neîncetat împotriva puterilor întunericului. Continuând să lucreze uniţi, solii cereşti aveau să meargă înaintea lor, deschizându-le calea, inimi aveau să fie pregătite pentru primirea adevărului şi mulţi aveau să fie câştigaţi la Hristos. Atâta vreme cât ei rămâneau uniţi, biserica avea să înainteze "frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor" (Cânt. Cânt. 6,10). Nimic nu putea să se opună progresului ei continuu. Biserica avea să înainteze din biruinţă în biruinţă, împlinind în mod glorios misiunea ei divină de a vesti lumii Evanghelia.

Organizaţia bisericii din Ierusalim trebuia să slujească drept model pentru organizarea bisericilor în oricare alt loc unde solii adevărului aveau să câştige convertiţi ai Evangheliei. Cei cărora le era dată răspunderea generală a bisericii nu trebuia să stăpânească asupra moştenirii bisericii, ci, ca păstori înţelepţi, ei trebuia să păstorească "turma lui Dumnezeu", făcându-se "pilde turmei" (1 Petru 5,2.3); şi diaconii trebuia să fie "vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune". Bărbaţii aceştia trebuia să ia o poziţie unită de partea dreptăţii şi să stăruie în ea cu tărie şi hotărâre. În felul acesta, urma să aibă o influenţă unită asupra întregii turme.

Mai târziu, în istoria primei biserici, când în diferitele părţi ale lumii multe grupe de credincioşi au alcătuit biserici, organizaţia bisericii s-a mai desăvârşit, pentru ca ordinea şi lucrarea armonioasă să poată fi menţinute. Fiecare membru era sfătuit să-şi îndeplinească bine partea sa. Fiecare trebuia să folosească în chip înţelept talentele încredinţate lui. Unii fuseseră înzestraţi de Duhul Sfânt cu daruri speciale - "întâi apostoli; al doilea, prooroci; al treilea, învăţători; apoi, pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, ajutorărilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi" (1 Cor. 12,28). Însă toate aceste categorii de lucrători trebuia să lucreze în armonie.

"Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte cum voieşte. Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos" (1Cor. 12,4-12).

Solemne sunt răspunderile puse asupra acelora care sunt chemaţi a fi conducători în biserica lui Dumnezeu pe pământ. În zilele teocraţiei, când Moise se străduia să poarte singur poveri atât de grele, încât în curând ar fi fost copleşit sub greutatea lor, el a fost sfătuit de Ietro să facă planuri pentru o înţeleaptă împărţire a răspunderilor. "Fii tâlmaciul poporul înaintea lui Dumnezeu", îl sfătui Ietro, "şi du pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învaţă-i poruncile şi legile; şi arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze şi ce trebuie să facă". Mai departe, Ietro a dat sfatul ca să fie aleşi bărbaţi "drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece". Aceştia trebuia să fie "oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei". Ei aveau să "judece poporul în tot timpul", în felul acesta uşurând pe Moise de răspunderea copleşitoare de a se ocupa de multe probleme mărunte pe care ajutoarele lui consacrate le puteau rezolva cu înţelepciune.

Timpul şi puterea celor care prin providenţa lui Dumnezeu au fost puşi în poziţii de conducere şi răspundere în biserică, ar trebui să fie folosite cu probleme mult mai grele şi care cer o înţelepciune deosebită şi o inimă largă. Nu este în planul lui Dumnezeu ca asemenea bărbaţi să fie chemaţi să rezolve probleme mărunte pentru care alţii sunt destul de destoinici: "Să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate", i-a propus Ietro lui Moise, "iar pricinile cele mai mici să le judece ei înşişi. În felul acesta, îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine. Dacă vei face lucrul acesta şi dacă Dumnezeu îţi va porunci aşa, vei putea face faţă lucrurilor, şi tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui".

Potrivit acestui plan, "Moise a ales oameni destoinici din tot Israelul şi i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece. Ei judecau poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înşişi" (Exod 18,19.26).

Mai târziu, când a ales şaptezeci de bătrâni care să împartă cu el răspunderea conducerii, Moise a dovedit multă grijă în a alege drept ajutoare ale sale oameni demni, cu judecată sănătoasă şi cu experienţă. Când aceşti bătrâni au primit însărcinarea, cu ocazia întăririi lor prin binecuvântare, el a schiţat câteva din însuşirile care fac pe un om să fie un înţelept conducător în biserică. "Să ascultaţi de fraţii voştri", a zis Moise, "şi să judecaţi după dreptate neînţelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare; să nu vă temeţi de nimeni, căci Dumnezeu e Cel care face dreptate" (Deut. 1,16.17).

Împăratul David, către încheierea domniei lui, a dat o solemnă avertizare celor care, în vremea lui, purtau sarcina lucrării lui Dumnezeu. Adunând la Ierusalim "toate căpeteniile lui Israel, căpeteniile seminţiilor, căpeteniile cetelor din slujba împăratului, căpeteniile peste mii şi căpeteniile peste sute, pe cei mai mari peste toate averile şi turmele împăratului şi ale fiilor săi, pe dregători, pe viteji şi pe toţi voinicii", bătrânul împărat i-a avertizat în mod solemn "înaintea întregului Israel, înaintea adunării Domnului, şi în faţa Dumnezeului nostru care vă aude", zicându-le: "Păziţi şi puneţi-vă la inimă toate poruncile Domnului, Dumnezeului vostru" (1 Cron. 28,1.8).

Lui Solomon, ca unuia chemat să ocupe o poziţie plină de răspundere - aceea de conducător, David i-a dat o avertizare deosebită: "Tu, fiule Solomoane, cunoaşte pe Dumnezeul tatălui tău şi slujeşte-I cu toată inima şi cu un suflet binevoitor; căci Domnul cercetează toate inimile şi pătrunde toate închipuirile şi toate gândurile. Dacă-L vei căuta, Se va lăsa găsit de tine; dar dacă-L vei părăsi, te va lepăda şi El pe vecie. Vezi acum că Domnul te-a ales" Întăreşte-te".

Aceleaşi principii de evlavie şi dreptate trebuia să-i călăuzească pe mai marii poporului lui Dumnezeu, în vremea lui Moise şi a lui David, şi să fie urmate, de asemenea, şi de aceia cărora le fusese dată supravegherea nou organizatei biserici a lui Dumnezeu în dispensaţiunea Evangheliei. În lucrarea de a pune lucrurile în rânduială în toate bisericile şi de întărire a oamenilor destoinici, care să acţioneze ca slujbaşi, apostolii s-au ţinut de înaltele standarde ale conducerii arătate în Scripturile Vechiului Testament. Ei au susţinut mai departe că cel chemat să stea într-o poziţie de răspundere, în biserică, "trebuie să fie fără prihană; nu încăpăţânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuş, nici lacom de câştig mârşav; ci să fie primitor de oaspeţi, iubitor de bine, cumpătat, drept, sfânt, înfrânat; să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă şi să înfrunte (să convingă) pe potrivnici." (Tit 1,7-9).

Ordinea care a fost menţinută în prima biserică creştină le-a dat putinţa de a înainta puternic, ca o oştire bine disciplinată, îmbrăcată cu armura lui Dumnezeu. Grupele de credincioşi, deşi risipite pe un ţinut întins, erau toate membre ale aceluiaşi trup; toţi se mişcau în unire, în armonie unul cu altul. Când dezbinarea se ivea într-o biserică locală din vreun loc, aşa cum s-a ivit mai târziu în Antiohia şi în oricare alt loc, şi credincioşii nu puteau să ajungă la o înţelegere între ei, nu se îngăduia ca asemenea probleme să ajungă să pricinuiască o dezbinare în biserică. De aceea, cazurile erau trimise spre a fi judecate de un consiliu general al întregului corp al credincioşilor, alcătuit din delegaţi aleşi din diferite biserici locale, împreună cu apostolii şi bătrânii care aveau slujbe de răspundere, în calitate de conducători. În felul acesta, strădaniile lui Satana de a ataca biserica în locuri izolate erau preîntâmpinate prin acţiunea unită din partea tuturor, iar planurile vrăjmaşului de a rupe şi a nimici erau zădărnicite.

"Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor" (1 Cor. 14,33). El cere ca ordinea şi sistemul să fie respectate în conducerea treburilor bisericii de azi, ca şi în zilele din vechime. El doreşte ca lucrarea Sa să înainteze în mod desăvârşit şi cu exactitate, pentru ca astfel El să poată pune asupra ei pecetea aprobării Sale. Creştin să fie unit cu creştin, biserică cu biserică, uneltele omeneşti conlucrând cu cele divine, fiecare instrument supunându-se Duhului Sfânt, şi toate strânse laolaltă pentru a duce lumii vestea cea bună a harului lui Dumnezeu