- Cuprins și cuvînt înainte
- Cap.1-DUMNEZEU CU NOI
- Cap.2-POPORUL ALES
- Cap.3-ÎMPLINIREA VREMII
- Partea 2. Cap.4-VI S-A NĂSCUT UN MÎNTUITOR
- Cap.5-CONSACRAREA
- Cap.6-AM VĂZUT STEAUA LUI
- Cap.7-CA UN PRUNC
- Cap.8-SUIREA LA IERUSALIM
- Cap.9-ZILELE DE LUPTĂ
- Partea 3. Cap.10-GLASUL ÎN PUSTIE
- Cap.11-BOTEZUL
- Cap.12-ISPITIREA LUI ISUS
- Cap.13-BIRUINţA
- Cap.14-NOI AM AFLAT PE MESIA
- Cap.15-LA NUNTA DIN CANA
- Cap.16-ÎN TEMPLUL SĂU
- Cap.17-NICODIM
- Cap.18-EL TREBUIE SĂ CREASCĂ
- Cap.20-NUMAI DACĂ VEDEţI SEMNE ŞI MINUNI
- Cap.21-BETESDA ŞI SINEDRIUL
- Cap.22-ÎNCHIDEREA ŞI MOARTEA LUI IOAN BOTEZĂRORUL
- Partea 4. Cap.23-ÎMPĂRĂţIA LUI DUMNEZEU S-A APROPIAT
- Cap.24-NU ESTE ACESTA FIUL TÎMPLARULUI ?
- Cap.25-CHEMAREA LA MARE
- Cap.26-LA CAPERNAUM
- Cap.27-POţI SĂ MĂ CURĂţEŞTI
- Cap.28-LEVI-MATEI
- Cap.29-SABATUL
- Cap.30-ALEGEREA CELOR DOISPREZECE
- Cap.31-PREDICA DE PE MUNTE
- Cap.32-SUTAŞUL
- Cap.33-CINE SUNT FRAţII MEI ?
- Cap.34-INVITAȚIA
- Cap.35-TACI, FII LINIŞTITĂ
- Cap.36-ATINGEREA CREDINȚEI
- Cap.37-CEI DINTÂI EVANGHLIŞTI
- Cap.38-VENIţI DE VĂ ODIHNIȚI
- Cap.39-DAȚI-LE VOI SĂ MĂNÂNCE
- Partea 5. Cap.40-O NOAPTE PE LAC
- Cap.41-CRIZA DIN GALILEA
- Cap.42-TRADIȚIA
- Cap.43-DESPĂRȚIRILE SFĂRÂMATE
- Cap.44-ADEVĂRATUL SEMN
- Cap.45-UMBRELE CRUCII
- Cap.46-SCHIMBAREA LA FAȚĂ
- Cap.47-SERVIRE
- Cap.48-CINE ESTE MAI MARE
- Partea 6. Cap.49-LA SĂRBĂTOAREA CORTURILOR
- Cap.50-PRINTRE CURSE
- Cap.51-LUMINA VIEȚII
- Cap.52-PĂSTORUL DIVIN
- Cap.53-ULTIMA CĂLĂTORIE DIN GALILEA
- Cap.54-SAMARITEANUL MILOS
- Cap.55-NU CU ARĂTAREA ÎN AFARĂ
- Cap.56-BINECUVÂNTAREA COPIILOR
- Cap.57-UN LUCRU ÎȚI LIPSEŞTE
- Cap.58-LAZĂRE, VINO AFARĂ
- Cap.59-UNELTIRI
- Partea 7. Cap.60-LEGEA ÎMPĂRĂţIEI CELEI NOI
- Cap.61-ZACHEU
- Cap.62-LA OSPĂȚUL DIN CASA LUI SIMON
- Cap.63-ÎMPĂRATUL TĂU VINE
- Cap.64-UN POPOR BLESTEMAT
- Cap.65-TEMPLUL CURĂȚIT DIN NOU
- Cap.66-CONTROVERSA
- Cap.67-VAIURI PENTRU FARISEI
- Cap.68-ÎN CURTEA DE AFARĂ
- Cap.69-PE MUNTELE MĂSLINILOR
- Cap.70-ACEŞTI FOARTE NEÎNSEMNAȚI FRAȚI AI MEI
- Cap.71-UN SERV AL SERVILOR
- Cap.72-ÎN AMINTIREA MEA
- Cap.73-SĂ NU VI SE TULBURE INIMA
- Partea 8. Cap.74-GHETSEMANI
- Cap.75-ÎNAINTEA LUI ANA ŞI A CURȚII DE JUDECATĂ A LUI CAIAFA
- Cap.76-IUDA
- Cap.77-ÎN SALA DE JUDECATĂ A LUI PILAT
- Cap.78-GOLGOTA
- Cap.79-S-A SFÂRŞIT
- Partea 9. Cap.80-ÎN MORMÂNTUL LUI IOSIF
- Cap.81-DOMNUL A ÎNVIAT
- Cap.82-PENTRU CE PLÂNGI?
- Cap.83-PE CALEA CĂTRE EMAUS
- Cap.84-PACE VOUĂ !
- Cap.85-DIN NOU LA MARE
- Cap.86-DUCEȚI-VĂ ŞI ÎNVĂȚAȚI TOATE NEAMURILE
- Cap.87-LA TATĂL MEU ŞI LA TATĂL VOSTRU
Cap.15-LA NUNTA DIN CANA
Isus n-a început lucrarea Sa săvârşind vreo faptă deosebită în faţa sinedriului din Ierusalim. La o întâlnire familială dintr-un mic sat galilean, puterea Sa s-a manifestat pentru a contribui la bucuria unei sărbători de nuntă. În felul acesta Şi-a arătat iubirea de oamenii şi dorinţa de a lucra pentru fericirea lor. În pustia ispitei El băuse un pahar de durere. După aceea a venit să dea oamenilor un pahar de fericire ca prin binecuvântarea Lui să sfinţească relaţiile din viaţa oamenilor.
De la Iordan, Isus S-a reîntors în Galilea. La data aceea urma să aibă loc o nuntă în Cana, un sătuleţ nu departe de Nazaret; cei doi miri erau rude cu Iosif şi cu Maria şi Isus, aflând despre această adunare în familie, S-a dus la Cana, unde a fost invitat să rămână la masă împreună cu ucenicii Săi.
Din nou S-a întâlnit cu mama Sa, de care Se despărţise de câtva timp. Maria auzise de cele petrecute la Iordan la botezul Lui. Veştile fuseseră duse până la Nazaret, Maria fusese profund mişcată de lucrarea lui Ioan Botezătorul. Ea îşi aducea aminte de profeţia dată la naşterea lui. Auzind acum că el s-a întâlnit cu Isus, speranţele ei din nou au crescut. Dar mai ajunse la ea şi veste că Isus plecase în mod tainic în pustie, şi inima ei era cuprinsă de prevestiri tulburătoare. Din ziua în care auzise cuvintele îngerului în casa ei din Nazaret, Maria căuta să adune toate dovezile că Isus era Mesia. Viaţa lui blândă şi neegoistă, o asigura că El nu putea fi decât Cel trimis de Dumnezeu. Cu toate acestea avusese unele îndoieli şi dezamăgiri. Şi aştepta acum cu mult dor să vadă clipa în care slava Lui urma să se descopere. Moartea o despărţise de Iosif, care împărtăşise cu ea cunoştinţa şi taina naşterii lui Isus. Acum nu mai avea pe nimeni căruia să-i poată spune nădejdile şi temerile ei. Cele două luni trecuseră pline de întristare. Era despărţită de Isus, în a cărui iubire găsea mângâiere. Se gândea mereu la cuvintele lui Simeon: "Sufletul tău va fi străpuns de o sabie" ( Luca 2,35) şi şi-a amintit de cele trei zile de durere când crezuse că a pierdut pe Isus pentru totdeauna. Şi cu inima plină de nerăbdare aştepta reîntoarcerea Lui. La nuntă L-a întâlnit tot ca pe un fiu bun şi serviabil. Cu toate acestea nu mai era acelaşi. Faţa Lui era schimbată. Păstra încă urmele luptei pe care o dăduse în pustie şi o nouă expresie de demnitate şi de putere da dovadă despre misiunea Lui cerească. Împreună cu El era un grup de tineri ai căror ochi Îl urmăreau cu respect şi care Îl numeau "Învăţător". Aceştia au povestit Mariei ce văzuseră şi auziseră la botez şi prin alte locuri. Ei au încheiat declarând: "Noi am găsit pe Acela despre care a scris Moise in lege si prooroci". Ioan 1,45.
Când oaspeţii s-au adunat, părea că mulţii sunt preocupaţi de lucruri foarte importante. O emoţie ascunsă stăpânea adunarea. Grupuri mici discutau în şoaptă dar cu interes vădit şi priviri întrebătoare se îndreptau spre fiul Mariei. Când Maria a auzit cuvintele ucenicilor cu privire la Isus, s-a bucurat la gândul că speranţele pe care le nutrise ea atâta vreme nu erau zadarnice. Totuşi ar fi trebuit ca ea să fie mai mult decât om ca să nu se fi amestecat în această bucurie sfântă şi o urmă de mândrie şi afecţiune de mamă. Când a văzut privirile tuturor îndreptate spre Isus, ar fi dorit ca El să dea o dovadă celor adunaţi acolo că era în adevăr Cel onorat de Dumnezeu. Ea spera că se va ivi prilejul ca El să facă o minune în faţa lor.
Obiceiul timpului era ca petrecerea de la nuntă să ţină mai multe zile. De data aceasta, înainte ca petrecerea să ia sfârşit, s-a observat că nu mai era vin. Constatarea aceasta a adus multă îngrijorare familiei. Era un lucru neobişnuit ca la asemenea ocazii să nu fie vin şi lipsa lui ar fi fost un semn de rea primire pentru oaspeţi. Fiind rudă cu tinerii, Maria dăduse ajutor la pregătire pentru masă şi acum a spus lui Isus: "Nu mai au vin". Aceste sunau ca o rugăminte ca El să le împlinească lipsa. Dar Isus a răspuns: "Femeie, ce am a face Eu cu tine ? Nu mi-a venit încă ceasul".
Răspunsul acesta, pe cât ni se pare nouă de aspru, nu exprimă răceală sau lipsă de politeţe. Felul în care Mântuitorul S-a adresat mamei Sale era după felul în care se vorbea în Orient. Aşa se vorbea faţă de persoanele cărora voia cineva să le arete respect. Orice faptă a vieţii pământeşti a lui Hristos era armonie cu învăţătura pe care El Însuşi o dăduse: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta". Exod. 20,12. Pe cruce ultima dată când El a dovedit milă faţă de mama Sa, a vorbit la fel când a lăsat-o în grija celui mai iubit fiu al Său. Şi la nuntă ca şi pe cruce, iubirea exprimată prin glasul, privirea şi gesturile Lui tălmăceau cuvintele Sale. Când în copilărie a mers la templu, unde i s-a descoperit taina misiunii Sale, Hristos a spus Mariei: "Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?" Luca 2,49. Cuvintele acestea prezentau cheia întregii Sale vieţi şi lucrări. Totul era secundar faţă de misiunea Lui, lucrarea cea mare de răscumpărare pentru împlinirea căreia venise în lume. Acum a repetat învăţătura. Era primejdia ca Maria să creadă că legăturile ei cu Isus i-ar da anumite drepturi asupra Lui, că până la un anumit punct putea să-l îndrume în misiunea Sa. Timp de treizeci de ani, El fusese faţă de ea un fiu supus şi iubitor, şi iubirea Lui nu se schimbase. Dar acum trebuia să aibă grijă de lucrarea Tatălui Său. Ca Fiu al Celui Prea Înalt şi Mântuitor al lumii, nici o legătură pământească nu trebuia să-l oprească de la lucrarea Lui sau să-L influenţeze în purtare. El trebuia să rămână liber pentru a face voia lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm şi noi lucrul acesta. Cererile lui Dumnezeu sunt mai presus de înseşi legăturile rudeniei omeneşti. Nici o atracţie pământească nu trebuie să aibă picioarele noastre de pe calea pe care El ne îndeamnă să mergem. Singura nădejde de scăpare pentru neamul nostru este în Hristos. Maria nu putea găsi mântuire decât prin Mielul lui Dumnezeu. În sine însăşi ea nu avea nici un merit. Legătura ei cu Isus nu o aşeza într-o poziţie spirituală deosebită de a oricărei alte fiinţe omeneşti. Lucrul acesta vroia să-l spună cuvintele Mântuitorului. El a făcut să se vadă bine deosebirea dintre legătura Lui cu ea ca Fiu al omului şi aceea ca Fiu a lui Dumnezeu. Legătura de rudenie dintre ei nu o aşeza în nici un caz pe aceeaşi treaptă cu El.
Cuvintele: "Nu Mi-a sosit încă ceasul " aretă că fiecare faptă din viaţa de pe pământ a lui Hristos era o împlinire a planului care exista din zilele veşniciei. Înainte ca El să vină pe pământ, s-a aflat în faţa lui planul desăvârşit în toate amănuntele. În timp însă ce trăia printre oameni, El era călăuzit pas cu pas de voinţa Tatălui. El nu S-a dat înapoi de a lucra la timpul hotărât. Cu aceeaşi supunere El a aşteptat până la venirea timpului. Spunând Mariei că încă nu i-a venit ceasul, Isus a dat un răspuns gândurilor ei nemărturisite - un răspuns la aşteptările pe care ea le nutrea, ca tot poporul din care ea făcea parte. El spera că El se va descoperii ca Mesia şi va lua în stăpânire tronul lui Israel. Dar nu venise încă timpul. Isus primise soarta omului nu ca împărat, ci ca un "Om al durerii obişnuit cu suferinţa." Dar cu toate că Maria nu înţelegea bine lucrarea lui Hristos, ea se încredea în el fără nici o rezervă. Isus a dat un răspuns credinţei ei. Cea dintâi minune a fost desăvârşită pentru a onora încrederea Mariei şi pentru a întări credinţa ucenicilor Săi. Ucenicii urmau să întâmpine multe şi grele ispite la necredinţă. Pentru ei profeţiile erau foarte bine înţelese şi nu mai putea fi loc de discuţie asupra faptului că Isus putea fi Mesia. Ei se aşteptau ca învăţătorii religioşi să-L primească cu o încredere chiar mai mare decât a lor. Ei spuneau tuturor ce lucrări minunate săvârşea Hristos şi ce convingeri aveau ei despre misiunea Lui. Dar erau surprinşi şi dezamăgiţi de necredinţă, de multele prejudecăţi şi de vrăjmăşia faţă de Isus pe care le dădeau pe faţă preoţii şi rabinii. Cele dintâi minuni ale Mântuitorului au întărit pe ucenici să poată rezista acestei împotriviri.
Fără a fi cumva tulburată de cuvintele lui Isus, Maria a zis celor ce slujeau la masă: "Să faceţi orice vă va zice". Ea a făcut tot ce putea pentru a pregăti calea pentru lucrarea lui Isus. La intrare se aflau şase vase mari de piatră şi Isus a spus slujitorilor să le umple cu apă. Aşa s-a făcut. Apoi pentru că avea nevoie imediat de vin, Isus a zis: "Scoateţi acum şi aduceţi nunului". În locul apei cu care fuseseră umplute vasele a început atunci să curgă vin. Nici nunul, nici oaspeţi nu aflaseră că se sfârşise vinul. Când a gustat din băutura adusă de slujitori, nunul a constatat că era mult mai bună decât cea pe care o avuseseră mai înainte şi că se deosebea foarte mult de aceea servită la începutul mesei. Chemând pe mire, i-a spus: "Orice om pune întâi la masă vinul cel bun şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum".
După cum oamenii servesc întâi vinul cel bun şi după aceea pe cel rău, la fel face şi lumea cu darurile ei. Ceea ce oferă, poate să fie plăcut ochiului şi să încânte simţurile, dar în cele din urmă se dovedeşte a fi nesatisfăcător. Vinul se schimbă în amărăciune şi veselia se schimbă în întristare. Ceea ce s-a început cu cântece se încheie cu oboseală şi dezgust. Darurile lui Isus sunt în schimb totdeauna noi şi proaspete. Ospăţul pe care El îl oferea sufletului, nu e niciodată lipsit de mulţumire şi bucurie. Fiecare dar nou măreşte capacitatea primitorului de a aprecia şi a se bucura de binecuvântările Domnului. El dă har peste har. La El nu poate fi lipsă. Dacă rămâi în El, faptul că astăzi ai primit un dar bogat îţi asigură primirea unuia şi mai bogat mâine. Cuvintele lui Isus către Natanael exprimă legea purtării lui Dumnezeu faţă de fiii credincioşi. Cu fiecare nouă descoperire a iubirii, El spune inimii primitoare: "Lucruri mai mari decât acestea vei vedea". Ioan 1,50. Darul lui Hristos la nuntă era un simbol. Apa reprezenta botezul în moartea Lui care avea să se reverse peste păcatele lumii. Apa cu care au fost umplute vasele era adusă de mâini omeneşti, dar numai cuvântul lui Hristos a fost în stare să-i dea putere dătătoare de viaţă. Tot astfel stau lucrurile cu ceremoniile care ţintesc către moartea Mântuitorului. Numai prin puterea lui Hristos, care lucrează prin credinţă, ele ajung să hrănească sufletul.
Cuvintele lui Hristos au asigurat cele necesare pentru sărbătoare. Tot atât de îmbelşugat este harul Său care şterge nelegiuirile oamenilor şi care înnoieşte şi susţine viaţa spirituală.
La cea dintâi sărbătoare la care El a luat parte împreună cu ucenicii, Isus le-a dat paharul în care era simbolizată lucrarea Lui pentru mântuirea lor. La cea din urmă cină, le-a dat din nou paharul, odată cu aşezămintele sfinte pe care urma să fie vestită moartea Lui, "până va veni El". 1 Cor. 11,26. Iar întristarea ucenicilor când s-au despărţit de Domnul lor a fost alungată de făgăduinţa că iar se vor întâlni, căci le-a zis: "De acum încolo nu voi mai bea din acest rod al vieţi, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu". Matei 26,29.
Vinul pe care l-a făcut Isus la nuntă şi acela pe care l-a dat ucenicilor Săi ca un simbol a propriului Său sânge, era must curat din struguri. Acesta este vinul despre care aminteşte Isaia când vorbeşte de vinul nou "în strugure" si zice: "Nu-l nimici, căci este o binecuvântare în el " Is. 65,8. Isus Hristos a vorbit în Vechiul Testament când a înştiinţat pe Israel că: "vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase, oricine se îmbată cu ele nu este înţelept". Prov. 20,1. De aceea El n-a dat nimănui această băutură. Satana ispiteşte pe oameni să folosească lucruri care întunecă raţiunea şi slăbesc puterile spirituale, dar Hristos ne învaţă să ţinem în supunere josnicia firii noastre. Toată viaţa lui a fost o pildă de lepădare de Sine. Pentru ca să înfrângem puterea profeţiei, El a suferit pentru noi cea mai grea încercare pe care o poate suferi omul. Hristos a fost Acela care a dat îndrumarea ca Ioan Botezătorul să nu bea nici vin, nici băutură îmbătătoare. Tot El a ordonat o abstinenţă asemănătoare pentru soţia lui Manoah. El a mai pronunţat şi un blestem asupra omului care va da o băutură îmbătătoare semenului său. Hristos n-a contrazis propria lui învăţătură. Vinul nefermantat făcut de El pentru oaspeţii de la nuntă a fost o băutură sănătoasă şi înviorătoare. Efectul ei a fost acela că a pus din nou gustul în armonie cu un apetit sănătos. Când oaspeţii au observat calitatea vinului, au început să vorbească despre el şi să pună întrebări, aşa că slujitorii au început să povestească minunea. Ei au fost câtva timp aşa de mult miraţi de lucrul acesta încât nici nu s-au gândit la Acela care făcuse minunea. Când în cele din urmă L-au căutat, au descoperit că Se retrăsese atât de liniştit încât nici ucenicii Lui nu observaseră acesta. Atenţia oaspeţilor s-a îndreptat atunci către ucenici. Pentru prima dată ei au avut ocazia să mărturisească credinţa lor în Isus. Ei au povestit ce au văzut şi au auzit la Iordan şi în inima multora s-a aprins nădejdea că Dumnezeu a ridicat un Mântuitor pentru poporul Său. Vestea despre această minune s-a răspândit peste tot prin parte locului şi a mers până la Ierusalim. Cu un interes nou preoţii şi bătrânii au cercetat profeţiile care arătau spre venirea lui Hristos. Oamenii doreau să ştie care este misiunea acestui nou învăţător care se ivise între ei în chip aşa de puţin pretenţios. Lucrarea lui Hristos era într-un contrast izbitor cu aceea a bătrânilor iudei. Atenţia pe care o dădea tradiţiei şi formelor făcuse să dispară orice urmă de libertate în cugetare şi acţiune. Ei trăiau într-o continuă groază de a nu se întina. Pentru ca să nu se atingă de cei "necuraţi" trăiau retraşi nu numai de neamuri dar şi faţă de marea mulţime a celor de un neam cu ei, necăutând nici să le vină în ajutor, nici să le câştige prietenia. Stăruind necontenit numai asupra acestor lucruri, mintea li se pipernicise, iar cerul vieţii lor devenise foarte strâmt. Pilda lor încuraja egoismul şi intoleranţa în toate clasele neamului lor. Isus a început lucrarea lui de reformă intrând în strânse legături de iubire cu oamenii. În timp ce arăta cel mai mare respect faţă de legea lui Dumnezeu, El mustra evlavia plină de pretenţii a fariseilor şi căuta să elibereze de oameni de rânduielile fără rost cu care erau legaţi. El căută să dărâme barierele cu care despărţeau diferitele clase ale societăţii, ca să poată aduna pe oameni ca membri ai aceleiaşi familii. Participarea Lui la nuntă era plănuită pentru a face primul pas către această ţintă.
Dumnezeu îndrumase pe Ioan Botezătorul să locuiască în pustie ca să poată să fie ferit de influenţa preoţilor şi rabinilor şi să fie pregătit pentru o lucrare deosebită. Dar asprimea şi izolarea vieţii sale nu avea să fie un model de urmat pentru toţi oamenii. Nici Ioan n-a spus ascultătorilor lui să lase ocupaţiile lor de mai înainte. El le-a poruncit să aducă dovezi că s-au pocăit, că sunt credincioşi faţă de Dumnezeu în locul unde El i-a chemat.
Isus mustra îngăduinţa de sine sub toate formele ei, dar era cât se poate de sociabil. El se bucura de ospitalitatea tuturor claselor, vizitând familii de bogaţi şi de săraci, de învăţaţi şi de neînvăţaţi şi căutând să înalţe gândurile lor de la lucrurile obişnuite ale vieţii la cele spirituale şi veşnice. El n-a îngăduit risipa şi nici o umbră de uşurătate lumească n-a pătat conduita Lui; cu toate acestea se bucura de scenele de fericire nevinovată şi prin prezenţa Lui a aprobat adunările de societate. Nunta la iudei era o ocazie impresionantă şi bucuriile ei nu erau neplăcute pentru fiul omului. Luând parte la nuntă, Isus a onorat căsătoria ca pe o instituţie divină.
Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită pentru a reprezenta unirea sfântă şi iubitoare dintre Hristos şi poporul Săi. Pentru Isus, bucuria sărbătorii de nuntă vorbea despre desfătarea ce va domni în ziua când El va aduce mireasa Lui în casa Tatălui şi când cei răscumpăraţi şi Răscumpărătorul vor sta la masa de la nunta Mielului. El zice: "Cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa se va bucura Dumnezeul tău de tine". Nu te vor mai numi 'Părăsită' ....ci te vor numi 'Plăcerea Mea este în ea'... căci Domnul Îşi pune plăcerea în tine". "Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine" Is. 62,5.4; Tef. 3,17. Când apostolului Ioan i s-a dat o viziune asupra lucrărilor cereşti, el a scris: "Am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia ! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărtăşească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-i dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului, soţia Lui s-a pregătit". "Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului ". Apoc. 19,6.7.9.
Isus vedea în orice persoană un om căruia trebuia să-i fie prezentată chemarea la Împărăţia Lui. El câştiga inima oamenilor trăind între ei ca Unul care le dorea binele. El îi căută pe străzi, prin case, pe corăbii, în sinagogă, pe ţărmurile lacului şi la ospăţul de la nuntă. Stătea de vorbă cu ei la ocupaţiile lor zilnice, şi se interesa de nevoile lor pământeşti. El aducea învăţătura Lui în familii, făcându-le ca în propria lor casă să simtă influenţa prezenţei Lui dumnezeieşti. Iubirea puternică pe care o arăta faţă de fiecare om ajută la câştigarea inimilor. Adesea se retrăgea prin munţii pentru rugăciune liniştită, dar aceasta era o pregătire pentru activitatea Lui între oamenii ocupaţi cu grijile vieţii. Totdeauna revenea din acele locuri de linişte pentru ca din nou să vindece bolnavi, să înveţe pe cei neştiutori şi să sfărâme lanţurile celor înrobiţi de Satana.
Tot prin legături personale şi prin vieţuire laolaltă făcea Isus şi educaţia ucenicilor. Uneori îi învăţa stând între ei pe coasta muntelui; alteori le descoperea tainele Împărăţiei lui Dumnezeu lângă mare sau mergând cu ei pe cale. El nu ţinea predici cum fac oamenii astăzi. Ori de câte ori găsea fiinţe primitoare pentru solia dumnezeiască, El desfăşura adevărurile planului de mântuire. El n-a poruncit ucenicilor Lui să facă cutare sau cutare lucru, ci le-a spus: "Urmaţi-Mă". În călătoriile prin sate şi oraşe, îi lua cu El ca să poată vedea cum învaţă pe oameni. El făcea ca interesele Sale să fie unite cu ale lor, iar ei se uneau cu El la lucru.
Pilda lui Hristos, care era preocupat de ceia ce îi interesa pe oameni, ar trebui să fie urmată de toţi aceia care predică Cuvântul Lui şi de toţi aceia care primesc Evanghelia harului Său. Noi nu trebuie să renunţăm da a fi în legătură cu societatea, nu trebuie să ne separăm de ceilalţi oameni. Pentru ca să lucrăm cu toate clasele, trebuie să găsim pe oameni acolo unde sunt. Rareori ne vor căuta din propria lor iniţiativă. Nu numai de la amvon e atinsă inima oamenilor de adevărul dumnezeiesc. Mai este un alt câmp de lucru, poate mai umil, dar îmbelşugat şi roditor, şi anume în căsuţa celor umili şi în palatul celor mari: acolo unde ni se dă ospitalitate şi în adunările pentru bucurii sociale nevinovate. Cu ucenicii lui Hristos noi nu trebuie să ne amestecăm în lume numai din dorinţa de a avea plăceri şi de a ne uni cu ea la nebunii. Asemenea legături nu pot aduce decât rău. Niciodată nu trebuie să aprobăm păcatul prin cuvintele sau prin faptele noastre, prin tăcerea sau prin prezenţa noastră. Oriunde am merge, trebuie să ducem cu noi pe Isus şi să descoperim şi altora cât de scump este Mântuitorul nostru. Dar aceia care caută să-şi apere credinţa ascunzând-o între ziduri de piatră, pierd ocazii preţioase de a face binele. Prin legăturile sociale, creştinismul vine în contact cu lumea. Toţi aceia care au primit lumina dumnezeiască trebuie să lumineze calea acelora care nu cunosc lumina vieţii. Toţi trebuie să devenim martori pentru Isus. Puterea legăturilor sociale, sfinţită prin harul lui Hristos, trebuie să fie dezvoltată pentru a câştiga sufletele pentru Mântuitorul. Să facem aşa încât lumea să vadă că noi nu suntem absorbiţi în mod egoist numai de propriile noastre interese, ci dorim să dăm şi altora din binecuvântările şi privilegiile noastre. Să-i facem să vadă că religia noastră nu ne face insensibili sau pretenţioşi. Toţi aceia care susţin că au găsit pe Hristos să lucreze ca şi El pentru binele oamenilor.
Niciodată n-ar trebui să dăm lumii impresia falsă că creştinii sunt oameni posomorâţi şi nefericiţi. Dacă ochii noştri sunt aţintiţi la Isus, vom vedea pe Răscumpărătorul cel atât de milostiv şi vom prinde lumina feţei Sale. Oriunde domneşte Duhul Lui, acolo se găseşte pacea. Şi acolo va fi bucurie, deoarece există o încredere liniştită şi sfântă în Dumnezeu. Hristos este fericit când urmaşi Lui dovedesc că, deşi sunt oameni, sunt totuşi părtaşi de fire dumnezeiască. Ei nu sunt statui, ci bărbaţi şi femei vii. Inima lor înviorată de roua harului divin, se deschide şi se lărgeşte în faţa Soarelui neprihănirii. Prin fapte luminate de iubirea lui Hristos ei reflectă asupra celorlalţi Lumina care străluceşte asupra lor.