Cap.28-LEVI-MATEI

 

Dintre toţi slujbaşii romani ai Palestinei, cei mai nesuferiţi erau vameşii. Faptul că birurile erau impuse de o putere străină era totdeauna o iritare pentru iudei, deoarece le amintea despre pierderea independenţei lor. Afară de aceasta, cei care adunau birurile nu se mulţumeau să fie numai agenţi ai opresiunii romane; ei căutau ca prin înşelăciune să se îmbogăţească în dauna oamenilor. Un iudeu care primea această slujbă de la romani era considerat că a săvârşit un act de trădare faţă de întreg neamul său. El era dispreţuit ca un apostaziat şi era pe cea mai de jos treaptă a societăţii.

Din clasa aceasta făcea parte Levi-Matei care, după cei patru ucenici de la Ghenezaret, a fost cel dintâi chemat în slujba lui Hristos. Fariseii judecaseră pe Matei după ocupaţia lui, dar Isus a văzut în omul acesta o inimă deschisă pentru a primii adevărul. Matei ascultase învăţăturile Mântuitorului. Când spiritul convingător al lui Dumnezeu îi descoperise păcătoşenia lui, el a dorit să caute ajutor la Hristos; dar fusese obişnuit cu purtarea exclusivistă a rabinilor şi nu s-a aşteptat că Marele Învăţător l-ar lua în seamă.

Într-o zi, stând la masa lui, vameşul a văzut pe Isus că se apropie. Mare i-a fost uimirea când a auzit spunându-i-se cuvintele: "Vino după Mine".

Matei "a lăsat totul, s-a sculat, şi a mers după El". N-a fost nici o ezitare, nici o îndoială, nici un gând pentru faptul că el urma să schimbe ocupaţia lui bănoasă cu sărăcia şi greutăţile. Îi era de ajuns să se afle cu Isus, să poată asculta cuvintele Lui şi se unească cu El în lucrare.

Aşa se întâmplase şi cu ucenicii chemaţi mai înainte. Când Isus a invitat pe Petru şi pe tovarăşii lui să-I urmeze, ei au părăsit îndată corăbiile şi plasele lor. Unii dintre aceşti ucenici aveau prieteni care depindeau de sprijinul lor; dar când au primit chemarea Mântuitorului n-au ezitat şi n-au întrebat: "Cum voi trăi, şi cum îmi voi întreţine familia?" Ei au ascultat chemarea; şi când mai târziu Isus i-a întrebat: "Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, a-ţi dus voi lipsă de ceva?" ei au răspuns: "De nimic". Luca 22,35.

Pentru Matei în bogăţia lui, ca şi pentru Andrei şi Petru în sărăcia lor, a venit aceeaşi încercare; fiecare dintre ei s-a consacrat la fel. În clipa succesului, când plasele erau pline de peşti şi când pornirile vieţii vechi erau foarte puternice, Isus a chemat pe ucenici de la mare, să părăsească totul pentru lucrarea Evangheliei. În felul acesta e încercat fiecare suflet pentru a dovedi dacă e mai tare dorinţa pentru bunurile trecătoare sau după comuniunea cu Hristos.

Principiile au întotdeauna cerinţe severe. Nici un om nu poate să aibă succes în serviciul lui Dumnezeu, dacă nu e cu toată inima la lucru şi dacă nu socoteşte toate lucrurile o pierdere pentru a ajunge la înalta cunoaştere a lui Hristos. Nimeni dintre aceia care îşi fac rezerve nu poate fi ucenic al lui Hristos, cu atât mai puţin colaborator al Lui. Când un om preţuieşte mântuirea cea mai mare atunci jertfirea de sine care s-a dat pe faţă în viaţa lui Hristos se va vedea şi în viaţa lui. Oricare ar fi drumul pe care El îl conduce, ei vor fi bucuroşi să-I urmeze.

Chemarea lui Matei pentru a fi unul dintre ucenicii lui Hristos a dat naştere la o mare mânie. Ca un învăţător în ale credinţei să aleagă un vameş pentru a fi unul dintre ajutoarele lui apropiate era o jignire la adresa obiceiurilor religioase, sociale şi naţionale. Făcând apel la prejudecăţile poporului, fariseii nădăjduiau să schimbe curentul sentimentelor poporului împotriva lui Isus.

Între vameşi se crease un foarte mare interes. Inimile lor erau atrase către Învăţătorul divin. În bucuria noii sale situaţii de ucenic al Domnului, Matei dorea să facă cunoscut şi foştilor săi colegi pe Isus. Ca urmare el a dat o masă mare la el acasă, unde şi-a adunat rudele şi prietenii. Nu numai că între ei se găseau vameşi, dar erau şi alţii cu o purtare îndoielnică şi care erau dispreţuiţi de vecinii lor mai evlavioşi.

Masa aceea a fost dată în onoarea lui Isus şi El nu a stat la îndoială dacă să primească această invitaţie amabilă. Ştia că lucrul acesta va dispreţui partida fariseilor şi Îl va compromite în faţa oamenilor, dar acţiunile Lui nu erau influenţate de considerente politice. Pentru El lucrurile exterioare nu aveau nici o valoare. Ceea ce făcea ca inima Lui să fie mişcată era un suflet însetat după apa vieţii.

Isus a stat ca un oaspete onorat la masa vameşilor, arătând prin amabilitatea Lui deosebită că recunoştea demnitatea fiinţei umane. Iar oamenii doreau să devină vrednici de încrederea Lui. Cuvintele Lui cădeau cu putere binecuvântată şi dătătoare de viaţă asupra inimii lor însetate. Noi îmboldori erau deşteptate şi aceşti lepădaţi ai societăţii îşi dădeau seama că este cu putinţă să trăiască o viaţă nouă.

La adunări ca acestea, nu puţini au fost mişcaţi de învăţătura Mântuitorului şi aceştia L-au mărturisit numai după înălţare. Când s-a revărsat Duhul Sfânt şi trei mii de oameni s-au convertit într-o zi, între ei se găseau mulţi care auziseră adevărul de prima dată la masa vameşilor, şi unii dintre ei au ajuns vestitori ai Evangheliei. Chiar pentru Matei, pilda dată de Isus la masă a fost o învăţătură neştearsă. Vameşul dispreţuit a devenit unul dintre cei mai devotaţi evanghelişti, urmând de aproape pe Mântuitorul în lucrarea Lui.

Când au auzit rabinii că Isus Se află la masa dată de Matei, au folosit ocazia pentru a-L acuza. Dar ei au ales să lucreze prin ucenici. Deşteptând prejudecăţile lor, sperau să-i înstrăineze de Domnul. Ei foloseau tactica de a acuza pe Hristos faţă de ucenici şi pe ucenici faţă de Hristos, îndreptându-şi săgeţile acolo unde puteau să rănească mai rău. Aceasta este calea prin care a lucrat Satana chiar de la despărţirea de cer şi toţi aceia care încearcă să dea naştere în neînţelegeri şi înstrăinare sunt stăpâniţi de spiritul lui.

"Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?", întrebau rabinii invidioşi.

Isus n-a aşteptat răspunsul ucenicilor la această învinuire, ci a replicat El însuşi: "Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: 'Milă voiesc iar nu jertfă!' Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi". Fariseii pretindeau că sunt sănătoşi în ce priveşte spiritul şi că n-au nevoie de medic, dar în acelaşi timp socoteau pe vameşi şi neamurile că mor din cauza bolilor sufletului. Nu era ca prin urmare lucrarea Lui ca Medic să meargă la aceia care aveau nevoie de ajutorul Lui?

Deşi fariseii aveau gânduri înalte despre ei înşişi, erau de fapt într-o stare mai rea decât a acelora pe care îi dispreţuiau. Vameşii erau mai puţin stăpâniţi de bigotism şi mulţumire de sine şi din cauza aceasta erau mai deschişi faţă de influenţa adevărului. Isus a zis rabinilor: "Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: 'Milă voiesc iar nu jertfă!' " În felul acesta a arătat că deşi ei pretindeau că sunt propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu, erau cu totul necunoscători ai spiritului Lui.

Pentru o vreme fariseii au fost aduşi la tăcere, dar numai pentru a deveni şi mai hotărâţi în vrăjmăşia lor. Îndată au căutat pe ucenicii lui Ioan Botezătorul şi au încercat să-i aţâţe împotriva Mântuitorului. Fariseii aceştia nu primiseră lucrarea lui Ioan Botezătorul. Cu dispreţ vorbiseră despre viaţa lui abstinentă, despre obiceiurile lui simple, despre îmbrăcămintea lui aspră şi în declaraseră fanatic. Pentru că le demascase făţărnicia, ei se împotriviseră cuvintelor lui şi începuseră să ridice poporul împotriva lui. Duhul lui Dumnezeu mişcase inima acestor batjocoritori, convingându-i de păcat; dar ei lepădaseră sfatul lui Dumnezeu şi declaraseră că Ioan era stăpânit de un demon.

Când Isus a venit şi s-a amestecat cu oamenii, mâncând şi bând la masa lor, L-au acuzat că bea şi mănâncă. Dar tocmai aceia care acuzau erau ei înşişi vinovaţi. După cum Dumnezeu este rău înfăţişat de Satana care Îi pune în seamă propriile lui atribuite, tot aşa şi trimişii Domnului au fost prezentaţi greşit de aceşti oameni nelegiuiţi.

Fariseii nu voiau să ia în consideraţie că Isus mânca împreună cu vameşii şi cu păcătoşii pentru a aduce lumina cerului acelora care erau în întuneric. Ei nu voiau să vadă că fiecare cuvânt dat de Învăţătorul divin era o sămânţă vie care trebuia să încolţească şi să aducă roade pentru slava lui Dumnezeu. Ei se hotărâseră să nu primească lumina; cu toate că se împotriviseră lucrării lui Ioan Botezătorul, erau acum gata să caute prietenia ucenicilor lui, nădăjduind să-şi asigure colaborarea lor împotriva lui Isus. Ei reprezentau pe Isus ca distrugând vechile tradiţii şi puneau în contrast evlavia aspră a lui Ioan Botezătorul cu felul în care Isus mânca împreună cu vameşii şi păcătoşii.

Ucenicii lui Ioan erau în vremea aceasta într-o mare întristare. Era tocmai înainte de a merge ei la Isus cu solia de la Ioan. Învăţătorul iubit era în închisoare şi ei îşi petreceau zilele în jale. Isus nu încerca nimic pentru a elibera pe Ioan, ba dădea impresia că aruncă dispreţ asupra învăţăturii lui. Dacă Ioan fusese trimis de Dumnezeu, pentru ce trăiau Isus şi ucenicii Lui o viaţă aşa de deosebită?

Ucenicii lui Ioan nu înţelegeau clar lucrarea lui Hristos. Ei socoteau că acuzaţiile fariseilor trebuie să aibă temei. Ei ţineau multe din rânduielile date de rabini şi chiar nădăjduiau să fie îndreptăţiţi prin faptele legii. Postul era ţinut de iudei ca fiind o faptă de merit şi cei mai stăruitori dintre ei posteau de două ori pe săptămână. Fariseii şi ucenicii lui Ioan tocmai posteau când cei din urmă au venit la Isus cu întrebarea: "De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?" Isus le-a răspuns cu multă bunătate; El n-a încercat să le corecteze concepţia greşită cu privire la post, ci numai să-i lămurească cu privire la lucrarea Sa. Şi El a făcut lucrul acesta folosindu-Se de aceeaşi imagine de care se folosise Ioan Botezătorul când a mărturisit pe Isus. Ioan spusese: "Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui; şi această bucurie, care este a mea, este deplină". Ioan 3,29. Nu se putea ca ucenicii lui Ioan să nu-şi aducă aminte de cuvintele învăţătorului lor atunci când a Isus, folosind aceeaşi ilustraţie, le-a zis: "Oare puteţi face pe nuntaşi să pornească în timpul cât mirele este cu ei?" Domnul cerului era în mijlocul poporului Său. El dăduse lumii cel mai mare dar al lui Dumnezeu. Bucurie pentru săraci, deoarece Hristos venise să-i facă moştenitori ai Împărăţiei Lui. Bucurie pentru bogaţi, căci El voia să-i înveţe cum să câştige bogăţiile veşnice. Bucurie pentru neînvăţaţi, deoarece El voia să-i facă înţelepţi pentru mântuire. Bucurie pentru învăţaţi, căci El voia să le dezvăluie taine mai adânci decât cele pătrunse de ei; adevăruri ascunse de la întemeierea lumii urmau să fie desfăşurate în faţa oamenilor prin lucrarea Mântuitorului.

Ioan Botezătorul se bucurase să privească pe Mântuitorul. Ce ocazie de bucurie pentru ucenicii care aveau privilegiul de a umbla şi a vorbi zilnic cu Domnul cerului. Acesta nu era un timp de jelire şi de post. Ei trebuiau să-i deschidă inima pentru a primi lumina slavei Lui, pentru a fi în stare să reverse lumină asupra acelora care se găseau în întuneric şi în umbra morţii.

Tabloul zugrăvit de cuvintele lui Hristos era strălucit, dar peste ei zăcea o umbră deasă pe care numai ochiul Lui o putea întrezări. "Vor veni zile grele", a zis El, "când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile". Când ei urmau să vadă că Domnul lor este trădat şi răstignit, ucenicii aveau să jelească şi să postească. În ultimele Sale cuvinte din camera de sus El le-a zis: "Peste puţină vreme nu Mă veţi mai vedea", şi: "Apoi iarăşi peste puţină vreme Mă veţi vedea". "Adevărat, adevărat vă spun, că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, dar lumea se va bucura; vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie". Ioan 16,19.20 La învierea Lui din mormânt, întristarea lor urma să se schimbe în bucurie. După înălţare, urma ca El să nu mai fie de faţă în persoană; dar prin Mângâietorul, avea să fie cu ei, şi atunci nu mai trebuiau să-şi petreacă timpul plângând. Satana ar fi dorit ca atunci ei să dea lumii impresia că fuseseră înşelaţi şi dezamăgiţi; dar prin credinţă ei aveau să privească la Sanctuarul de sus, unde Isus slujea pentru ei; ei urmau să-şi deschidă inimile pentru Duhul Sfânt, reprezentantul Său, şi să se bucure de lumina prezenţei Sale. Cu toate acestea aveau să vină zile de încercări şi ispite, când ei urmau să fie ajunşi în conflict cu mai marii acestei lumi şi cu conducătorii împărăţiei întunericului; atunci când Hristos nu va fi personal cu ei, şi când ei nu vor fi în stare să simtă pe Mângâietorul, va fi mai potrivit pentru ei să postească.

Fariseii căutau să se mândrească prin ţinerea strictă a formelor, în timp ce inima lor era plină de invidie şi ceartă. "Iată", zice Scriptura "postiţi ca să vă ciorovăiţi şi să vă certaţi, ca să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul de sus. Oare acesta este postul plăcut Mie? Să-şi chinuiască omul sufletul o zi? Să-şi culce capul ca un pipirig şi să se culce pe sac şi cenuşă? Aceasta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului?" Is. 58,4.5 Adevăratul post nu este numai o slujbă făcut de formă. Scriptura descrie astfel postul ales de Dumnezeu: "Dezleagă lanţurile răutăţii, deznoadă lanţurile robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe orice fel de jug"; dă "mâncarea ta celui flămând" şi "satură sufletul lipsit". Vers. 6.10. Aici este arătat adevăratul spirit şi adevăratul caracter al lucrării lui Hristos. Întreaga Lui viaţă a fost un sacrificiu de sine pentru salvarea lumii. Fie că postea în pustietatea ispitirii sau mânca la masa lui Matei împreună cu vameşii, Îşi dădea viaţa pentru mântuirea celor pierduţi. Nu în plângere deşartă, nu doar într-o umilire trupească şi în mulţimea jertfelor se dă pe faţă adevăratul spirit de devoţiune, ci în predarea de bună voie a eului în slujba lui Dumnezeu şi a omului.

Continuându-Şi răspunsul dat ucenicilor lui Ioan, Isus a rostit o parabolă zicând: "Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic ca să-l pună la o haină veche; altminteri rupe şi haina cea nouă şi nici peticul de luat de la ea nu se potriveşte la cea veche". Solia lui Ioan Botezătorul nu trebuia să fie amestecată cu tradiţia şi superstiţiile. Încercarea de a amesteca pretenţiile fariseilor cu evlavia lui Ioan nu făcea să arate şi mai mult prăpastia dintre ele.

Nici principiile învăţăturii lui Hristos nu puteau să fie unite cu formele fariseismului. Hristos nu urma să acopere prăpastia creată de învăţăturile lui Ioan. El urma să arate şi mai clar deosebirea dintre ce era vechi şi ce era nou. Isus a ilustrat şi mai departe lucrul acesta zicând: "Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă şi burdufurile se prăpădesc". Burdufurile care se foloseau ca vase pentru a pune vinul nou, după câtva timp se uscau şi se scorojeau, şi nu mai erau bune pentru a servi la acelaşi lucru. În ilustraţia aceasta uşor de înţeles, Isus arată starea conducătorilor iudei. Preoţii, cărturarii şi mai-marii îşi urmăreau neabătuţi şirul de ceremonii şi tradiţii. Inima lor se strânsese ca burdufurile de vin cu care El îi comparase. Atâta timp cât ei se mulţumeau cu o religie legalistă, erau cu neputinţă să ajungă depozitarii adevărului viu al cerului. Ei gândeau că e îndestulătoare îndreptăţirea lor personală şi nu doreau ca ceva nou să fie adus în religia lor. Bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni ei n-o priveau ca pe ceva care vine din afară, ci o uneau cu propriul lor merit adus de faptele lor bune. Credinţa care lucrează prin iubire şi care curăţă sufletul nu putea să găsească teren comun cu religia fariseilor formată din ceremoniile şi rânduielile omeneşti. Încercarea de a uni învăţăturile lui Isus cu religia existentă avea să fie zadarnică. Adevărul viu de la Dumnezeu, ca şi vinul în fermentare, urma să prăpădească burdufurile vechi şi stricat ale tradiţiei fariseice.

Fariseii se socoteau prea înţelepţi pentru a mai avea nevoie de învăţătură, prea drepţi pentru a mai avea nevoie de mântuire, prea onoraţi pentru a mai avea nevoie de onoarea care vine de la Hristos. Mântuitorul S-a îndepărtat deci pentru a găsi pe alţii, doritori de a primii solia cerului. În pescarii neînvăţaţi, în vameşul din piaţă, în femeile din Samaria, în oamenii de rând care Îl ascultau cu plăcere, El a găsit vasele Sale cele noi pentru vinul cel nou. Instrumentele care urmează să fie folosite în lucrarea Evangheliei sunt acele suflete care primesc cu bucurie lumina trimisă de Dumnezeu. Aceştia sunt agenţii Lui pentru a duce lumii cunoştinţa adevărului. Dacă prin harul lui Hristos copiii Săi vor deveni vase noi, El îi va umple cu vinul cel nou.

Învăţătura lui Hristos, deşi era reprezentată prin vinul cel nou, nu era o doctrină nouă, ci descoperirea aceleia care se dăduse la început. Dar pentru farisei, adevărul lui Dumnezeu îşi pierduse semnificaţia şi frumuseţea originară. Învăţătura lui Hristos era pentru ei aproape în toate privinţele ceva nou, şi era necunoscută şi neştiută de ei. Isus a atras atenţia asupra faptului că învăţătura falsă are puterea să distrugă capacitatea de a aprecia şi de a dori adevărul. "Nimeni, a zis El, după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou căci zice: 'este mai bun cel vechi'". Tot adevărul care se dăduse lumii prin patriarhi şi profeţi strălucea într-o frumuseţe nouă în cuvintele lui Hristos. Dar cărturarii şi fariseii nu doreau vinul nou atât de preţios. Până când nu se goleau de tradiţiile vechi, de obiceiurile şi practicile lor, ei nu mai aveau loc pentru învăţăturile lui Hristos în minte şi în inimă. Ei se agăţau de formele moarte şi se îndepărtau de adevărul cel viu şi de puterea lui Dumnezeu.

Tocmai lucrul acesta a adus ruina iudeilor şi va aduce ruina multor oameni din zilele noastre. Mii de oameni fac aceeaşi greşeală ca şi fariseii pe care Hristos i-a mustrat la masa lui Matei. În loc de a renunţa la vreo idee cultivată cu plăcere sau de a părăsi vreun idol al părerilor proprii, mulţi refuză adevărul care se coboară de al Tatăl luminii. Ei se încred în propria lor persoană şi se bazează pe înţelepciunea lor şi nu-şi dau seama de sărăcia lor spirituală. Ei stăruiesc să fie salvaţi printr-un mijloc care să le dea ocazia să facă vreo lucrare însemnată. Când văd că nu este posibil să amestece eul personal în lucrare, ei leapădă mântuirea oferită.

O religie a formelor niciodată nu poate să ducă sufletele la Hristos; căci este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul şi rugăciunea care vin dintr-un spirit doritor de a se îndreptăţi sunt o uriciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru rugăciune, şirul ceremoniilor religioase, umilinţa exterioară, sacrificiile impunătoare, arată că acela care face astfel de lucruri se consideră neprihănit şi având drept la cer; dar totul este o amăgire. Faptele noastre nu pot să plătească niciodată mântuirea.

Cum era în zilele lui Hristos aşa este şi astăzi. Fariseii nu-şi cunosc lipsa lor spirituală. Lor li se spune: "Pentru că zici: 'Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic', şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale". Apoc. 3,17.18. Credinţa şi iubirea sunt aurul curăţat prin foc. În viaţa multora, aurul şi-a pierdut strălucirea şi comoara cea scumpă a fost pierdută. Îndreptăţirea lui Hristos este pentru ei ca un veşmânt nepurtat, ca o fântână neatinsă. Lor li se spune: "Ce am împotriva ta este că ţi-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi, altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te potoleşti". Apoc. 2,4.5.

"Jertfele plăcute lui Dumnezeu, sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită." Ps. 51,17. Omul trebuie să fie golit de eul lui înainte de a putea fi, în înţelesul deplin al cuvântului, un credincios în Isus. Când s-a renunţat la eu Domnul poate face din om o făptură nouă. Vase noi pot să cuprindă vin nou. Iubirea lui Hristos va însufleţi pe credincios cu o viaţă nouă. În acela care priveşte la începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre, se va manifesta caracterul lui Hristos.