Partea 7. Cap.60-LEGEA ÎMPĂRĂţIEI CELEI NOI

Partea 7 - Aproape de sfârşit

De la vizita la Zacheu în Ierihon la învăţătura pe calea către Ghetsemani

"A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului. Adevărat, adevărat, vă spun, că dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă".

"Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii".

"Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice ? Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!" Ioan 12,23.24.31.32.27.28.

Cap.60-LEGEA ÎMPĂRĂţIEI CELEI NOI

Vremea Paştelor se apropia şi Isus S-a îndreptat din nou către Ierusalim. În inima Lui domnea pacea supunerii desăvârşite faţă de voia Tatălui; cu pasul grăbit înainta spre locul jertfirii Sale. Dar pe ucenici i-a cuprins un simţământ tainic de îndoială şi teamă. Mântuitorul "mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El." Hristos i-a chemat din nou pe cei doisprezece în jurul Său şi, mult mai clar decât oricând până atunci, le-a vorbit despre trădarea şi suferinţele Sale. "Iată", a zis El, "ne suim la Ierusalim, şi tot ce a fost scris prin profeţi despre Fiul omului, se va împlini. Căci va fi dat în mâna Neamurilor. Îl vor batjocori, Îl vor ocărî, Îl vor scuipa; şi după ce Îl vor bate cu nuiele, Îl vor omorî, dar a treia zi va învia. Ei n-au înţeles nimic din aceste lucruri; căci vorbirea aceasta era ascunsă pentru ei, şi nu pricepeau ce le spunea Isus".

Nu vestiseră ei cu puţin timp mai înainte, pretutindeni: "Împărăţia cerului s-a apropiat" ? Nu făgăduise chiar Hristos că mulţi vor şedea cu Avraam, Isaac şi Iacob în Împărăţia lui Dumnezeu? Nu făgăduise El tuturor celor ce renunţaseră la ceva pentru numele Lui, că urmau să primească însutit în viaţa aceasta şi că vor avea parte de Împărăţia Sa? Şi nu dăduse El celor doisprezece făgăduinţa deosebită că vor avea un loc de mare cinste în Împărăţia Sa --- că aveau să stea pe tronuri şi să judece cele douăsprezece seminţii ale lui Israel? Chiar şi acum spusese că toate lucrurile scrise în profeţii cu privire la El aveau să se împlinească. Şi nu preziseseră proorocii slava domniei lui Mesia? În lumina acestor gânduri, cuvintele Lui despre trădare, persecuţie şi moarte păreau vagi şi întunecate. Ei credeau că oricare ar fi fost greutăţile care urmau să intervină, împărăţia trebuia să fie întemeiată în curând.

Ioan, fiul lui Zebedei, fusese unul dintre primii doi ucenici care Îl urmează pe Isus. El şi fratele său, Iacob formaseră cea dintâi grupă care părăsise totul pentru a-L sluji. Ei îşi părăsiseră familia şi prietenii cu bucurie, numai ca să poată fi împreună cu El; umblaseră şi vorbiseră cu El; fuseseră cu El în intimitatea familiei ca şi în adunările publice. El liniştise temerile lor, îi scăpase din primejdie, le alinase suferinţele , îi mângâiase în dureri şi, plin de răbdare şi bunătate, îi învăţase până când inima lor părea înlănţuită de a Lui şi, în căldura iubirii lor, doreau să fie cât mai aproape de El în împărăţie. Ori de câte ori se ivea o ocazie, Ioan se aşeza chiar lângă Mântuitorul său şi Iacob dorea şi el să fie onorat cu o legătură tot atât de strânsă..

Şi mama lor Îl urmase pe Hristos şi de multe ori Îl slujise cu dărnicie din avutul ei. Cu iubire de mama şi plină de ambiţie pentru fiii ei, ea dorea pentru ei locul cel mai onorat în împărăţia cea nouă. Pentru aceasta i-a încurajat să-l ceară.

Mama împreună cu fiii ei a venit la Isus, cerând să le împlinească dorinţa inimii.

"Ce voiţi să vă fac ?" , i-a întrebat El.

Mama a răspuns : "Porunceşte ca în Împărăţia Ta, aceşti doi fii ai mei să şadă unul la dreapta şi altul la stânga Ta" . Isus S-a purtat blând cu ei şi nu le-a mustrat egoismul când căutau să fie aşezaţi mai presus decât fraţii lor. El le-a citit inimile şi a cunoscut ataşamentul lor faţă de El. Iubirea lor nu era doar un sentiment omenesc; deşi mânjită de egoismul naturii omeneşti prin care trecea, ea era o revărsare din izvorul propriei Sale iubiri răscumpărătoare. El nu voia să mustre, ci să adâncească şi să cureţe. El a zis : " Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat ?" Ei şi-au adus aminte de cuvintele Lui tainice, care arătau spre încercare şi suferinţă şi totuşi au răspuns plini de încredere : " Putem ". Ei ar fi socotit drept cea mai mare cinste să-şi arate credincioşia împărtăşindu-se de toate câte trebuia să sufere Domnul lor.

" Este adevărat că veţi bea paharul Meu, şi veţi fi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat ", a spus El ; în faţa Lui era o cruce în loc de tron şi doi răufăcători ca tovarăşi la dreapta şi la stânga Lui. Ioan şi Iacob aveau să împărtăşească cu Domnul lor suferinţa; unul, primul dintre fraţi, avea să piară de sabie, celălalt avea să îndure mai mult ca toţi truda, ocara şi persecuţia.

" Dar cinstea de a şedea la dreapta şi la stânga Mea " , a continuat El, " nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu " . În Împărăţia lui Dumnezeu, nimeni nu poate câştiga o anumită poziţie prin favoritisme. Nici prin eforturi personale sau printr-o hotărâre arbitrară. Apropierea de Dumnezeu este urmarea transformării caracterului. Coroana şi tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiţii ; ele sunt semnele biruinţei câştigate asupra eului prin Domnul Isus Hristos.

Mult timp după aceea, când ucenicii au fost aduşi să simtă împreună cu Hristos prin împărtăşirea cu suferinţele Lui, Domnul i-a descoperit lui Ioan care este legea Împărăţiei Lui, "Celui ce va birui", a zis Hristos, " îi voi da voie să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie" . " Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele Meu cel nou." Apoc. 3,21.12. Tot astfel scria şi apostolul Pavel : " Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură, şi clipa plăcerii mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept " . 2 Tim. 4,6-8.

Cel mai aproape de Hristos va sta acela care pe pământ a fost pătruns cel mai mult de spiritul iubirii Sale pline de jertfire - iubirea care " nu se laudă, nu se umflă de mândrie, ... nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău " ; (1 Cor. 13,4 - 5) - iubire care îl îndeamnă pe ucenic, aşa cum L-a îndemnat şi pe Domnul nostru, să dea totul, să trăiască, să lucreze şi să Se sacrifice, chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a manifestat în viaţa lui Pavel. El spunea : " Pentru mine a trăi este Hristos " , deoarece viaţa lui descoperea oamenilor pe Hristos ; " şi a muri este un câştig " - câştig pentru Hristos ; însăşi moartea lui urma să dea pe faţă puterea harului Său şi să adune suflete pentru El. " Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu " , a spus el, " fie prin viaţa mea , fie prin moartea mea " . Filip. 1,21.20.

Când cei zece au auzit cererea lui Iacob şi Ioan au fost foarte nemulţumiţi. Locul cel mai de frunte în împărăţie era tocmai ceea ce fiecare dintre ei căuta pentru sine şi s-au supărat pentru că cei doi ucenici câştigaseră un aparent avantaj faţă de ei.

Şi când au reînceput cearta cu privire la cel care să fie socotit cel mai mare, Isus a spus ucenicilor indignaţi : " Ştiţi că domnitorii neamurilor, domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie aşa " .

În împărăţiile lumii, o poziţie înaltă înseamnă înălţare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influenţa, bogăţia, educaţia erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure şi să stăpânească ; cele de jos doar să asculte şi să slujească. Religia, ca şi toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aştepta ca poporul să creadă şi să facă aşa cum le spuneau mai-marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească şi să acţioneze pentru sine, era în întregime nerecunoscut.

Hristos îşi întemeia împărăţia pe principii cu totul diferite. El îi chema pe oameni nu să stăpânească, ci să slujească, cel mai tare să poarte neputinţele celui slab. Puterea, poziţia, talentul, educaţia, îl puneau pe posesorul lor sub o mai mare obligaţie de a sluji semenilor săi. Chiar celor mai umili ucenici ai Lui, Hristos le-a spus : " Toate aceste lucruri sunt în folosul vostru " . 2 Cor. 4,15.

" Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească, şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi " , Hristos a purtat grijile şi poverile ucenicilor Săi. El a fost părtaş la sărăcia lor. A practicat lepădarea de Sine în folosul lor, a mers înaintea lor pentru a înfrunta dificultăţile şi în curând urma să-Şi încheie lucrarea pe pământ, dându-şi viaţa . Principiul pe baza căruia lucra Hristos trebuia să fie îndemnul la lucru şi pentru membrii bisericii, care este trupul Său. Planul şi temelia mântuirii este iubirea. În Împărăţia lui Hristos, sunt mai mari aceia care urmează pilda pe care a dat-o El şi lucrează ca păstori ai turmei Sale. Cuvintele lui Pavel descoperă adevărata demnitate şi onoare a vieţii creştineşti : " Căci măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor " , " căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi ". 1 Cor. 9,19 ; 10, 33.

În materie de cunoştinţă , sufletul trebuie să fie lăsat liber . Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minţii altuia, să judece în locul altuia , sau să-i prescrie ce e dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi şi de a-şi urma propriile sale convingeri. " Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu " . Nimeni nu are dreptul să-şi impună individualitatea sa, ca model pentru a altuia. În toate lucrările unde este vorba de principiu , " fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui " . Rom. 14,12.5. În Împărăţia lui Hristos nu există apăsare de domni, nici o impunere de maniere. Îngerii cerului nu vin pe pământ să domnească şi să impună să fie adoraţi, ci ei vin ca trimişi să colaboreze cu oamenii pentru înălţarea omenirii.

Principiile şi chiar cuvintele Mântuitorului, în frumuseţea lor dumnezeiască, au rămas în memoria ucenicului iubit. În ultimele sale zile, povara mărturiei lui Ioan către biserici era : " Vestirea pe care a-ţi auzit-o de la început este aceasta : să ne iubim unii pe alţii " . " Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi ; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi ". 1 Ioan 3,11.16.

Acesta era spiritul care domnea în prima biserică . După revărsarea Duhului Sfânt " mulţimea celor ce crezuse, era o inimă şi un suflet. Nici unul nu zicea că averile lui sunt ale lui ". " Căci nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva ". " Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Şi un mare har era peste toţi " . Şapte 4,32.34.33.