Cap.68-ÎN CURTEA DE AFARĂ

 

" Nişte greci dintre cei ce suiseră să se închine la praznic s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi au zis: ´Domnule, am vrea să-l vedem pe Isus´. Filip s-a dus şi a spus lui Andrei; apoi Andrei şi Filip au spus lui Isus." În vremea aceea, se părea că lucrarea lui Hristos suferise o grozavă înfrângere. El biruise în lupta cu preoţii şi fariseii, dar se vedea bine că ei nu-L vor primii ca Mesia. Despărţirea definitivă venise. Pentru ucenici, situaţia devenise deznădăjduită. Dar Hristos Se apropia de încheierea lucrării Sale. Evenimentul cel mare, care interesa nu numai pe iudei, dar şi lumea întreagă, era gata să aibe loc. Când Hristos a auzit cererea stăruitoare: "Vrem să vedem pe Isus", ca un ecou al strigătului lumii flămânde, faţa Lui s-a luminat şi a zis: "A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului". În cerea grecilor El a văzut primele roade aduse de jertfa Sa cea mare.

Oamenii aceştia veneau din apus să-L caute pe Mântuitorul la sfârşitul vieţii Lui, aşa cum la început magii veniseră din Răsărit. Pe vremea naşterii lui Hristos, iudeii erau atât de adânciţi în propriile lor planuri ambiţioase, încât nu ştiau nimic de venirea Lui. Magii dintr-o ţară păgână au venit la staul cu darurile lor spre a se închina Mântuitorului. Tot astfel, aceşti greci, reprezentând naţiunile, seminţiile şi popoarele lumii, veniseră să-L vadă pe Isus. În felul acesta, oamenii din toate ţările şi din toate timpurile urmau să fie atraşi de crucea Mântuitorului. La fel, "vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor". Mat. 8,11.

Grecii auziseră despre intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Unii îşi închipuiseră şi răspândiseră vestea că El izgonise pe preoţii şi conducătorii din templu, că urma să ia în stăpânire tronul lui David şi să domnească în Israel ca rege. Grecii doreau să cunoască adevărul cu privire la misiunea Lui. "Vrem să vedem pe Isus", au spus ei. Dorinţa le-a fost îndeplinită. Când cererea a fost adusă la Isus, El Se afla în acea parte a templului unde nu aveau voie să intre decât iudei, dar El a mers la greci, în curtea exterioară, şi a vorbit personal cu ei.

Venise ceasul proslăvirii lui Hristos. El Se afla deja în umbra crucii, iar cererea grecilor Îi arăta că jertfa pe care El urma să o aducă avea să atragă pe mulţi la Dumnezeu. Ştia că grecii Îl vor vedea în curând într-o stare pe care nici n-ar fi visat-o. Ei urmau să-L vadă pus alături de Baraba, tâlhar şi criminal, şi că acesta avea să fie preferat spre a fi eliberat în locul Fiului lui Dumnezeu. ei aveau să audă cum oamenii instigaţi de preoţi şi conducători făceau alegerea. Şi la întrebarea: "Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?", răspunsul urma să fie: "Să fie răstignit". Mat. 27,22. Făcând această ispăşire pentru păcatele oamenilor, Hristos ştia că Împărăţia Lui va fi desăvârşită şi se va răspândi pe întreg pământul. El urma să lucreze ca Unul care reface, şi spiritul Lui urma să biruiască. Pentru o clipă, El a privit în viitor şi a auzit glasul celor ce vor vesti pe întreg pământul: "Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii". Ioan 1,29. El a văzut în străinii aceştia făgăduinţa unui seceriş bogat, când despărţirea dintre iudei şi neamuri urma să fie dată la o parte şi când toate neamurile, limbile şi popoarele vor auzi solia mântuirii. Ca o anticipare a acestora, ca o împlinire a nădejdii Sale, a rostit cuvintele: "A sosit ceasul ca Fiul omului să fie proslăvit!" Dar Hristos nu uita deloc modul în care trebuia să aibe loc această proslăvire. Adunarea neamurilor trebuia să vină după apropiata Lui moarte. Numai prin moartea Lui putea să fie mântuită lumea. Ca o sămânţă de grâu, Fiul omului trebuia să fie aruncat în pământ, să moară şi să fie înmormântat departe de oameni; dar avea să învieze.

Hristos S-a servit de lucrurile din natură pentru prezentarea propriului Său viitor, astfel încât ucenicii să-L poată înţelege. Adevăratele rezultate ale lucrării Sale aveau să se realizeze prin moartea Sa. "Adevărat, adevărat vă spun" a zis El, "că dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă". Când grăuntele de grâu cade pe pământ şi moare, răsare şi aduce rodă. Tot astfel şi moartea lui Hristos urma să aibe ca rezultat roade pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Potrivit cu legea din lumea plantelor, viaţa trebuia să fie rezultatul morţii Lui Cei care lucrează pământul au mereu ilustraţia aceasta în faţă. An după an, omul păstrează provizia sa de grâu, aruncând, aparent, partea cea mai aleasă. Pentru un timp, aceasta trebuie să fie ascunsă sub brazdă, unde numai Domnul îi poartă de grijă. Întâi, se arată firul verde, apoi spicul şi în cele din urmă grâul deplin în spic. Dar dezvoltarea aceasta nu poate să aibe loc decât dacă grăuntele e îngropat pentru a nu fi văzut, e ascuns, şi, după toate aparenţele, pierdut.

Sămânţa îngropată în pământ produce rod, şi acesta, la rândul lui, e semănat. În felul acesta sporeşte recolta. Tot astfel şi moartea lui Hristos pe crucea Golgotei va aduce roadă pentru viţa veşnică. Contemplarea acestei jertfe va fi slava acelora care, ca rod al Lui, vor trăi în veacuri veşnice.

Grăunţele de grâu care-şi păstrează viaţa nu poate aduce roadă. rămâne singur. Hristos putea, dacă alegea aceasta, să-Şi cruţe viaţa şi să nu moară. Dar dacă ar fi făcut aşa, ar fi rămas singur. N-ar fi putut aduce fii şi fiicele la Dumnezeu. Numai dându-şi viaţa putea să dea viţă omenirii. Numai căzând pe pământ pentru a muri, El putea să devină sămânţă pentru acea nemăsurată recoltă,-- mulţimea aceea mare care este mântuită pentru Dumnezeu din orice naţiune, seminţie, limbă şi popor.

Hristos pune acest adevăr în legătură cu învăţătura jertfirii de sine pe care toţi trebuie să o înveţe: "Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică". Toţi cei care doresc să aducă roade ca lucrători împreună cu Hristos, trebuie mai întâi să cadă pe pământ şi să moară. Viaţa trebuie să fie aruncată în brazda nevoilor lumii. Iubirea de sine, interesul egoist trebuie să piară. Legea jertfirii de sine este în acelaşi timp legea păstrării de sine. Gospodarul îşi păstrează grăunţele aruncându-le. Tot astfel şi în viaţa omului. A da înseamnă a trăi. Viaţa care va fi păstrată este viţa dăruită cu generozitate în serviciul lui Dumnezeu şi al omului. Aceia care pentru numele lui Hristos îşi vor jertfi viaţa în lumea aceasta, o vor păstra pentru viaţa veşnică.

Viaţa trăită pentru sine e ca un grăunte mâncat. Dispare, dar nu sporeşte. Un poate să adune cât se poate de mult pentru sine; el poate trăi, gândi şi plănui pentru sine; dar viaţa lui piere şi nu-i mai rămâne nimic. Legea slujirii eului este legea distrugerii de sine.

"Dacă Îmi slujeşte cineva", a zis Isus, "să Mă urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă Îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti". Toţi cei care au purtat împreună cu Hristos crucea sacrificiului, vor fi părtaşi cu El la slavă. Bucuria lui Hristos, atunci când era umilit şi în chinuiri, era că ucenicii vor fi proslăviţi împreună cu El. Ei sunt roadele jertfei Sale. Reproducerea caracterului şi spiritului Său în ei este răsplata Lui şi va fi bucuria Lui în toată veşnicia. Ei împărtăşesc bucuria aceasta cu El, atunci când roata lucrării şi jertfei lor se vede în inima şi viaţa altora. Ei sunt lucrători împreună cu Hristos, şi Tatăl îi va onora, aşa cum onorează pe fiul Său.

Solia grecilor, prefigurând adunarea neamurilor, aducea în mintea lui Hristos întreaga Sa misiune. El a revăzut lucrarea de mântuire din momentul când s-a făcut planul în cer, până la moartea care era acum atât de aproape. Un nor tainic părea că învăluie pe Fiul lui Dumnezeu. Apăsarea Lui a fost simţită de cei care-I erau aproape. El era adâncit în gânduri. În cele din urmă, tăcerea a fost ruptă de glasul Lui îndurerat. "Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?" Hristos începuse să bea din cupa amărăciunii. Natura Sa omenească se cutremura în faţa părăsirii, când, în aparenţă urma să fie lepădat de Dumnezeu, când toţi urmau să-L vadă lovit, bătut de Dumnezeu şi în suferinţă. El Se cutremura la gândul că va fi o privelişte pentru lume, că va fi tratat mai rău ca un criminal şi că va avea o moarte ruşinoasă şi dezonorantă. Presentimentul luptei Sale cu puterile întunericului, un simţ al grozavei poveri a nelegiuirii omeneşti şi a mâniei Tatălui din cauza păcatului făceau să slăbească duhul lui Hristos şi să se întindă pe faţa Lui paloarea morţii. A urmat atunci supunerea faţă de voinţa Tatălui Său. "Tocmai pentru aceasta", a zis El, "am venit până la ceasul acesta. Tată, proslăveşte numele Tău!" Numai prin moartea lui Hristos putea să fie răsturnată domnia lui Satana. Numai în felul acesta putea să fie răscumpărat omul, iar Dumnezeu să fie proslăvit. Isus a consimţit să sufere, a acceptat jertfa. Maiestatea cerului a consimţit să sufere ca Purtător de păcate. "Tată proslăveşte numele Tău", a zis El. În timp ce Hristos a rostit aceste cuvinte, din norul care plutea deasupra Lui a venit un răspuns: "L-am proslăvit, şi-L voi mai proslăvi". În întreaga Sa viaţă, de la staul până în momentul când se rosteau aceste cuvinte, El proslăvise pe Dumnezeu; iar în încercarea ce urma să vină, suferinţele Sale divino-umane aveau să proslăvească cu adevărat numele Tatălui Său.

Când s-a auzit glasul, o lumină s-a coborât din nor şi a înconjurat pe Hristos, ca şi cum braţele Puterii Nemărginite ar fi fost întinse în jurul Lui ca un zid de foc. Oamenii priveau scena aceasta cu groază şi uimire. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. Amuţiţi şi cu respiraţia tăiată, toţi stăteau cu ochii ţintă la Isus. După ce s-a dat mărturia Tatălui, norul s-a ridicat şi s-a împrăştiat pe cer. Pentru un timp legătura fizică între Tatăl şi Fiul era întreruptă. "Norodul care stătea acolo şi care auzise glasul a zis că a fost un tunet. Alţii ziceau: ´Un înger a vorbit cu El´". Dar grecii veniţi să-L caute pe Isus au văzut norul, au auzit glasul, au înţeles sensul, recunoscând cu adevărat pe Hristos; Lor le-a fost descoperit ca fiind Trimisul lui Dumnezeu. Glasul lui Dumnezeu se auzise la botezul lui Isus, la începutul lucrării Lui şi, din nou, la schimbarea Lui de pe munte. acum la încheierea lucrării a fost auzit pentru a treia oară, de un număr mai mare de oameni şi în împrejurări deosebite. Isus tocmai rostise cel mai solemn adevăr cu privire la starea iudeilor. El făcuse ultimul apel şi pronunţase sentinţa. Acum Dumnezeu a pus din nou sigiliul asupra misiunii Fiului Său. El a recunoscut pe Acela pe care Israel Îl lepădase. "Nu pentru Mine", a zis Isus, "s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi." Era dovada supremă a mesianităţii Lui, semn de la Tatăl că Isus spunea adevărul şi că era Fiul lui Dumnezeu. "Acum are loc judecata lumii acesteia", a continuat Hristos, "acum stăpânitorul acestei lumi va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii. Vorbind astfel, arăta cu ce moarte avea să moară." Era momentul decisiv. Dacă Eu devin ispăşire pentru păcatele oamenilor, lumea va fi luminată. Stăpânirea lui Satana asupra sufletelor oamenilor va fi zdrobită. Chipul lui Dumnezeu, deformat din cauza păcatului, va fi refăcut în oameni, şi o familie de sfinţi credincioşi va moşteni în cele din urmă căminul ceresc. Aceasta va fi urmarea morţii lui Hristos. Mântuitorul era adâncit in contemplarea scenei de triumf aduse în faţa Lui. El vedea crucea, cruda şi înjositoarea cruce, strălucind de slavă în ciuda grozăviilor ei.

Dar lucrarea de mântuire a oamenilor nu e singurul lucru realizat prin cruce. Iubirea lui Dumnezeu se manifestă în Univers. Domnul acestei lumi este alungat. Acuzaţiile aduse de Satana împotriva lui Dumnezeu se dovedesc a fi mincinoase. Ocara pe care el o aruncase este îndepărtată pentru totdeauna. Atât îngerii cât şi oamenii sunt atraşi către Mântuitorul. "După ce voi fi înălţat de pe pământ", a zis El, "voi atrage la Mine pe toţi oamenii." Mulţi oameni erau în jurul lui Hristos, când a spus cuvintele acestea, şi unul a zis: "´Noi am auzit din Lege că Hristosul rămâne în veac; cum dar zici Tu că Fiul omului trebuie să fie înălţat? Cine este acest Fiu al omului?´ Isus le-a zis: ´Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru. Umblaţi ca unii care aveţi lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul: cine umblă în întuneric, nu ştie unde merge. Câtă vreme aveţi lumina între voi, credeţi în lumină ca să fiţi fii ai luminii".

"Măcar că făcuse atâtea minuni înaintea lor, tot nu credeau în El." Ei întrebaseră odată pe Mântuitorul: "Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine?" Ioan 6,30. Se dăduseră semne nenumărate, dar ei închiseseră ochii şi îşi împietriseră inima. Acum când Însuşi Tatăl vorbise şi nu mai puteau cere un alt semn, tot refuzau să creadă.

"Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar de frica Fariseilor, nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă." Ei preferau onoarea oamenilor decât aprobarea lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de ocară şi ruşine, tăgăduiau pe Hristos şi lepădau darul vieţii veşnice. Şi câţi n-au făcut la fel de-a lungul veacurilor! Lor li se adresează toate cuvintele de avertisment ale Mântuitorului: "Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde". "Pe cine Mă nesocoteşte", a zis Isus, "şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi". Ioan 12,48.

Vai de cei care n-au cunoscut timpul cercetării lor! Încet şi cu părere de rău, Hristos a părăsit pentru totdeauna locul templului.