Cap.7-CA UN PRUNC

 

Isus Şi-a petrecut copilăria şi tinereţea într-un sătuleţ de munte. Nu era loc pe pământ care nu era onorat prin prezenţa Sa. Palatele regilor s-ar fi bucurat de privilegiul da a-L primii ca oaspete. Dar el a trecut pe lângă casele bogate, curţile împărăteşti şi vestitele lăcaşuri ale ştiinţei, pentru ca să-şi stabilească locuinţa în modestul şi dispreţuitul Nazaret. Minunat în semnificaţia lui este scurtul raport biblic cu privire la copilăria şi tinereţea Sa: "Iar pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El". În lumina strălucitoare a înfăţişării Tatălui Său, "Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor". Luca 2,40.52. Mintea sa era activă şi pătrunzătoare, cu o gândire şi înţelepciune ce depăşeau vârsta Sa. Pe lângă acestea caracterul Său era splendid în echilibrul lui. Puterile minţii şi ale corpului se dezvoltau treptat, urmând legile naturale ale copilăriei. În copilărie, Isus a dat dovadă de o deosebită drăgălăşenie în purtare. Mâinile Sale binevoitoare erau totdeauna gata să ajute pe alţii. Manifesta o răbdare pe care nimic nu o putea tulbura şi o credincioşie care niciodată nu sacrifica integritatea. Neclintit ca o stâncă în privinţa principiilor, viaţa Sa dădea pe faţă gingăşia amabilităţii neegoiste.

Mama Domnului Isus urmărea cu mult zel dezvoltarea puterilor Lui şi vedea în caracterul Lui chipul desăvârşirii. Cu mare bucurie căuta să încurajeze mintea Lui ageră şi receptivă. Prin Duhul Sfânt ea primea înţelepciunea ca să conlucreze cu fiinţele cereşti la creşterea acestui copil care putea recunoaşte numai pe Dumnezeu ca Tatăl Său. Încă din timpuri foarte vechi credincioşi din Israel acordaseră multă grijă educaţiei tineretului. Domnul dăduse îndrumări ca din pruncie copiii să fie învăţaţi despre bunătatea şi măreţia Sa, aşa cum se descoperea mai ales în legea Sa şi cum se vedea în viaţa poporului Israel. Cântarea, rugăciunea şi învăţăturile din Sfintele Scripturi, trebuiau să fie prelucrate pentru mintea de copil. Taţii şi mamele trebuiau să înveţe pe copiii lor că legea lui Dumnezeu este expresia caracterului Său şi că atunci când primesc principiile legii în inimă, chipul lui Dumnezeu se întipăreşte în mintea şi inima lor. Mare parte de învăţătură era dată prin viu grai; dar tinerii învăţau să-şi citească scrierile ebraice, iar sulurile de pergament ale Scripturilor Vechiului Testament erau deschise pentru studiul lor.

În zilele Domnului Hristos oraşul s-au cetatea care nu se îngrijeau de educaţia religioasă a tinerilor erau socotite ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Cu toate acestea învăţătura se ocupa mai mult de forme. Tradiţia înlocuise în mare parte Sfintele Scripturi. Adevărata educaţie i-ar fi determinat pe tinerii "să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind". Fapte 17,27. Dar învăţătorii iudei acordau atenţia lor lucrurilor care priveau ceremoniile. Mintea era încărcată de învăţături care nu erau de folos celui care la învăţa şi care nu erau recunoscute de şcoala mai înaltă din curţile cereşti. Experienţa care se obţine printr-o personală acceptare a Cuvântului lui Dumnezeu nu avea loc în sistemul lor de educaţie. Absorbiţi de cele din afară, elevii nu găseau momente de linişte pentru a le trăi singuri cu Dumnezeu. Ei nu auzeau glasul Lui vorbindu-le în inimă. În căutarea lor după cunoştinţă s-au îndepărtat de Izvorul Înţelepciunii. Lucrurile de seamă ale slujirii lui Dumnezeu erau neglijate. Principiile legii erau întunecate. Ceea ce se considera ca fiind educaţia superioară era cea mai mare piedică în calea realei dezvoltări. Sub educaţia dată de rabini, puterile tinerilor erau înăbuşite. Minţile lor deveneau confuze şi înguste.

Copilul Isus nu a învăţat la şcolile sinagogilor. Mama Lui i-a fost primul învăţător omenesc. Din gura ei şi din scrierile profeţilor, El a învăţat despre lucruri cereşti. Chiar cuvintele pe care El însuşi le spusese lui Moise pentru Israel, le învăţa acum de la mama Sa. Trecând de la vârsta copilăriei la cea a tinereţii, El nu a studiat la şcolile rabinilor. Nu avea nevoie să obţină educaţia din astfel de izvoare, deoarece Dumnezeu era învăţătorul Său.

Întrebarea pusă în timpul lucrării Mântuitorului: "Cum are Omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?", nu arătă că Isus nu ştia să citească ci numai faptul că El nu primise o educaţie rabinică. Ioan 7,15. Deoarece El Şi-a obţinut ştiinţa aşa cum o putem obţine şi noi, cunoaşterea lui adâncă a Sfintelor Scripturi arată câtă stăruinţă a depus El în anii tinereţii Sale pentru studierea Cuvântului lui Dumnezeu. În faţa lui se desfăşoară şi marea bibliotecă a lucrurilor create de Dumnezeu. El, care făcuse toate lucrurile, studia acum învăţăturile pe care propria sa mână la scrisese pe pământ, pe apă şi pe bolta cerului. Departe de căile nesfinte ale lumii, El a adunat comori de ştiinţă din natură. El a studiat viaţa plantelor, viaţa animalelor şi viaţa omului. Chiar din anii tinereţii Sale a fost stăpânit de o singură ţintă: să trăiască pentru a face pe alţi fericiţi. Pentru lucrul acesta El a găsit resurse în natură; în timp ce studia viaţa plantelor şi viaţa animalelor, noi idei de căi şi mijloace Îi veneau în minte. El căuta mereu să scoată ilustraţii din lucrurile văzute, prin care să prezinte cuvântul viu a lui Dumnezeu. Parabolele prin care, în timpul slujirii Sale, Îi plăcea să-şi predea lecţiile despre adevăr, arată cât de deschisă era mintea Sa faţă de influenţele naturii şi cu cât interes adunase El învăţăturile spirituale din lucrurile de toate zilele. În felul acesta s-a dezvăluit lui Isus importanţa Cuvântului şi lucrărilor lui Dumnezeu, în timp ce el se străduia să înţeleagă cauza lucrurilor. El era ajutat de fiinţe cereşti şi cultiva cugete şi legături sfinte. De la prima scânteiere de inteligenţă, El creştea necontenit în har spiritual şi în cunoaşterea adevărului. Fiecare copil poate dobândi cunoştinţe aşa cum a dobândit Isus. Atunci când căutăm să cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi, mintea ne va fii întărită şi caracterul nostru va fi înălţat şi înnobilat. Trebuie să ne asemănăm tot mai mult cu Mântuitorul nostru. Iar când privim frumuseţea şi măreţia din natură, inima noastră începe să caute pe Dumnezeu. În timp ce spiritul este umplut de respect, sufletul este reînviora prin intrarea în legătură cu Cel Veşnic prin lucrările Sale Comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune dezvoltă facultăţile intelectuale şi morale, iar puterile spirituale se întăresc atunci când cultivăm gânduri asupra lucrurilor spirituale. Viaţa Domnului Isus a fost trăită în deplină armonie cu Dumnezeu. Cât a fost copil, El a gândit şi a vorbit ca un copil; dar nici o urmă de păcat nu a mânjit chipul lui Dumnezeu din El. Cu toate acestea n-a fost scutit de ispite. Locuitorii din Nazaret erau proverbiali din cauza stricăciunii lor. Proasta reputaţie, pentru care erau în general cunoscuţi, se vedea în întrebarea lui Natanel: "poate ieşi ceva bun din Nazaret"? Ioan 1,46. Isus a fost pus în locuri unde caracterul Său avea să fie probat. Era necesar ca El să vegheze necontenit pentru a-Şi păstra neprihănirea. A fost supus la toate luptele pe care trebuie să le ducem şi noi, pentru ca să ne fie o pildă în copilărie, tinereţe şi maturitate.

Satana era neobosit în eforturile lui de a birui copilul din Nazaret. Din primii ani ai vieţii Sale, Isus a fost apărat de îngerii cereşti, dar cu toate acestea viaţa Sa a fost o continuă luptă împotriva puterilor întunericului. Faptul că ar putea exista pe pământ o viaţă nepângărită de păcat, era un afront şi o groază pentru prinţul întunericului. El nu a lăsat nici un mijloc nefolosit pentru a ademeni pe Isus. Nici un copil omenesc nu va fi vreodată chemat să trăiască o viaţă sfântă în mijlocul unei lupte tot atât de înverşunate cu ispita cum a avut Mântuitorul nostru.

Părinţii lui Isus erau săraci şi depindeau de truda lor zilnică. El era obişnuit cu sărăcia, răbdarea şi sacrificiul. Experienţa aceasta i-a fost de folos. În viaţa Sa de muncă nu existau clipe de lenevie pentru a invita ispita. Nu au existat ore lipsite de o preocupare care să deschidă calea pentru legături corupătoare. Pe cât a fost cu putinţă, El a închis uşa asupra ispititorului. Nici câştigul, nici plăcerea, nici laudele, nici mustrările nu L-au putut determina să consimtă la o faptă rea. Era înţelept în a discerne răul şi puternic pentru a-i rezista. Hristos a fost singurul fără de păcat care a locuit vreodată pe pământ, cu toate că aproape treizeci de ani El a trăit printre locuitorii stricaţi din Nazaret. Faptul acesta este o mustrare pentru aceia care consideră că, pentru a trăi o viaţă curată ei depind de loc, de avere sau de belşug. Ispita, sărăcia şi greutăţile sunt adevărata disciplină necesare pentru dezvoltarea curăţiei şi tăriei de caracter. Isus a trăit într-o casă ţărănească şi cu credincioşie şi voioşie. Şi-a îndeplinit partea în purtarea poverilor familiei. El fusese Conducătorul cerului şi îngerii se desfătaseră în împlinirea Cuvântului Său; acum El era un lucrător harnic, un Fiu ascultător şi iubitor. El a învăţat o meserie şi cu propriile Sale mâini lucra în atelierul de dulgherie împreună cu Iosif. În îmbrăcămintea simplă a unui muncitor obişnuit. El mergea pe străzile târguşorului, ducându-se şi venind de la lucru Său umil. El nu a folosit puterea Sa dumnezeiască pentru a-Şi micşora poverile sau pentru a-Şi uşura munca.

În timp ce Isus a muncit în copilărie şi tinereţe, mintea şi corpul Său s-au dezvoltat. El nu Şi-a folosit puterile fizice cu nepăsare, ci le-a folosit aşa ca să fie păstrate în sănătate, ca să poată face cea mai bună lucrare în orice privinţă. El nu voia să fie imperfect, nici chiar în mânuirea uneltelor. El era tot aşa desăvârşit ca lucrător cum era desăvârşit şi în caracter. Prin propriul Său exemplu ne-a învăţat că este de datoria noastră să fim harnici, că lucrarea noastră trebuie să fie îndeplinită cu precizie şi perfecţiune şi că o astfel de lucrare este onorabilă. Exerciţiul care învaţă mâinile să fie folositoare şi formează pe tineri să-şi ducă partea din poverile vieţii dă putere fizică şi dă orice însuşire. Toţi să găsească ceva de făcut care să fie de folos pentru ei însuşi şi de ajutor pentru alţii. Dumnezeu a rânduit munca pentru a fi o binecuvântare şi numai muncitorul harnic găseşte adevărata glorie şi bucurie a vieţii. Aprobarea lui Dumnezeu sălăşluieşte cu o iubitoare asigurare asupra copiilor şi tinerilor care cu bucurie îşi îndeplinesc partea lor împărtăşind poverile tatălui şi ale mamei. Astfel de copii vor intra în viaţă ca membri folositori ai societăţii.

În timpul vieţii Sale pe pământ, Isus a fost zelos şi lucrător. El Se aştepta să realizeze mult, de aceea a lucrat mult. După ce intrat în lucrarea Sa, El a zis "Cât este ziuă trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze". Ioan 9,4. Isus nu s-a sustras de la griji şi răspunderi, aşa cum fac mulţi care pretind a fi urmaşi Săi. Tocmai pentru că încerca să ocolească aceste lucruri, de aceea sunt aşa de mulţi slabi şi incapabili. Ei pot să aibă însuşiri preţioase şi plăcute, dar sunt fără râvnă şi aproape că nu sunt buni de nimic atunci când au de dat piept cu greutăţile sau cu piedici de învins. Încrederea şi râvna, statornicia şi tăria de caracter manifestate în Hristos trebuie să se dezvolte şi în noi, prin aceeaşi disciplină pe care El a suportat-o. Şi harul pe care El l-a primit ne va fi dat şi nouă.

Tot timpul cât a trăit printre oameni, Mântuitorul nostru a împărtăşit soarta celor săraci. Din propria Sa viaţă cunoştea grijile şi poverile lor şi putea să mângâie şi să încurajeze pe toţi mântuitorii umili. Aceia care au o adevărată concepţie despre învăţătura pe care ne-o dă viaţa Sa niciodată nu vor considera că trebuie să se facă o deosebire între clase, că bogaţii trebuie să fie onoraţi mai mult decât săracii valoroşi.

Isus a pus tact şi voie bună în lucrarea Sa. Se cere multă răbdare şi spiritualitate pentru a introduce credinţa biblică în viaţa de familie şi în activitatea zilnică, pentru ca în ocupaţiile vremelnice ochiul să poată rămâne aţintit numai la mărirea lui Dumnezeu. Şi în această privinţă Hristos a fost un exemplu. El niciodată n-a fost aşa de împovărat de griji lumeşti încât să nu aibă timp sau preocupare pentru lucrurile cereşti. Deseori îşi exprima bucuria inimii Sale cântând psalmi şi melodii cereşti. Deseori locuitori din Nazaret Îi auzeau vocea înălţându-se în laude şi mulţumiri către Dumnezeu. El întreţinea legătura cu cerul prin cântec; iar când tovarăşii Săi se plângeau de oboseala muncii, ei erau învioraţi de sublimele melodii ieşite de pe buzele Sale. Imnurile Sale de laudă păreau că izgonesc pe îngerii cei răi, şi asemenea fumului de tămâie, umpleau locul cu mireasmă. Mintea ascultătorilor Săi era transportată din exilul ei pământesc către căminul ceresc. Isus era izvorul harului vindecător pentru lume, şi în tot timpul acelor ani când a stat retras la Nazaret, viaţa Sa se revărsa în râuri de iubire şi de bunătate. Bătrânii, cei întristaţi şi împovăraţi de păcat, copiii la joacă în bucuria lor nevinovată, micile creaturi din crânguri, animalele răbdătoare, purtătoare de poveri, - toată suflarea era mai fericită datorită prezenţei Sale. El, al Cărui cuvânt susţine lumile, Se aplecă să aline o pasăre rănită. Nimic nu rămânea neobservat de El, nimic faţă de care să nu binevoiască să dea ajutor.

Astfel în timp ce creştea în înţelepciune şi statură, Isus se făcea tot mai plăcut şi înainte lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. El atrăgea simpatia tuturor inimilor, arătându-se în stare de a iubi pe toţi. Atmosfera de nădejde şi curaj care-L înconjura Îi făcea o binecuvântare în orice casă. Şi adesea în sinagogă, în ziua de Sabat, El era invitat să citească învăţătura din profeţi şi inimile ascultătorilor tresăltau atunci când o nouă lumină strălucea puternic din cuvintele binecunoscute ale Sfintelor Scripturi.

Cu toate acestea Isus Se ferea de îngâmfare. În toţi anii de şedere a Sa la Nazaret, El n-a dezvăluit nimic din puterea Sa făcătoare de minuni. El n-a căutat poziţii înalte şi nu Şi-a atribuit titluri. Viaţa Sa liniştită şi simplă şi chiar tăcerea Sfintelor Scripturi cu privire la prima parte a vieţii Sale, ne învaţă o lecţie importantă. Cu cât este mai liniştită şi mai simplă viaţa copilului, cu cât este mai liberă de excitări artificiale şi mai în armonie cu natura, cu atât mai favorabilă este ea dezvoltării fizice şi mintale, cum şi tăriei spirituale. Isus este exemplul nostru. Sunt mulţi care se ocupă cu interes de perioada slujirii Sale publice, în timp ce lasă neobservate învăţăturile ce decurg din primii Săi ani. Dar tocmai în viaţa Sa de familie El este model pentru toţi copiii şi toţi tinerii. Mântuitorul a consimţit să Se coboare în sărăcie, pentru ca să ne înveţe cât de aproape putem umbla cu Dumnezeu, chiar şi atunci când avem de dus o viaţă umilă. El a trăit pentru a mulţumi, onora şi proslăvi pe Tatăl Său în lucrurile obişnuite ale vieţii. Lucrarea Sa a început prin binecuvântarea lucrului umil al meseriaşilor care trudeau pentru pâinea lor zilnică. El îndeplinea lucrarea lui Dumnezeu tot atât de mult atunci când lucra la tejgheaua dulgherului ca şi atuncea când făcea minuni pentru mulţime. Şi fiecare tânăr care urmează exemplul lui Hristos, de credincioşie şi ascultare în familia lui umilă, îşi poate însuşi aceleaşi cuvinte spuse către El de către Tatăl prin Duhul Sfânt: "Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcerea sufletul Meu "Is. 42,1.