Partea 9. Cap.80-ÎN MORMÂNTUL LUI IOSIF

Partea 9 - La tronul Tatălui

De la înmormântare până la înviere

"Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru."

"Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile." Ioan 20,17; Matei 28,19.

Cap.80-ÎN MORMÂNTUL LUI IOSIF

În sfârşit, Isus Se odihnea. Ziua cea lungă de ocară şi tortură se terminase. Pe când ultimele raze ale soarelui în apus anunţau ivirea Sabatului, Fiul lui Dumnezeu Se afla în linişte în mormântul lui Iosif. Lucrarea Sa fiind terminată, mâinile Lui încrucişate în pace, El S-a odihnit în cursul orelor sacre ale zilei de Sabat.

La început, Tatăl şi Fiul Se odihniră în Sabat după lucrarea Lor de creaţiune. Când "au fost sfârşite cerurile, şi toată oştirea lor" (Gen. 2,1), Creatorul şi toate fiinţele cereşti se bucurau în contemplarea scenei pline de măreţie, "când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie". Iov 38,7. Isus Se odihnea acum de lucrarea mântuirii; şi, deşi printre aceia de pe pământ care-L iubeau era întristare, în ceruri era totuşi bucurie. Glorioasă era în ochii fiinţelor cereşti făgăduinţa cu privire la viitor. Dumnezeu şi îngerii vedeau o creaţiune refăcută, un neam de oameni răscumpăraţi, care după ce au biruit păcatul, nu mai aveau să cadă niciodată -- şi toate acestea ca rezultat al lucrării desăvârşite a lui Hristos. Ziua în care Isus S-a odihnit este pentru totdeauna legată de această scenă. Căci "lucrările Lui sunt desăvârşite" şi "tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci". Deut. 32,4; Ecl. 3,14. Când vor veni "vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime" (Fapte 3,21). Sabatul creaţiunii, ziua în care Isus a fost aşezat la odihnă în mormântul lui Iosif, va rămâne o zi de odihnă şi bucurie. Cerul şi pământul se vor uni în laude, când "în fiecare Sabat" (Isaia 66,23) neamurile celor mântuiţi se vor pleca în fericită adorare înaintea lui Dumnezeu şi a Mielului.

Prin evenimentele de încheiere ale zilei răstignirii, s-a dat din nou dovadă de împlinirea profeţiilor, aducându-se noi mărturii ale dumnezeirii lui Hristos. Când întunericul s-a ridicat de deasupra crucii, iar strigătul Mântuitorului muribund fusese rostit, de îndată s-a auzit o voce spunând: "Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!" Matei 27,54.

Aceste cuvinte n-au fost rostite în şoaptă. Toţi ochii s-au îndreptat să vadă de unde vin ele. Cine vorbise? Era sutaşul, ostaşul roman. Răbdarea divină a Mântuitorului şi moartea Sa subită, cu strigătul biruinţei pe buzele Lui, impresionaseră pe acest păgân. în trupul acela sfărâmat, zdrobit, atârnând pe cruce, sutaşul a recunoscut chipul Fiului lui Dumnezeu. El nu s-a putut abţine să nu-şi mărturisească credinţa. În acest fel se făcea din nou dovada că Răscumpărătorul nostru avea să vadă roadele muncii sufletului Său. Chiar în ziua morţii Sale, trei oameni care se deosebeau foarte mult unul de celălalt, şi-au declarat credinţa -- cel care a comandat garda romană, cel care a purtat crucea Mântuitorului şi cel care a murit pe cruce alături de El.

Pe măsură ce seara se apropia, o linişte nepământeană se lăsă asupra Golgotei. Mulţimea s-a împrăştiat şi mulţi s-au întors la Ierusalim schimbaţi foarte mult în spirit, faţă de felul în care veniseră dimineaţa. Mulţi se îngrămădiseră la locul răstignirii din curiozitate şi nu din ură faţă de Hristos. Ei încă mai credeau acuzaţiile preoţilor şi priveau la Hristos ca un răufăcător. Cuprinşi de o înflăcărare nenaturală, ei s-au unit cu gloata în a-şi bate joc de El. Dar când pământul a fost învăluit în întuneric şi ei au început să fie acuzaţi de propria lor conştiinţă, şi-au dat sama că erau vinovaţi de un mare păcat. În mijlocul acelui întuneric îngrozitor, nu se mai auzeau nici o glumă murdară şi nici un râs batjocoritor; Iar când întunericul s-a ridicat, ei au pornit spre casele lor într-o tăcere solemnă. Ei erau convinşi că acuzaţiile preoţilor erau neadevărate şi că Isus nu era un pretendent la tronul lui Israel; iar câteva săptămâni mai târziu, când Petru a predicat în ziua Cincizecimii, ei au fost printre miile care s-au întors la Hristos.

Conducătorii iudei au rămas însă neschimbaţi în urma întâmplărilor la care fuseseră martori. Ura lor pentru Isus nu se stinsese. Întunericul care învăluise pământul cu prilejul răstignirii nu era cu mult mai dens decât acela care cuprindea încă minţile preoţilor şi conducătorilor. La naşterea Sa, steaua recunoscuse pe Hristos şi călăuzise pe înţelepţi la staulul în care El Se afla culcat. Oştile cereşti Îl recunoscuseră şi Îi cântaseră laude pe câmpiile Betleemului. Marea Îi recunoscuse glasul şi ascultase de porunca Sa. Boala şi moartea Îi recunoscuseră autoritatea şi abandonaseră în mâna Lui prada lor. Soarele Îl recunoscuse şi, la vederea chinului Său de moarte, şi-a ascuns faţa sa de lumină. Stâncile Îl recunoscuseră şi se sfărâmaseră în bucăţi la strigătul Său. Natura neînsufleţită cunoscuse pe Hristos şi depusese mărturie despre divinitatea Lui. Dar preoţii şi conducătorii lui Israel a cunoscut pe fiul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, preoţi şi conducători nu erau liniştiţi. Ei şi-au adus la îndeplinire scopul dând pe Hristos morţii; dar n-au avut simţământul biruinţei pe care o aşteptaseră. Chiar în ceasul aparentului lor triumf, erau chinuiţi de îndoieli cu privire la ceea ce urma să se întâmple. Auziseră strigătul: "S-a sfârşit". "Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez Duhul!" Ioan 19,30; Luca 23,46. Ei văzuseră cum s-au sfărâmat stâncile, simţiseră cutremurul cel puternic şi erau neliniştiţi şi tulburaţi.

Ei fuseseră geloşi pe Hristos pentru influenţa pe care o avusese asupra oamenilor cât trăise; erau geloşi pe El chiar şi după ce murise. Se temeau de Hristos cel mort cu mult mai mult decât se temuseră de Hristos cel viu. Se temeau ca nu cumva atenţia poporului să fie în continuare îndreptată spre evenimentele ce au avut loc la răstignirea Sa. Se temeau de rezultatul lucrărilor din acea zi. Cu nici un preţ nu doreau ca trupul Său să rămână pe cruce în ziua Sabatului. Sabatul se apropia acum şi ar fi fost o profanare a sfinţeniei lui dacă trupurile ar fi atârnat pe cruce. Astfel, folosind aceasta ca un pretext, conducătorii iudei au cerut lui Pilat ca moartea victimelor să fie grăbită, iar trupurile lor să fie date jos de pe cruce mai înainte de apusul soarelui.

Pilat era tot atât de interesat, ca şi ei, ca trupul lui Isus să rămână pe cruce. Odată obţinut consimţământul său, fluierele picioarelor celor doi tâlhari au fost zdrobite pentru a le grăbi moartea. Dar Isus era deja mort când au ajuns la El. Soldaţii cei cruzi fuseseră înduioşaţi de cele ce auziseră şi văzuseră la Hristos şi s-au sfiit să-I mai zdrobească picioarele. În acest fel, în jertfirea Mielului lui Dumnezeu s-a împlinit legea referitoare la mielul pascal: "Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineaţa, şi să nu frângă nici un os din ele. Să le prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paşte". Num. 9,12.

Preoţii şi conducătorii au rămas uimiţi când au auzit că Hristos murise. Moartea pe cruce era un proces lent, era dificil a stabili momentul în care viaţa se termina. Era un lucru nemaiauzit ca cineva să moară în şase ore de la răstignire. Preoţii au dorit să se convingă de moartea lui Isus, şi la îndemnul lor un soldat a înfipt suliţa în coasta Mântuitorului. Din rana făcută, au curs două izvoare distincte şi îmbelşugate, unul de sânge şi altul de apă. Acest lucru a fost observat de toţi cei ce priveau scena, iar Ioan înfăţişează foarte lămurit cele întâmplate atunci. El spune: "...Unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura: ´Nici unul din oasele Lui nu va fi sfărâmat´. În altă parte, scriptura zice: "Vor vedea pe cine au străpuns´". Ioan 19,34-37.

După înviere, preoţii şi conducătorii au răspândit vestea că Hristos n-a murit pe cruce, că El a fost numai leşinat şi că după aceea Şi-a revenit. Alte veşti susţineau că în mormânt nu fusese pus un corp adevărat din carne şi oase, ci numai asemănarea unui trup. Comportarea ostaşilor romani respinse aceste neadevăruri. Ei n-au sfărâmat picioarele Sale, pentru că El deja murise. Pentru a mulţumi pe preoţi, ei I-au străpuns doar coasta. Chiar dacă n-ar fi fost mort, această rană I-ar fi adus moartea.

Dar nici împunsătura suliţei şi nici chinurile crucii n-au fost acelea care au cauzat moartea lui Isus. Strigătul rostit în clipa morţii "cu glas tare" (Matei 27,50; Luca 23,46), şuvoiul de sânge şi apă care a curs din coasta Sa, dădeau mărturie despre faptul că El a murit de sfâşiere de inimă. Inima Sa s-a frânt din cauza chinului Său sufletesc. El a fost ucis de păcatul lumii Odată cu moartea lui Hristos a pierit şi nădejdea ucenicilor Săi. Ei priviră la pleoapele Lui închise şi la capul Său prăbuşit, la capul Său năclăit de sânge, la mâinile şi picioarele Sale străpunse şi chinul lor era de nedescris. până în ultima clipă ei n-au ştiut că El avea să moară; cu greu puteau crede că El era mort. Copleşiţi de durere, nu-şi mai aduceau aminte de cuvintele Lui prin care El în mod profetic a vorbit chiar despre aceste scene. Nimic din ce a spus El nu-i mângâia acum. Ei nu vedeau decât crucea şi Victima ei sângerândă. Viitorul părea disperat de întunecos. Credinţa lor în Isus pierise; dar niciodată nu iubiseră ei pe Domnul lor ca acum. Niciodată mai înainte n-au înţeles ei valoarea Lui, cum şi nevoia lor de prezenţa Lui.

Chiar mort fiind trupul lui Hristos era foarte preţios pentru ucenicii Săi. Ei doreau foarte mult să-I facă o înmormântare onorabilă, dar nu ştiau cum să facă lucrul acesta. Trădarea împotriva cârmuirii romane constituia crima pentru care a fost condamnat Isus, iar persoanele executate pentru acest delict trebuiau să fie îngropate întru-n loc anume rânduit pentru astfel de criminali. Ucenicul Ioan, împreună cu femeile din Galilea, rămăsese lângă cruce. Ei n-au putut părăsi trupul Domnului lor, pentru ca ostaşii cei nesimţitori să umble cu el şi să-l îngroape întru-n loc de necinste. Dar nici nu se puteau împotrivi. Nu puteau obţine nici o favoare din partea autorităţilor iudaice şi nu aveau nici o influenţă, nici o putere pe lângă Pilat.

În aceste împrejurări deosebite, Iosif din Arimatea şi Nicodim au venit în ajutorul ucenicilor. Aceşti oameni erau amândoi membrii ai Sinedriului şi deci erau cunoscuţi de Pilat. Amândoi erau oameni avuţi şi cu influenţă. Ei erau hotărâţi ca trupul Domnului Isus să aibe parte de o înmormântare onorabilă.

Iosif merse plin de îndrăzneală la Pilat şi ceru trupul lui Isus. Pentru prima dată, Pilat a aflat că Isus era într-adevăr mort. Veşti contradictorii ajunseseră la el cu privire la evenimentele ce au însoţit răstignirea, dar cunoaşterea faptului că Hristos a murit fusese în mod intenţionat ascunsă de el. Pilat fusese avertizat de către preoţi şi conducători împotriva unei înşelăciuni din partea ucenicilor lui Hristos, în legătură cu trupul Său. Auzind cererea lui Iosif, el a chemat pe sutaşul sub comanda căruia avuseseră loc evenimentele de la cruce şi se încredinţă de certitudinea morţii lui Isus. Mai primi de asemenea de la el o descriere a evenimentelor petrecute la Golgota, confirmând mărturia lui Iosif.

Cererea lui Iosif a fost împlinită. În timp ce Ioan se frământa cu privire la înmormântarea Învăţătorului său, Iosif s-a întors cu ordinul lui Pilat cu privire la trupul lui Hristos; Nicodim a venit aducând cu sine un amestec scump de aproximativ o sută de litri de smirnă şi aloe, pentru pregătirea trupului Său. Chiar şi celui mai onorat om din tot Ierusalimul nu i se dăduse mai multă cinste după moarte. Ucenicii au fost surprinşi să vadă pe aceşti conducători bogaţi tot atât de interesaţi de îngroparea Domnului ca şi ei.

Nici Iosif şi nici Nicodim nu primiseră pe faţă pe Mântuitorul în timp ce Acesta era în viaţă. Ei ştiau că un asemenea pas avea să-i excludă din Sinedriu şi au sperat că-L mai puteau proteja prin influenţa lor în consfătuirile acestuia. Pentru un timp părea că izbutiseră; dar preoţii cei şireţi, văzând că ei favorizează pe Hristos, au dejucat planurile lor. Isus a fost condamnat şi dat să fie răstignit în absenţa lor. Acum, văzând că era mort, n-au mai ascuns deloc ataşamentul lor faţă de El. În timp ce ucenicii se temeau să se arate pe faţă ca fiind urmaşii Săi, Iosif şi Nicodim au venit plini de curaj în ajutorul lor. Ajutorul acestor oameni bogaţi şi respectaţi era de mare folos în timpul acesta. Ei puteau face pentru învăţătorul lor mort ceea ce era imposibil pentru sărmanii Săi ucenici să facă; iar averea şi influenţa lor i-au apărat în mare măsură de răutatea preoţilor şi a conducătorilor.

Delicat şi cu respect, ei luară cu propriile lor mâini trupul Domnului Isus de pe cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau şiroaie când priviră la trupul Lui zdrobit şi sfâşiat. Iosif avea un mormânt nou săpat într-o stâncă. El păstrase acest mormânt pentru el; dar era aproape de Golgota, şi acum el îl pregăti pentru Isus. Trupul, împreună cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză, şi Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei ucenici îndreptară picioarele ghemuite şi încrucişară pe pieptul lipsit de viaţă mâinile zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot ceea ce se putea face pentru trupul neînsufleţit al iubitului lor Învăţător. Ele văzură apoi cum piatra cea grea a fost rostogolită la uşa mormântului, iar Mântuitorul a fost lăsat să se odihnească. Femeile au fost cele din urmă la cruce şi cele din urmă la mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopţii începeau să se lase, Maria Magdalena şi celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de odihnă al Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe care-L iubeau. "S-au întors... apoi în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege". Luca 23,56.

Sabatul acela a fost un Sabat de neuitat pentru ucenicii întristaţi, precum şi pentru preoţi, conducători, pentru cărturari şi popor. La apusul soarelui în seara zilei de pregătire, trâmbiţele au sunat, semn că Sabatul începuse. Paştele a fost ţinut aşa cum fusese ţinut timp de veacuri, în timp ce Acela către care el arăta fusese omorât de mâinile nelegiuite şi aşezat în mormântul lui Iosif. În ziua Sabatului, curţile templului erau pline de închinători. Marele preot care fusese la Golgota era acolo, înveşmântat strălucitor în veşmintele sale preoţeşti. Preoţii cu turbanele lor albe, în plină activitate, îşi aduceau la îndeplinire îndatoririle lor. Dar unii dintre cei care erau de faţă nu erau liniştiţi, în timp ce sângele taurilor şi al ţapilor era adus ca jertfă pentru păcat. Ei nu erau conştienţi de faptul că tipul întâlnise antitipul şi că o jertfă infinit mai preţioasă fusese adusă pentru păcatele omenirii. Ei nu-şi dădeau seama că nu mai avea nici o valoare continuarea serviciului ritual. Niciodată însă până acum, slujba aceasta nu fusese urmărită cu stări sufleteşti mai pline de frământări. Trâmbiţele şi instrumentele muzicale, ca şi vocile cântăreţilor, erau tot aşa de clare şi puternice ca de obicei. Dar un simţământ straniu stăpânea totul. Unul după altul întrebau despre un lucru neobişnuit ce avusese loc. Până aici, sfânta sfintelor fusese păzită ca nu cumva să intre acolo vreun străin. Dar acum ea era deschisă privirii tuturor. Perdeaua cea grea din ţesături cu chipuri, făcută din in curat şi cu aur, roşu şi purpuriu, era sfâşiată de sus până jos. Locul în care Iehova Se întâlnise cu marele preot, pentru a revărsa slava Sa, locul care fusese camera sacră de audienţă a lui Dumnezeu, era acum deschis pentru orice ochi -- un loc care nu mai era recunoscut de către Domnul. Cu presimţiri sumbre, preoţii slujeau înaintea altarului. Dezvelirea tainei sacre a locului preasfânt îi umplea de spaima nenorocirilor viitoare.

Multe minţi erau preocupate de gândurile pe care scenele Golgotei le treziseră. De la crucificare şi până la înviere, mulţi ochi de la care fugise somnul cercetau stăruitor profeţiile, unii pentru a învăţa însemnătatea deplină a sărbătorii pe care o celebrau atunci, alţii ca să găsească dovezi că Isus nu era ceea ce pretindea a fi, iar alţii cu inimi pline de tristeţe căutau dovezi că El este în adevăr Mesia. Cu toate că cercetarea lor urmărea scopuri diferite, toţi erau convinşi de acelaşi adevăr -- că se împlinise profeţia în evenimentele ce avuseseră loc în cursul ultimelor zile şi că Cel Crucificat era Răscumpărătorul lumii. Mulţi din aceia care în acel timp au luat parte la slujbă, niciodată n-au mai luat parte la slujbele pascale. Chiar dintre preoţi, mulţi erau convinşi despre adevăratul caracter al lui Isus. Cercetarea Scripturilor de către ei n-a fost în zadar, şi după învierea Lui, ei L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu.

Când L-a văzut pe Isus înălţat pe cruce, Nicodim şi-a amintit de cuvintele Sale pe care le-a rostit în noaptea aceea pe Muntele Măslinilor: "Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibe viaţa veşnică". Ioan 3,14.15. În acel Sabat, pe când Hristos zăcea în mormânt, Nicodim avea ocazia să cugete. O lumină clară lumina acum mintea sa, iar cuvintele pe care Isus i le adresase nu mai erau acum taine. Îşi dădea seama cât a pierdut din cauză că nu se unise cu Mântuitorul în timpul vieţii Lui. Acum, el îşi reamintea evenimentele Golgotei. Rugăciunea Domnului Isus pentru ucigaşii Săi şi răspunsul Său la cererea tâlharului muribund au vorbit inimii sfetnicului învăţat. El privi din nou la Mântuitorul în chinul agoniei Sale; din nou auzi strigătul de pe urmă: "S-a sfârşit", rostit asemenea cuvintelor unui biruitor. Privi din nou pământul care se zguduia, cerurile întunecate, perdeaua sfâşiată, stâncile prăbuşite şi credinţa a fost statornicită pentru totdeauna. Chiar întâmplările care nimiciseră speranţele ucenicilor au convins pe Iosif şi pe Nicodim de divinitatea lui Isus. Temerile lor au fost înfrânte prin curajul unei credinţe puternice şi neclintite.

Niciodată nu arătase Hristos atenţia unei mulţimii atât de mari ca acum când El Se afla în mormânt. După obiceiul lor, oamenii îşi aduceau bolnavii şi suferinzii în curţile templului întrebând: "Cine ne poate spune unde este Isus din Nazaret?" Mulţi erau veniţi de departe, ca să caute pe Acela care vindecase pe bolnavi şi înviase pe morţi. Din toate părţile se auzea strigătul: "Vrem pe Hristos Vindecătorul!" Cu ocazia aceasta, aceia care prezentau indicii că sunt bolnavi de lepră, erau cercetaţi de către preoţi. Mulţi erau siliţi să audă pe soţii lor, pe soţiile sau pe copiii lor declaraţi ca leproşi şi nevoiţi să părăsească adăpostul căminului lor, avertizând pe oricine cu jalnicul strigăt: "Necurat, necurat!" Mâinile prietenoase ale lui Isus din Nazaret, care n-au refuzat niciodată să atingă cu vindecarea lepra cea dezgustătoare, erau acum încrucişate pe piept. Buzele acelea care răspunseseră cererilor lor prin cuvinte pline de îmbărbătare, de mângâiere: "Da, vreau, fii curăţit" (Matei 8,3), erau acum tăcute. Mulţi apelau la preoţii cei mai de frunte şi la conducători pentru ajutor şi înţelegere, dar în zadar. După câte se vedea, erau hotărâţi să aibă din nou pe Hristos printre ei. Cu stăruinţă neobosită, întrebau de El. Nu puteau fi făcuţi să plece. Dar au fost aruncaţi din curţile templului şi soldaţi au fost postaţi la porţi ca să împiedice mulţimea, care venea cu bolnavii şi muribunzii ei, să intre înăuntru.

Suferinzii care veniseră să fie vindecaţi de Mântuitorul se simţeau zdrobiţi în dezamăgirea lor. Străzile erau pline de jale. Bolnavii mureau din lipsa atingerii vindecătoare a lui Isus. Medicii erau consultaţi în zadar; nimeni nu avea puterea Aceluia care zăcea acum în mormântul lui Iosif.

Strigătele de jale ale celor suferinzi aduceau în mintea a mii de oameni convingerea că o mare lumină pierise din lume. Fără Hristos, pământul era negru şi întunecos. Mulţi dintre aceia a căror voce făcuse să crească strigătul: "Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!" îşi dădeau acum seama de nenorocirea ce căzuse asupra lor şi ar fi strigat cu aceiaşi râvnă: "Daţi-ne pe Hristos!", dacă El ar mai fi fost încă viu.

Când poporul află că Isus a fost dat morţii de către preoţi, s-au făcut cercetări în legătură cu moartea Sa. Amănuntele judecării Sale au fost ţinute cât mai secret cu putinţă, dar în timpul cât El Se afla în mormânt, numele Său era pe buzele a mii de oameni şi veşti despre batjocura de judecată la care fusese expus, cum şi atitudinea inumană a preoţilor şi conducătorilor s-au răspândit pretutindeni. Aceşti preoţi şi conducători au fost chemaţi de către oameni inteligenţi să explice profeţiile Vechiului Testament cu privire la Mesia şi, în timp ce încercau să răspundă, ticluind o minciună, ajungeau să-şi iasă din minţi. Profeţiile care arătau spre suferinţele şi moartea lui Hristos nu le puteau explica, şi mulţi dintre cei care întrebau erau convinşi că Scripturile se împlinesc.

Răzbunarea despre care preoţii gândiseră că avea să fie atât de dulce, ajunsese deja să fie amară pentru ei. Erau conştienţi de faptul că întâmpină mustrarea aspră a poporului; ştiau că tocmai aceia pe care ei i-au aţâţat împotriva lui Isus erau acum îngroziţi de fapta lor ruşinoasă. Aceşti preoţi încercaseră a face să se creadă că Isus era un înşelător, dar fusese în zadar. Unii dintre ei stătuseră lângă mormântul lui Lazăr şi văzuseră pe mort readus la viaţă. Ei au tremurat de teama ca nu cumva ca Hristos să învieze din morţi şi să Se arate din nou în faţa lor. Ei Îl auziseră declarând că are putere să-Şi dea viaţă şi are putere s-o ia din nou. Şi-au adus aminte că El zisese: "Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica". Ioan 2,19.

Iuda le spusese cuvintele pe care Isus le adresase ucenicilor în timpul ultimei călătorii spre Ierusalim: "Iată că ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte, şi-L vor da în mâinile neamurilor ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească; dar a treia zi va învia". Matei 20,18-19. La auzirea acestor cuvinte, ei râseră şi făcuseră glume. Dar acum îşi amintiră că toate prezicerile lui Hristos se împliniseră până acum. El spusese că avea să învieze a treia zi, şi cine putea spune că şi această prezicere nu avea să se împlinească? Ei doreau să înlăture aceste gânduri, dar nu puteau. Asemenea tatălui lor, diavolul, ei credeau şi se cutremurau.

Acum când nebunia exaltării trecuse, imaginea lui Hristos le pătrundea tot mai adânc în minte. Ei Îl priveau aşa cum stătuse senin şi fără să Se plângă în faţa vrăjmaşilor Săi, suferind fără să murmure batjocurile şi maltratările lor. Toate evenimentele judecării şi crucificării Lui le venea în minte cu o putere de convingere copleşitoare că El era Fiul lui Dumnezeu. Aveau simţământul că în fiecare clipă, El ar putea sta înaintea lor, Acuzatul să devină acuzator, Condamnatul să condamne, Cel ucis să ceară dreptate prin condamnarea la moarte a ucigaşilor Săi.

Puţin au putut ei să se odihnească în ziua Sabatului. Cu toate că n-ar fi trecut pragul unuia dintre neamuri de teama să nu se mânjească, totuşi au ţinut o consfătuire cu privire la trupul lui Hristos. Moartea şi mormântul trebuiau să-L păstreze pe Cel pe care L-au răstignit. "A doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: ´Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ´După trei zile voi învia!´ Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul şi să spună norodului: ´A înviat din morţi!´ Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi". "Pilat le-a zis: ´Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi´." Matei 27,62-65.

Preoţii au dat porunci pentru asigurarea mormântului. O piatră mare fusese pusă la intrarea lui. De-a curmezişul acestei pietre au pus frânghii, legând bine căpătâile de stânca cea solidă, sigilându-le cu sigiliul roman. Piatra nu putea fi mişcată fără ca sigiliul să fie rupt. O gardă de o sută de soldaţi a fost pusă în jurul mormântului pentru a împiedica pe oricine ar încerca să se atingă de el. Preoţii au făcut tot ceea ce au putut pentru a păstra trupul lui Hristos acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranţă în mormântul său, ca şi când trebuia să rămână acolo pentru totdeauna. Aşa au plănuit şi s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puţin îşi dădeau seama aceşti ucigaşi de zădărnicia eforturilor lor. Dar prin acţiunile lor, Dumnezeu a fost glorificat. Chiar strădaniile lor de a împiedica învierea lui Hristos sunt cele mai convingătoare argumente pentru dovedirea ei. Cu cât s-ar fi aşezat un număr mai mare de ostaşi în jurul mormântului cu atât mai puternică ar fi fost dovada că El a înviat. Cu sute de ani înaintea lui Hristos, Duhul Sfânt spusese prin psalmist: "Pentru ce se întărâtă neamurile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său... Cel ce şade în ceruri râde, Domnul îşi bate joc de ei". Ps. 2,1-4. Gărzile romane şi armele romane erau neputincioase să reţină pe Domnul Vieţii în mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape.