Cap. 1 - Distrugerea Ierusalimului

 

Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată" (Luca 19,42-44).

De pe creasta Muntelui Măslinilor, Isus privea Ierusalimul. Plăcută şi paşnică era scena care se desfăşura în faţa Sa. Era sărbătoarea Paştelui şi, din toate ţările, copiii lui Iacov se adunaseră acolo pentru a participa la marea sărbătoare naţională. În mijlocul grădinilor şi viilor, cu pajişti înverzite presărate cu corturile pelerinilor, se înălţau colinele în terase, palatele impresionante şi fortăreţele masive ale capitalei lui Israel. Fiica Sionului părea să spună în mândria ei: "Stau ca împărăteasă şi nu văd nici o nenorocire". Era atât de fermecătoare şi se socotea sigură de favoarea cerului, ca şi atunci când, cu veacuri în urmă, regele cântăreţ psalmodia: "Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este Muntele Sionului" cetatea marelui Împărat" (Ps. 48,2). Se puteau vedea clădirile măreţe ale Templului. Razele apusului de soare luminau albul ca de zăpadă al zidurilor lui de marmură şi se reflectau pe poarta de aur, pe turn şi pe ornamentele acoperişului. "În frumuseţea desăvârşită" ea stătea ca mândrie a naţiunii iudaice. Care copil al lui Israel putea privi scena aceasta fără un simţământ de bucurie şi admiraţie? Dar mintea lui Isus era ocupată de gânduri cu totul deosebite. "Când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea" (Luca 19,41). În mijlocul bucuriei generale a alaiului triumfal, în timp ce ramurile de palmier unduiau, în timp ce osanalele vesele trezeau ecourile colinelor şi mii de glasuri Îl declarau împărat, Mântuitorul lumii a fost copleşit de o durere neaşteptată şi tainică. El, Fiul lui Dumnezeu, Cel făgăduit lui Israel, a cărui putere învinsese moartea şi chemase din mormânt pe prizonierii ei, era în lacrimi, nu din cauza unei dureri obişnuite, ci datorită unei dureri adânci, nestăvilite.

Lacrimile Sale nu erau pentru Sine, deşi cunoştea bine calea pe care picioarele Sale urmau să urce. Înaintea Sa era Ghetsemani, scena apropiatei Sale agonii. Vedea şi Poarta oilor, prin care timp de veacuri fuseseră conduse animalele pentru jertfă şi care urma să se deschidă pentru El când avea "să fie adus ca un miel la junghiere" (Is. 53,7). Nu prea departe era Calvarul, locul răstignirii. Pe drumul pe care Hristos avea să calce în curând, urma să cadă groaza unui întuneric des, când El trebuia să facă din fiinţa Sa o jertfă pentru păcat. Cu toate acestea nu contemplarea acestor scene arunca umbră asupra Lui în acest ceas de bucurie. Nu o presimţire a groazei Sale supraomeneşti întuneca acest spirit neegoist. El plângea pentru miile de condamnaţi din Ierusalim, datorită orbirii şi nepocăinţei acelora pe care venise să-i binecuvânteze şi să-i mântuiască.

Istoria de peste o mie de ani de favoare deosebită şi pază plină de grijă a lui Dumnezeu, manifestată faţă de poporul ales, era deschisă în faţa ochilor lui Isus. Acolo era muntele Moria, unde fiul făgăduinţei, o victimă ce nu se împotrivise, fusese adus la altar, ca simbol al jertfirii Fiului lui Dumnezeu. Acolo, legământul binecuvântării, slăvită făgăduinţă mesianică, fusese confirmat tatălui celor credincioşi (Gen. 22,9.16-18). Acolo, flăcările jertfei care s-au înălţat către cer din aria lui Ornan îndepărtaseră sabia îngerului pierzător (1 Cron. 21) - simbol potrivit al jertfei Mântuitorului şi al mijlocirii Sale pentru cei vinovaţi. Ierusalimul fusese onorat de Dumnezeu mai presus de tot pământul. Domnul alesese Sionul, El "îl dorise ca locuinţă a Sa" (Ps. 132,13). Acolo, timp de veacuri, sfinţii prooroci îşi rostiseră soliile de avertizare. Acolo, preoţii îşi legănaseră cădelniţele, iar norul de tămâie împreună cu rugăciunile închinătorilor se înălţaseră înaintea lui Dumnezeu. Zilnic, acolo fusese oferit sângele mieilor înjunghiaţi, arătând în viitor către Mielul lui Dumnezeu. Acolo, Iehova Îşi descoperise prezenţa în norul de slavă deasupra tronului milei. Acolo se găsea începutul acelei scări tainice care unea pământul cu cerul (Gen. 28,12; Ioan 1,51) - acea scară pe care îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau şi care deschidea lumii drumul către Sfânta Sfintelor. Dacă Israel, ca popor, ar fi păstrat supunerea lui faţă de Cer, Ierusalimul ar fi rămas pentru totdeauna ca ales al Domnului (Ier. 17,21-25). Dar istoria acestui popor favorizat era un raport de nelegiuire şi răzvrătire. Ei se împotriviseră harului ceresc, abuzaseră de privilegiile lor şi dispreţuiseră ocaziile.

Deşi Israel "îşi bătuse joc de solii lui Dumnezeu, dispreţuise cuvintele Sale şi tratase cu cruzime pe proorocii Săi" (2 Cron. 36,16), El totuşi Se manifestase faţă de el ca "Domnul Dumnezeu milos şi îndurător, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi credincioşie" (Exod 34,6). În ciuda repetatelor lepădări, mila Sa îşi continuase insistenţele. Cu o iubire mai mare decât aceea a unui tată milos faţă de fiul grijii sale, "Dumnezeu dăduse din vreme trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său" (2 Cron. 36,15). Când mustrarea, implorarea şi certarea n-au mai avut efect, El le-a trimis cel mai bun dar al Cerului; mai mult chiar, El a revărsat tot cerul în acest singur dar.

Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost trimis să mijlocească pentru cetatea nepocăită. Hristos a fost Acela care adusese pe Israel ca pe o viţă aleasă din Egipt (Ps. 80,8). Propria Sa mână îi îndepărtase pe păgâni dinaintea lui. El o sădise "pe un deal foarte roditor". Grija Sa ocrotitoare îl înconjurase. Slujitorii Săi fuseseră trimişi să îl hrănească. "Ce aş mai fi putut face viei Mele, exclamă El, şi n-am făcut?" (Is. 5,1-4). Deşi atunci când aştepta să facă struguri buni rodise struguri sălbatici, El a venit personal la via Sa cu o nădejde arzătoare, că va fi posibil să o salveze de distrugere. El Şi-a săpat via, a curăţit-o şi a îngrijit-o. A fost neobosit în străduinţele Sale de a salva via pe care El Însuşi o sădise.

Timp de trei ani, Domnul luminii şi al slavei mersese încoace şi încolo prin mijlocul poporului Său. El "mergea din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul", legând inimile zdrobite, aducând liberare celor ce erau robiţi, redând vederea orbilor, făcând pe ologi să meargă şi pe cei surzi să audă, curăţind pe leproşi, înviind pe morţi şi predicând Evanghelia celor săraci (Fapte 10,38; Luca 4,18; Matei 11,5). Chemarea plină de har a fost adresată tuturor: "Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă" (Matei 11,28).

Deşi răsplătiseră binele cu rău, iar iubirea Sa cu ură (Ps. 109,5), El urmărise neabătut misiunea Sa plină de milă. Niciodată aceia care căutaseră harul Său nu fuseseră respinşi. Călător fără cămin, având zilnic parte de învinuiri şi de lipsuri, El trăia pentru a sluji nevoilor omeneşti şi pentru a uşura durerile lor, invitându-i să primească darul vieţii. Valurile de milă, respinse de acele inimi îndărătnice, se reîntorceau cu o mai mare gingăşie şi o iubire de nedescris. Dar Israel întorsese spatele celui mai bun prieten al său şi Aceluia care singur îl putea ajuta. Invitaţiile iubirii Sale fuseseră dispreţuite, sfaturile Sale fuseseră călcate în picioare, iar avertismentele Sale fuseseră luate în râs.

Ceasul nădejdii şi al iertării era gata să treacă; cupa mâniei lui Dumnezeu cel îndelung răbdător era aproape plină. Norul care se adunase prin veacurile de apostazie şi răzvrătire, acum întunecat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor nelegiuit; iar Acela care singur putea să-i salveze de soarta care sta să se dezlănţuie fusese dispreţuit, insultat, lepădat şi în curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Calvarului, ziua lui Israel ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumnezeu urma să apună. Chiar şi pierderea unui singur suflet este un dezastru care depăşeşte infinit de mult câştigurile şi comorile lumii; însă atunci când Hristos privea asupra Ierusalimului, condamnarea unei cetăţi întregi, a unui popor întreg, era înaintea Lui - cetatea aceea, poporul acela care fusese odinioară poporul ales al lui Dumnezeu, comoara Sa deosebită.

Proorocii plânseseră apostazia lui Israel şi nenorocirile teribile care le fuseseră partea din cauza păcatelor lor. Ieremia dorise ca ochii să-i fie un izvor de lacrimi, ca să plângă zi şi noapte pe cei ucişi ai fiicei poporului său, pentru turma Domnului care era dusă în robie (Ier. 9,1; 13,17). Cât de mare era atunci durerea Aceluia a cărui privire profetică cuprindea, nu ani, ci veacuri! El vedea pe îngerul pierzător cu sabia ridicată împotriva cetăţii care fusese multă vreme locul locuinţei lui Iehova. De pe culmea Muntelui Măslinilor, chiar din locul care mai târziu urma să fie ocupat de Titus şi oastea sa, El privea peste vale la curţile şi porticurile sfinte şi, cu ochii întunecaţi de lacrimi, vedea într-o perspectivă groaznică zidurile înconjurate de oştile vrăjmaşe. Auzea şirurile de armate mărşăluind la război. Auzea glasul mamelor şi copiilor strigând după pâine în cetatea asediată. Vedea casa Sa sfântă şi frumoasă, palatele şi turnurile ei date flăcărilor, şi în locul unde ele fuseseră odinioară, numai un morman de ruine"

Privind prin veacuri, vedea poporul legământului răspândit în toate ţările, "ca nişte naufragiaţi pe un ţărm pustiu". În pedeapsa iminentă, gata să cadă peste copiii Săi, El vedea doar primii stropi din cupa mâniei pe care, la judecata din urmă, aveau să-i bea până la capăt. Mila divină, iubirea compătimitoare, îşi găseşte exprimarea în cuvintele pline de jale: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!" O, dacă tu, popor favorizat mai presus de oricare altul, ai fi cunoscut timpul cercetării tale, şi lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Am oprit îngerul dreptăţii, te-am chemat la pocăinţă, dar zadarnic. Tu n-ai lepădat doar pe slujitori, pe trimişi şi prooroci, ci pe Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău. Dacă eşti distrus, tu singur porţi răspunderea. "Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţă" (Matei 23,37; Ioan 5,40).

Hristos vedea în Ierusalim un simbol al unei lumi împietrite în necredinţă şi răzvrătire şi grăbindu-se să suporte judecăţile răsplătitoare ale lui Dumnezeu. Vaiurile unui neam căzut, apăsând sufletul Său, au scos de pe buzele Sale acel strigăt nespus de amar. El vedea urma păcatului în mizeria omenească, în lacrimi şi sânge; inima Sa era mişcată de milă necuprinsă pentru cei nenorociţi şi suferinzi de pe pământ; El se străduise să-i mângâie pe toţi. Dar nici chiar mâna Sa nu putea întoarce valul nenorocirilor omeneşti; puţini urmau să caute singurul lor Izvor de ajutor. El era gata să-Şi dea sufletul la moarte pentru a aduce mântuirea în hotarele lor; dar puţini urmau să vină la El şi să aibă viaţă.

Maiestatea cerului în lacrimi! Fiul Dumnezeului celui nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de groază! Scena a umplut tot cerul de uimire. Această scenă ne descoperă grozăvia peste măsură de mare a păcatului; ne arată cât de grea este răspunderea chiar şi pentru Puterea nemărginită să scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu. Privind către generaţia din urmă, Isus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Păcatul cel mare al iudeilor a fost lepădarea lui Hristos; păcatul cel mare al lumii creştine va fi lepădarea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ. Preceptele lui Iehova vor fi dispreţuite şi declarate ca fiind fără valoare. Milioane de oameni în robia păcatului, robi ai Satanei, condamnaţi să sufere moartea a doua, vor refuza să asculte de cuvintele adevărului în ziua cercetării. Teribilă orbire! Ciudată rătăcire!

Cu două zile înainte de Paşte, când Hristos plecase pentru ultima oară din Templu, după ce demascase făţărnicia conducătorilor iudei, a ieşit din nou cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi S-a aşezat cu ei pe coasta înverzită, privind la cetate. Încă o dată a privit zidurile, turnurile şi palatele ei. Încă o dată a privit templul în splendoarea lui orbitoare, o diademă a frumuseţii care încorona muntele cel sfânt.

Cu o mie de ani înainte, Psalmistul preamărise îndurarea lui Dumnezeu faţă de Israel, care făcuse din Casa cea sfântă locuinţa Sa: "Cortul Lui este în Salem şi locuinţa lui în Sion". El "a ales seminţia lui Iuda, muntele Sionului pe care-l iubeşte. Şi-a zidit sfântul locaş ca cerurile de înalt" (Ps. 76,2; 78,68-69).

Templul dintâi fusese înălţat în perioada cea mai prosperă a istoriei lui Israel. Împăratul David strânsese vaste comori pentru scopul acesta, iar planurile pentru construcţie au fost făcute prin inspiraţie divină (1 Cron. 28,12.19). Solomon, cel mai înţelept dintre monarhii lui Israel, completase această lucrare. Templul acesta era cea mai măreaţă clădire pe care o văzuse lumea vreodată. Cu toate acestea, Domnul declarase prin proorocul Hagai cu privire la cel de al doilea templu: "Slava acestuia din urmă va fi mai mare decât a celui dintâi".

"Voi clătina toate neamurile şi Dorinţa tuturor popoarelor va veni: şi voi umplea de slavă casa aceasta, zice Domnul oştirilor" (Hagai 2,9.7 trd. eng.).

După distrugerea templului de către Nebucadneţar, el a fost reclădit cu circa 500 de ani înainte de naşterea lui Hristos de către un popor care se întorsese dintr-o robie de o viaţă întreagă, într-o ţară nelocuită şi aproape pustie. Se aflau printre ei bătrâni care văzuseră slava templului lui Solomon şi care plângeau la punerea temeliei acestei clădiri noi, deoarece ea urma să fie inferioară celei dintâi. Simţământul care predomina este descris cu putere de prooroc: "Cine a mai rămas între voi din cei ce au văzut casa aceasta în slava ei dintâi? Şi cum o vedeţi acum? Aşa cum este, nu pare ea ca o nimica în ochii voştri?" (Hagai 2,3; 3,12). Atunci s-a dat făgăduinţa că slava acestei case de pe urmă va fi mai mare decât a celei dintâi.

Dar templul al doilea nu egalase pe primul în măreţie; nici nu fusese sfinţit prin acele dovezi vizibile ale prezenţei divine care aparţinuseră templului dintâi. Nu a fost nici o manifestare de putere supranaturală pentru a marca consacrarea lui. Nici un nor de slavă nu s-a văzut umplând sanctuarul nou înălţat. Nici foc din cer n-a coborât pentru a mistui jertfa de pe altar. Şechina nu mai exista între heruvimi în Locul prea sfânt; chivotul, scaunul harului şi Tablele Mărturiei nu se mai găseau acolo. Nici un glas n-a răsunat din cer pentru a face cunoscut preotului voia lui Dumnezeu.

Timp de veacuri, iudeii încercaseră zadarnic să arate cum s-a împlinit făgăduinţa lui Dumnezeu dată prin Hagai; dar mândria şi necredinţa le-au orbit mintea faţă de înţelesul cel adevărat al cuvintelor profetului. Templul al doilea nu era onorat cu norul slavei lui Iehova, ci cu prezenţa vie a Aceluia în care locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii - care este Dumnezeu Însuşi manifestat în trup. "Dorinţa tuturor popoarelor" venise fără îndoială în templul Său atunci când Omul din Nazaret învăţa şi vindeca în curţile sfinte. Prin prezenţa lui Hristos, şi numai prin aceasta, cel de al doilea templu întrecea în slavă pe primul. Dar Israel îndepărtase darul oferit de cer. O dată cu umilul Învăţător care trecuse în ziua aceea prin poarta lui aurită, slava se depărtase pentru totdeauna de templu. Cuvintele Mântuitorului se împliniseră: "Vi se lasă casa pustie" (Matei 23,38).

Ucenicii se umpluseră de teamă şi uimire la prezicerea lui Hristos cu privire la distrugerea Templului şi doreau să înţeleagă mai deplin sensul cuvintelor Sale. Bogăţie, muncă şi iscusinţă arhitectonică fuseseră cheltuite timp de peste 40 de ani pentru a spori splendorile lui. Irod cel Mare risipise pentru el atât bogăţii romane, cât şi comori iudaice, şi chiar împăratul lumii îl îmbogăţise cu darurile sale. Blocuri masive de marmură albă de dimensiuni aproape de neînchipuit, trimise de la Roma pentru acest scop, formau o parte din structura lui, şi ucenicii atraseră atenţia Domnului lor la aceasta, spunând: "Uită-Te ce pietre şi ce zidiri" (Marcu 13,1).

Acestor cuvinte, Isus le-a dat răspunsul solemn şi surprinzător: "Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată" (Matei 24,2).

Ucenicii asociau distrugerea Ierusalimului cu evenimentele venirii personale a lui Hristos într-o slavă vremelnică, pentru a lua tronul imperiului universal, pentru a pedepsi pe iudeii nepocăiţi şi pentru a sfărâma jugul roman de pe grumazul poporului. Domnul le spusese că va veni a doua oară. De aceea, la amintirea judecăţilor asupra Ierusalimului, mintea lor s-a îndreptat către venirea aceea; şi, când s-au adunat în jurul Mântuitorului pe Muntele Măslinilor, au întrebat: "Când se vor întâmpla aceste lucruri şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?" (vers.3).

Viitorul a fost acoperit, în mila Sa, faţă de ucenici. Dacă ar fi înţeles la data aceea pe deplin cele două fapte teribile - suferinţele şi moartea Mântuitorului şi distrugerea cetăţii şi templului lor - ei ar fi fost copleşiţi de spaimă. Hristos le-a dat o schiţă a evenimentelor mai importante care urmau să aibă loc înainte de încheierea timpului. Cuvintele Sale n-au fost atunci pe deplin înţelese; însă înţelesul lor urma să fie descoperit pe măsură ce poporul Său avea nevoie de sfaturile date în ele. Profeţia pe care El a rostit-o avea un înţeles dublu; în timp ce prefigura distrugerea Ierusalimului, ea arunca o lumină şi asupra grozăviilor zilei celei mari de pe urmă.

Isus a arătat ucenicilor judecăţile care aveau să cadă peste Israelul apostat şi îndeosebi răzbunarea care urma să vină peste ei din cauza lepădării şi răstignirii lui Mesia. Semne neînşelătoare vor preceda apogeul teribil. Ceasul îngrozitor va veni deodată şi pe nesimţite. Mântuitorul i-a avertizat pe urmaşii Săi: "De aceea, când veţi vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit proorocul Daniel, aşezată în Locul sfânt - cine citeşte să înţeleagă; atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi" (Mat. 24,15.16; Luca 21,20.21). Când steagurile idolatre ale romanilor aveau să fie aşezate în locul sfânt, care se întindea cu câţiva kilometri în afara zidurilor cetăţii, atunci urmaşii lui Hristos trebuia să-şi găsească scăparea fugind. Atunci când semnalul de avertizare era dat, aceia care doreau să scape nu trebuia să mai amâne. În toată ţara Iudeii, ca şi în Ierusalim, semnalul pentru fugă trebuia să fie ascultat imediat. Acela care se întâmpla să fie pe acoperişul casei, nu trebuia să mai coboare în casă, nici chiar pentru a-şi salva cele mai valoroase comori. Aceia care lucrau la câmp sau în vie nu trebuia să piardă vremea cu întoarcerea nici măcar pentru haina dezbrăcată din cauza căldurii zilei. Nu trebuia să ezite nici un moment, ca să nu fie cuprinşi de distrugerea generală.

În timpul domniei lui Irod, Ierusalimul nu numai că fusese mult înfrumuseţat, dar prin înălţarea de turnuri, ziduri şi fortăreţe, care se adăugau la puterea naturală a aşezării lui, fusese făcut în aparenţă de neînvins. Acela care ar fi încercat la vremea aceea să prezică pe faţă distrugerea lui, ar fi fost socotit, ca şi Noe în vremea lui, un alarmist nebun. Însă Isus Hristos spusese: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24,35). Din cauza păcatelor lor, mânia fusese aruncată pe faţă contra Ierusalimului, iar necredinţa lui înverşunată făcea ca distrugerea să fie sigură.

Domnul declarase prin proorocul Mica: "Ascultaţi dar lucrul acesta, căpetenii ale casei lui Iacov, şi mai mari ai casei lui Israel, voi, cărora vă este scârbă de dreptate, şi care suciţi tot ce este drept; voi care zidiţi Sionul cu sânge, şi Ierusalimul cu nelegiuire! Căpeteniile cetăţii judecă pentru daruri, preoţii lui învaţă pe popor pentru plată, şi proorocii lui proorocesc pentru bani; şi mai îndrăznesc apoi să se bizuie pe Domnul şi zic: 'Oare nu este Domnul în mijlocul nostru? Nu ne poate atinge nici o nenorocire!'" (Mica 3,9-11).

Aceste cuvinte descriau cu credincioşie pe locuitorii corupţi şi plini de sine ai Ierusalimului. În timp ce pretindeau că păzesc cu stricteţe preceptele Legii lui Dumnezeu, ei călcau toate principiile ei. Ei urau pe Hristos, deoarece curăţia şi sfinţenia Sa descopereau nelegiuirea lor şi-L acuzau pe El ca fiind cauza tuturor necazurilor care veniseră peste ei ca urmare a păcatelor lor. Deşi Îl recunoşteau ca fiind fără păcat, au declarat că moartea Lui era necesară pentru siguranţa lor ca popor: "Dacă-L lăsăm aşa, spuneau conducătorii iudei, toţi vor crede în El, şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul" (Ioan 11,48). Dacă Hristos ar fi jertfit, ei ar putea deveni încă o dată un popor puternic şi unit. Au raţionat în felul acesta şi au contribuit la hotărârea marelui preot că ar fi mai bine să moară un om decât să piară întreaga naţiune.

În felul acesta, conducătorii iudei clădiseră "Sionul cu sânge şi Ierusalimul cu nelegiuire" (Mica 3,10). Şi totuşi, în timp ce omorau pe Mântuitorul pentru că le mustra păcatele, atât de mare era îndreptăţirea lor de sine, încât se socoteau ca fiind poporul lui Dumnezeu favorizat şi aşteptau ca Domnul să-i libereze de vrăjmaşi. "De aceea, continuă profetul, Sionul va fi arat ca un ogor şi Ierusalimul va ajunge un morman de pietre şi muntele templului o înălţime acoperită de păduri" (vers.12).

Timp de aproape 40 de ani după ce căderea Ierusalimului fusese pronunţată de Hristos Însuşi, Domnul a amânat judecăţile Sale asupra cetăţii şi a poporului. Minunată a fost îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de aceia care au lepădat Evanghelia Sa şi faţă de omorâtorii Fiului Său. Parabola pomului neroditor reprezenta procedeele lui Dumnezeu cu naţiunea iudeilor. Porunca se dăduse: "Taie-l, la ce să mai cuprindă pământul degeaba!" (Luca 13,7), dar mila divină îl cruţase pentru încă puţină vreme. Printre iudei erau mulţi care nu cunoscuseră caracterul şi lucrarea lui Hristos. Iar copiii nu se bucuraseră de aceste privilegii sau nu primiseră lumina pe care părinţii lor o lepădaseră. Prin predicarea apostolilor şi a tovarăşilor lor, Dumnezeu dorea ca lumina să se reverse şi asupra lor. Lor urma să li se îngăduie să vadă cum s-a împlinit profeţia nu numai la naşterea şi în viaţa lui Hristos, ci şi în moartea şi învierea Sa. Copiii nu trebuia condamnaţi pentru păcatele părinţilor lor; dar atunci când, cu toată cunoaşterea luminii întregi dată părinţilor, copiii au lepădat lumina mai mare dată lor, au devenit părtaşi la păcatele părinţilor şi au umplut măsura nelegiuirii.

Îndelungata răbdare a lui Dumnezeu faţă de Ierusalim nu a făcut decât să întărească pe iudei în nepocăinţa lor încăpăţânată. În ura şi cruzimea lor faţă de ucenicii lui Isus, ei au lepădat ultima încercare de har. Atunci Dumnezeu Şi-a retras de la ei atât ocrotirea, cât şi puterea Sa care împiedica pe Satana şi pe îngerii lui, iar naţiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi l-au ales. Copiii ei refuzaseră harul lui Hristos care i-ar fi făcut în stare să-şi supună pornirile rele, dar acum ele deveniră dominante. Satana a trezit pasiunile cele mai cumplite şi mai josnice ale sufletului. Oamenii nu mai judecau; erau fără raţiune - stăpâniţi de pasiune şi mânie oarbă. În cruzimea lor deveniră satanici. În familie şi în popor, printre clasele cele mai de sus ca şi cele mai de jos, era neîncredere, gelozie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era nici o siguranţă. Prietenii şi rudele se trădau unii pe alţii. Părinţii îşi ucideau copiii, iar aceştia pe părinţii lor. Conducătorii poporului nu aveau putere să-i conducă. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii primiseră o mărturie mincinoasă pentru a condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzaţii mincinoase făceau ca propria lor viaţă să fie nesigură. Prin acţiunile lor ei spuseseră cu multă vreme înainte: "Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel" (Is. 30,11). Acum dorinţa lor era împlinită. Teama de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma naţiunii şi cele mai înalte autorităţi civile şi religioase se găseau sub dominaţia lui.

Conducătorii grupurilor potrivnice se uneau uneori pentru a prăda şi a tortura victimele lor nenorocite, pentru ca iarăşi să se arunce unii împotriva celorlalţi şi să ucidă fără milă. Nici chiar sfinţenia Templului nu putea înfrâna cruzimea lor groaznică. Închinătorii erau loviţi chiar în faţa altarului, iar sanctuarul era mânjit cu trupurile celor ucişi. Cu toate acestea, în încumetarea lor oarbă şi hulitoare, instigatorii acestei lucrări diavoleşti declarau pe faţă că nu se temeau că Ierusalimul avea să fie distrus, deoarece era cetatea lui Dumnezeu. Pentru a-şi întări puterea şi mai mult, ei mituiau prooroci mincinoşi să vestească, chiar în timp ce legiunile romane asediau templul, că poporul trebuie să aştepte liberarea de la Dumnezeu. Până la urmă, mulţimile s-au prins cu putere de credinţa că Cel Prea Înalt va interveni pentru înfrângerea adversarilor lor. Dar Israel refuzase cu dispreţ ocrotirea divină, iar acum nu mai avea nici o apărare. Nefericitul Ierusalim, sfâşiat de certuri interne, cu străzile înroşite de sângele locuitorilor lui care se ucideau unii pe alţii, în timp ce oştile duşmane distrugeau întăriturile şi-i ucideau oamenii de război! Toate prezicerile făcute de Hristos cu privire la distrugerea Ierusalimului s-au împlinit la literă. Iudeii au trăit realitatea adevărului din cuvintele Sale de avertizare: "Cu ce măsură măsuraţi vi se va măsura" (Mat. 7,2).

Au apărut semne şi minuni care prevesteau distrugerea şi prăpădul. În miez de noapte, o lumină nenaturală strălucea deasupra templului şi altarului. Pe cer, spre apus, se arătau care şi oameni de război adunându-se pentru bătălie. Preoţii care slujeau noaptea în sanctuar erau îngroziţi de nişte sunete misterioase; pământul se cutremura şi mulţimi de glasuri erau auzite strigând: "Să fugim de aici". Poarta cea mai dinspre răsărit, care era atât de grea încât abia putea fi închisă de mai mulţi oameni şi care era asigurată cu bare imense de fier prinse adânc în caldarâmul de piatră tare, s-a deschis la miezul nopţii, fără vreo unealtă omenească (Milman, The History of the Jews, cartea 13).

Timp de şapte ani un bărbat a colindat străzile Ierusalimului, anunţând nenorocirile care aveau să vină peste cetate. Zi şi noapte el rostea cu glas de tânguire: "Glas de la răsărit; glas de la apus; glas din cele patru vânturi; glas împotriva Ierusalimului şi împotriva Templului; glas împotriva mirilor şi a mireselor; glas împotriva întregului popor!" Acest personaj ciudat a fost întemniţat şi biciuit, dar nici o plângere nu s-a auzit de pe buzele lui. La toate insultele şi tratamentul brutal, el răspundea: "Nenorocire, nenorocire pentru Ierusalim! Nenorocire, nenorocire pentru locuitorii lui!" Strigătul lui de avertizare n-a încetat până ce a fost ucis în asediul pe care-l prevestise.

În distrugerea Ierusalimului n-a pierit nici un creştin. Hristos dăduse ucenicilor Săi avertizarea şi toţi aceia care au crezut cuvintele Sale au vegheat după semnul făgăduit. "Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, a spus Isus, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el" (Luca 21,20.21). După ce romanii sub conducerea lui Cestius au înconjurat cetatea, pe neaşteptate au părăsit asediul tocmai atunci când totul părea favorabil unui atac imediat. Asediaţii, ne mai sperând într-o rezistenţă încununată de succes, erau pe punctul de a se preda, când generalul roman şi-a retras forţele, în aparenţă fără nici un motiv. Dar providenţa plină de milă a lui Dumnezeu dirija evenimentele pentru binele poporului Său. Semnul făgăduit fusese dat creştinilor care aşteptau, iar acum a fost oferită ocazia ca toţi cei care doreau, să asculte de avertizarea Mântuitorului. Evenimentele au fost în aşa fel conduse, încât nici iudeii şi nici romanii să nu împiedice fuga creştinilor.

După retragerea lui Cestius, iudeii, ieşind din Ierusalim, au urmărit armata ce se retrăgea şi, în timp ce ambele forţe erau astfel cu totul angajate în lupte, creştinii au avut ocazia să părăsească cetatea. În vremea aceasta şi ţara fusese curăţită de duşmanii care ar fi încercat să-i împiedice. În timpul asediului, iudeii erau adunaţi la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor, şi în felul acesta creştinii din toată ţara puteau să scape fără să fie hărţuiţi. Fără zăbavă ei au fugit spre un loc sigur - cetatea Pela, din Perea, dincolo de Iordan.

Forţele iudaice, urmărind pe Cestius şi oştirea lui, s-au aruncat asupra lor cu atâta cruzime, încât îi ameninţa cu o distrugere totală. Cu mare greutate au reuşit romanii să se retragă. Iudeii au scăpat aproape fără pierderi şi cu prada s-au întors în triumf la Ierusalim. Dar acest succes aparent le-a adus numai rău. El le-a inspirat un spirit de rezistenţă încăpăţânată faţă de romani care, în scurtă vreme, a adus nenorociri de nedescris asupra cetăţii blestemate.

Teribile au fost dezastrele care au căzut peste Ierusalim atunci când asediul a fost reluat de către Titus. Oraşul era împodobit în timpul Paştelui, când milioane de iudei erau adunaţi înăuntrul zidurilor. Rezervele de hrană, care, dacă ar fi fost păstrate cu grijă, ar fi asigurat pe locuitorii lui timp de ani de zile, fuseseră distruse mai înainte datorită invidiei şi răzbunării grupărilor care se luptau între ele, şi acum au suferit toate ororile foamei. O măsură de grâu se vindea cu un talant. Atât de teribile erau chinurile foametei, încât oamenii mâncau pielea curelelor şi sandalelor, precum şi mânerele scuturilor. Nenumăraţi oameni ieşeau pe furiş noaptea pentru a aduna plante sălbatice din afara zidurilor cetăţii, chiar dacă mulţi erau prinşi şi condamnaţi la moarte în chinuri groaznice. Adesea, aceia care se întorceau cu bine erau jefuiţi de ceea ce culeseseră cu atât de multe primejdii.

Torturile cele mai sălbatice erau aplicate de cei care deţineau puterea, pentru a stoarce de la poporul lovit de sărăcie ultimele resturi pe care le putuseră ascunde. Şi aceste cruzimi erau deseori practicate de oameni bine hrăniţi, care doreau numai să-şi asigure rezerve şi pentru viitor.

Mii au pierit de foame şi de ciumă. Sentimentele naturale păreau să fi fost nimicite. Soţii îşi jefuiau soţiile, iar ele la rându-le îşi jefuiau soţii. Copiii puteau fi văzuţi smulgând hrana din gura părinţilor lor bătrâni. Întrebarea profetului: "Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?" şi-a primit răspunsul înăuntrul zidurilor cetăţii blestemate. "Femeile cu toată mila lor, îşi fierb copiii, care le slujesc ca hrană, în mijlocul prăpădului fiicei poporului meu" (Is. 49,15; Plâng. 4,10). Din nou s-a împlinit profeţia avertizatoare dată cu paisprezece veacuri mai înainte: "Femeia cea mai gingaşă şi cea mai miloasă dintre voi, care, de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei: "şi din copiii pe care îi va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale" (Deut. 28,56.57).

Conducătorii romani s-au străduit să arunce groaza în iudei, pentru ca în felul acesta să-i determine să se predea. Prizonierii care se împotriveau când erau luaţi erau biciuiţi, torturaţi şi răstigniţi în faţa zidurilor cetăţii. Sute erau zilnic executaţi în felul acesta, iar lucrarea aceasta teribilă a continuat aşa până când, de-a lungul văii lui Iosafat şi la Calvar, crucile înălţate erau în număr atât de mare, încât abia se mai găsea loc de trecere printre ele. Atât de teribil s-a împlinit blestemul acela îngrozitor rostit în faţa scaunului de judecată al lui Pilat: "Sângele Lui să cadă asupra noastră şi a copiilor noştri" (Matei 27,25).

Titus ar fi dorit să pună capăt acestei scene îngrozitoare şi să scutească în felul acesta Ierusalimul de umplerea măsurii blestemului. S-a umplut de groază când a văzut trupurile morţilor făcute mormane pe văi. Ca fermecat a privit de pe culmea Muntelui Măslinilor templul cel măreţ şi a dat ordin ca nici o piatră să nu fie atinsă. Înainte de a începe să ia în stăpânire fortăreaţa, a făcut un apel stăruitor către conducătorii iudei să nu-l oblige să pângărească locul sfânt cu sânge. Dacă ar fi ieşit să lupte în altă parte, nici un roman n-ar fi violat sfinţenia Templului. Însuşi Iosif Flavius, în cea mai convingătoare chemare, i-a sfătuit să se predea, pentru a se salva pe ei, cetatea şi locul de închinare. Dar cuvintele lui au fost întâmpinate cu blesteme amare. Au aruncat cu suliţe în el, ultimul lor mijlocitor omenesc, în timp ce stăruia de ei. Iudeii lepădaseră îndemnurile Fiului lui Dumnezeu, iar acum mustrarea binevoitoare şi îndemnul îi făceau să fie şi mai hotărâţi să reziste până la urmă. Zadarnice au fost eforturile lui Titus de a salva Templul; Unul mai mare decât el declarase că nu va rămâne piatră peste piatră.

Încăpăţânarea oarbă a conducătorilor iudei împreună cu crimele detestabile care se săvârşeau în cetatea asediată provocau oroarea şi indignarea romanilor. În cele din urmă, Titus s-a hotărât să ia Templul cu asalt. S-a hotărât totuşi ca, dacă va fi posibil, să fie salvat de la distrugere. Dar poruncile lui au fost călcate. După ce se retrăsese în cortul său pentru noapte, iudeii, ieşind din Templu, au atacat soldaţii prin surprindere. În timpul luptei, o torţă aprinsă a fost aruncată de un soldat prin poarta deschisă şi îndată încăperile căptuşite cu cedru, din jurul locului sfânt, erau în flăcări. Titus alergă la locul încăierării, urmat de generalii şi ofiţerii săi, şi porunci soldaţilor să stingă focul. Cuvintele lui n-au fost luate în seamă. În furia lor, soldaţii au aruncat torţe aprinse în încăperile alăturate Templului şi, după aceea, cu săbiile au ucis mulţimea de oameni care-şi găsiseră adăpost acolo. Sângele curgea ca apa pe treptele Templului. Mii şi mii de iudei au pierit. Pe deasupra zgomotului luptei, se auzeau glasuri strigând: "I-Cabod!" s-a dus slava.

Titus şi-a dat seama că este imposibil să potolească mânia soldaţilor; a intrat împreună cu ofiţerii săi şi a privit interiorul edificiului sacru. Splendoarea i-a umplut de uimire; şi pentru că flăcările nu pătrunseseră încă în locul sfânt, a făcut un ultim efort pentru a-l salva şi, ieşind înainte, a cerut încă o dată soldaţilor să oprească înaintarea incendiului. Centurionul Liberalis a încercat să impună ascultarea cu corpul lui de comandă; însă nici respectul faţă de împărat nu a putut opri duşmănia cruntă contra iudeilor; nimic nu a putut domoli furia cumplită şi dorinţa după jaf. Soldaţii au văzut totul în jur poleit cu aur, care strălucea orbitor în lumina ciudată a flăcărilor; ei au presupus că în sanctuar erau ascunse comori nebănuite. Un soldat, pe neobservate, a aruncat o torţă aprinsă printre uşi şi, într-o clipă, toată clădirea era în flăcări. Fumul orbitor şi flăcările au silit pe ofiţeri să se retragă şi nobilul edificiu a fost lăsat în voia soartei.

Dacă pentru romani a fost un spectacol îngrozitor - ce va fi fost el pentru iudei? Toată culmea colinei care domina cetatea clocotea ca un vulcan. Una după alta, clădirile se prăbuşeau cu un troznet îngrozitor şi erau înghiţite într-un abis de flăcări. Acoperişurile de cedru erau ca o mare de flăcări; coloanele împodobite erau ca nişte limbi de foc, iar turnurile porţilor aruncau coloane de flăcări şi fum. Colinele învecinate erau luminate; şi prin întuneric, grupe de oameni erau văzute privind cu îngrijorare plină de groază înaintarea prăpădului. Pe zidurile şi înălţimile cetăţii se îngrămădeau feţe, unele dintre ele palide de agonia disperării, altele ameninţând neputincioase cu răzbunarea. Strigătele soldaţilor romani, alergând în sus şi în jos, şi urletele răsculaţilor care piereau în flăcări se amestecau cu vuietul incendiului şi cu tunetul grinzilor care se prăbuşeau. Ecourile munţilor răspundeau aducând înapoi ţipetele oamenilor de pe înălţimi; peste tot de-a lungul zidurilor răsunau gemete şi vaiete; oamenii care piereau de foame îşi adunau ultimele puteri pentru a rosti un strigăt de groază şi deznădejde.

Masacrul dinăuntru a fost şi mai îngrozitor decât spectacolul de afară. Bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, ostaşi şi preoţi, aceia care luptau ca şi aceia care cereau milă au fost măcelăriţi fără deosebire. Numărul celor ucişi întrecea pe acela al ucigătorilor. Ostaşii a trebuit să se caţere pe grămezi de morţi pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de exterminare (Milman, History of the Jews, cartea 16).

După distrugerea Templului, întreaga cetate a căzut repede în mâinile romanilor. Conducătorii iudeilor au abandonat turnurile invincibile, iar Titus le-a găsit pustii. A privit la ele cu uimire şi a declarat că Dumnezeu le dăduse în mâinile lui, deoarece nici o unealtă, oricât de puternică, n-ar fi putut izbuti împotriva acestor bastioane imense. Atât cetatea, cât şi Templul au fost dărâmate până în temelii, iar locul pe care fusese sfântul locaş "a fost arat ca un ogor" (Ier. 26,18). În asediul şi în măcelul care a urmat, au pierit peste un milion de oameni; apoi supravieţuitorii au fost duşi ca robi, vânduţi ca sclavi, târâţi la Roma pentru a împodobi triumful învingătorului, daţi fiarelor sălbatice în amfiteatre sau răspândiţi ca peregrini fără patrie peste tot pământul. Iudeii îşi făuriseră singuri soarta; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei ca naţiune şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să recolteze un seceriş pe care chiar propriile lor mâini îl semănaseră. Profetul spunea: "Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea", "ai căzut prin nelegiuirea ta" (Osea 13,9; 14,1).

Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o lepădare încăpăţânată a iubirii şi milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a Satanei asupra acelora care se supun stăpânirii lui.

Noi nu cunoaştem cât de mult datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea Satanei. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar lasă pe respingătorii milei Sale să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau ne luată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu căruia I s-a împotrivit cu încăpăţânare este în cele din urmă retras de la păcătos, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia Satanei. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a fost dată o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat.

Profeţia Mântuitorului cu privire la căderea judecăţilor lui Dumnezeu peste Ierusalim trebuie să aibă o altă împlinire, faţă de care acea distrugere teribilă era doar o umbră slabă. În soarta cetăţii alese putem vedea soarta unei lumi care a lepădat mila lui Dumnezeu şi a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele mizeriei omeneşti, la care pământul a fost martor în decursul lungilor lui veacuri de crimă. Inima slăbeşte şi mintea se pierde privind toate acestea. Teribile au fost rezultatele lepădării autorităţii Cerului. Însă o scenă şi mai întunecată este prezentată în descoperirea viitorului. Rapoartele trecutului - procesiunea cea lungă a conflictelor, a agitaţiilor şi a răscoalelor, "învălmăşeala luptei şi haina de război tăvălită în sânge" (Is. 9,5) - ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei aceleia, când Duhul înfrânător al lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiţi şi nu va mai ţine în frâu răbufnirea patimilor omeneşti şi mânia satanică! Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, rezultatele conducerii Satanei.

Dar în ziua aceea, ca şi în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat, toţi aceia care "vor fi găsiţi scrişi printre cei vii" (Is. 4,3). Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a strânge la Sine pe cei credincioşi: "Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă" (Matei 24,30.31). Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciţi "de suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu arătarea venirii Sale" (2 Tes. 2,8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor.

Oamenii să se ferească a neglija lecţia dată de Hristos în cuvintele Sale. Aşa cum El i-a avertizat pe ucenicii Săi cu privire la distrugerea Ierusalimului, dându-le un semn al apropierii prăpădului, ca să poată scăpa, tot astfel El a avertizat lumea cu privire la ziua distrugerii finale şi i-a dat semne ale apropierii ei, încât toţi aceia care vor, să poată scăpa de mânia viitoare. Isus declară: "Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri" (Luca 21,25; Matei 24,29; Marcu 13,24-26; Apoc. 6,12-17). Aceia care văd aceşti prevestitori ai venirii Sale trebuie "să ştie că este aproape, chiar la uşi" (Matei 24,33). "De aceea vegheaţi" sunt cuvintele Sale de îndemn (Marcu 13,35). Aceia care iau seama la avertizare nu vor fi lăsaţi în întuneric pentru ca ziua aceea să-i surprindă nepregătiţi. Dar pentru aceia care nu vor veghea, "Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea" (1 Tes. 5,2-5).

Lumea nu este astăzi mai dispusă să creadă solia pentru această vreme de cum erau iudeii să primească avertizarea Mântuitorului cu privire la Ierusalim. Oricând va veni, ziua Domnului va veni pe neaşteptate asupra celor neevlavioşi. Pe când viaţa se desfăşoară pe drumul ei neschimbat, când oamenii sunt absorbiţi în plăceri, în afaceri, în comerţ, în procurarea de bani, când conducătorii religioşi preamăresc progresele şi iluminarea lumii, iar poporul este legănat într-o siguranţă falsă - atunci aşa cum un hoţ pradă la miezul nopţii locuinţa nepăzită, tot astfel o prăpădenie neaşteptată va veni peste cei neglijenţi şi neevlavioşi "şi nu va fi chip de scăpare" (vers.3).