Cap. 10. Înaintarea Reformei în Germania

 

Dispariţia misterioasă a lui Luther a produs consternare în toată Germania. Întrebări cu privire la el se auzeau pretutindeni. Circulau cele mai ciudate zvonuri şi mulţi credeau că fusese ucis. A fost o mare întristare nu numai printre prietenii declaraţi, ci şi între miile de oameni care nu luaseră o poziţie pe faţă în favoarea Reformaţiunii. Mulţi s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea.

Conducătorii Romei au văzut cu groază până la ce culme se ridicaseră opiniile împotriva lor, cu toate că la început se bucuraseră de moartea lui Luther. Acum căutau să se ascundă de mânia poporului. Duşmanii lui nu fuseseră atât de tulburaţi de faptele sale îndrăzneţe când era printre ei, cum erau acum după răpirea lui. Aceia care, în mânia lor, căutaseră să-l distrugă pe îndrăzneţul reformator se umpluseră de teamă acum, când el devenise un prizonier neajutorat. "Singura cale care ne mai rămâne pentru a ne salva, spunea unul dintre ei, este să aprindem torţele şi să-l căutăm pe Luther în toată lumea pentru a-l reda naţiunii care-l cere" (D'Aubigné, b.9, cap.1). Edictul împăratului părea să devină neputincios. Legaţii papali s-au umplut de indignare când au văzut că li se dădea cu mult mai puţină atenţie decât soartei lui Luther.

Veştile că el se găsea în siguranţă, deşi prizonier, au calmat temerile poporului, în timp ce au trezit entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui au fost citite cu o sete şi mai mare decât înainte. Mulţimi din ce în ce mai mari se alăturau cauzei bărbatului erou care, cu un preţ atât de înfricoşător, apărase Cuvântul lui Dumnezeu. Reformaţiunea câştiga continuu putere. Sămânţa semănată de Luther se răspândea pretutindeni. Lipsa lui împlinea acum o lucrare pe care prezenţa lui n-ar fi făcut-o. Ceilalţi lucrători simţeau o răspundere nouă, acum, când marele lor conducător era înlăturat. Cu o credinţă şi un devotament nou, ei se străduiau să facă cu toată puterea lor ca lucrarea începută atât de nobil să nu slăbească.

Dar nici Satana nu era inactiv. A încercat ceea ce încercase şi cu alte mişcări reformatoare - să amăgească şi să distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul lucrării celei adevărate. Aşa cum în primul secol al bisericii creştine au fost hristoşi mincinoşi, tot astfel s-au ridicat profeţi mincinoşi şi în secolul al XVI-lea.

Câţiva bărbaţi, profund afectaţi de frământarea din lumea religioasă, şi-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri şi au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârşire Reformaţiunea care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Ei au lepădat marele principiu care era chiar temelia Reformaţiunii - şi anume că Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credinţă şi practică îndestulătoare, şi în locul acestei călăuze care nu greşeşte, au pus standardul schimbător şi nesigur al propriilor lor sentimente şi impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea şi minciuna, a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni minţile oamenilor după buna lui plăcere.

Unul dintre aceşti profeţi pretindea că a fost instruit chiar de îngerul Gabriel. Un student care s-a unit cu el şi-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuşi cu înţelepciunea de a explica Cuvântul Său. Alţii care erau în mod natural înclinaţi spre fanatism s-au unit cu ei. Manifestările acestor fanatici au produs o mare frământare. Predicarea lui Luther trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia Reformei, dar acum unele persoane cu adevărat sincere erau rătăcite de susţinerile noilor profeţi.

Conducătorii mişcării se duseră la Wittenberg ca să-şi susţină ideile lor înaintea lui Melanchton şi a colaboratorilor lui. Ei spuneau: "Suntem trimişi de Dumnezeu să învăţăm pe oameni. Am avut conversaţii intime cu Domnul; ştim ce se va întâmpla; într-un cuvânt, suntem apostoli şi profeţi şi facem apel la dr. Luther" (idem, b.9, cap.7).

Reformatorii erau uimiţi şi încurcaţi. Aceasta era o astfel de situaţie cum nu mai întâlniseră niciodată mai înainte şi nu ştiau ce cale să aleagă. Melanchton spunea: "Sunt cu adevărat în aceşti bărbaţi nişte spirite extraordinare; dar ce fel de spirite? Pe de o parte să ne ferim a stinge Duhul lui Dumnezeu, pe de altă parte să nu fim rătăciţi de spiritul lui Satana" (idem, b.9, cap.7).

Rodul acestei noi învăţături s-a văzut curând. Oamenii au fost conduşi să neglijeze Biblia sau chiar să o lepede cu totul. Şcolile au fost invadate de confuzie. Astfel că studenţii treceau peste toate restricţiile, îşi părăseau studiile şi se retrăgeau din universitate. Bărbaţii care se socoteau în stare să reînsufleţească şi să conducă lucrarea Reformaţiunii s-au succedat unul după altul numai pentru a o aduce pe marginea prăpăstiei. Romaniştii şi-au recăpătat încrederea şi au exclamat plini de bucurie: "Încă un efort şi totul va fi al nostru" (idem, b.9, cap.7).

Când Luther auzi din Wartburg cele întâmplate, spuse cu adâncă îngrijorare: "Totdeauna m-am aşteptat că Satana ne va trimite această nenorocire" (idem, b.9, cap.7). El şi-a dat seama de caracterul adevărat al acelora care se pretindeau a fi profeţi şi a văzut primejdia care ameninţa cauza adevărului. Împotrivirea papei şi a împăratului nu-i provocase o încurcătură şi o durere atât de mare ca aceea pe care o trăia acum. Iar dintre prietenii care se declaraseră în favoarea Reformaţiunii, se ridicaseră cei mai răi duşmani. Chiar adevărurile care îi aduseseră o atât de mare bucurie şi mângâiere erau folosite acum pentru a provoca dispută sau pentru a crea confuzie în biserică.

În lucrarea Reformei, Luther fusese mânat de Duhul lui Dumnezeu şi se depăşise chiar pe sine. El nu-şi propusese să ia poziţii ca acelea pe care le luase sau să facă schimbări atât de radicale. El nu fusese decât un instrument în mâna Puterii Infinite. Cu toate acestea, se cutremura adesea pentru rezultatul lucrării lui. Odată spusese: "Dacă aş şti că învăţătura mea ar dăuna unui om, doar unui singur om, oricât de umil şi de neluat în seamă - ceea ce nu se poate, deoarece ea este însăşi Evanghelia - aş fi gata mai degrabă să mor de zece ori decât să nu o retractez" (idem, b.9, cap.7).

Iar acum chiar Wittembergul, centrul Reformaţiunii, cădea văzând cu ochii sub puterea fanatismului şi a nelegiuirii. Această tristă stare nu era urmarea învăţăturilor lui Luther; şi totuşi vrăjmaşii săi din întreaga Germanie au pus-o pe seama lui. În amărăciunea sufletului său, se întreba adesea: "Oare astfel poate fi sfârşitul acestei lucrări mari de reformă?" Alteori, în timp ce se ruga lui Dumnezeu cu ardoare, pacea se revărsa iarăşi peste inima lui. "Lucrarea nu este a mea, ci a Ta, spunea el; Tu nu vei permite să fie distrusă de superstiţie sau de fanatism". Dar gândul de a rămâne încă multă vreme în afara luptei într-o astfel de criză a devenit de nesuportat. S-a hotărât să se reîntoarcă la Wittenberg.

Porni fără întârziere în călătoria lui primejdioasă. Era sub interdicţie imperială. Duşmanii săi aveau libertatea să-i ia viaţa; iar prietenilor le era interzis să-l ajute sau să-l adăpostească. Guvernul imperial luase cele mai aspre măsuri împotriva adepţilor lui. Dar el a văzut că lucrarea Evangheliei era primejduită şi în numele Domnului a ieşit fără teamă, să se lupte pentru adevăr.

Într-o scrisoare adresată prinţului elector, după ce şi-a expus planul de a părăsi Wartburgul, Luther spunea: "Să fie cunoscut înălţimii voastre că eu mă duc la Wittenberg sub o ocrotire mult mai înaltă decât aceea a prinţilor şi a electorilor. Nu mă gândesc să solicit sprijinul înălţimii voastre şi, departe de a dori protecţia voastră, aş dori mai degrabă să vă ocrotesc eu. Dacă aş şti că înălţimea voastră ar putea sau ar vrea să mă ocrotească, nu m-aş duce cu nici un chip la Wittenberg. Nu există nici o sabie care să ajute la înaintarea acestei cauze. Numai Dumnezeu trebuie să facă totul, fără ajutorul şi fără concursul omului. Acela care are cea mai mare credinţă este cel care o va putea ocroti mai mult" (idem, b.9, cap.7).

Într-o altă scrisoare, scrisă pe drumul către Wittenberg, Luther adăuga: "Sunt gata să intru în dizgraţia înălţimii voastre şi în mânia lumii întregi. Nu sunt oare locuitorii Wittenbergului oile mele? Nu mi i-a încredinţat Dumnezeu mie? Şi n-ar trebui oare, dacă este necesar, să mă expun morţii pentru ei? În afară de aceasta, eu mă tem că în Germania a izbucnit o grozavă răzvrătire prin care Dumnezeu vrea să pedepsească naţiunea noastră" (idem, b.9, cap.7).

Cu mare prudenţă şi cu umilinţă, dar hotărât şi statornic, începu să lucreze. "Prin cuvânt, spunea el, trebuie să răsturnăm şi să distrugem tot ce a fost întemeiat pe violenţă. Nu mă voi folosi de forţă împotriva celor superstiţioşi şi necredincioşi" Nimeni nu trebuie constrâns. Libertatea este însăşi esenţa credinţei" (idem b.9, cap.8).

Curând se răspândi vestea în Wittenberg că Luther se întorsese şi urma să predice. Oamenii alergau din toate părţile, iar biserica s-a umplut până la refuz. Urcând la amvon, începu să îndemne, să mustre şi să înveţe cu multă înţelepciune şi blândeţe. Vorbind despre aceia care recurseseră la măsuri violente pentru desfiinţarea liturghiei, spunea:

"Liturghia este un lucru rău; Dumnezeu i S-a împotrivit şi ar trebui să fie desfiinţată; aş fi dorit ca în toată lumea să fi fost înlocuită prin Cina Evangheliei. Însă nimeni nu trebuie să fie despărţit de ea prin forţă. Trebuie să lăsăm problema în mâinile Domnului. Cuvântul Său trebuie să lucreze şi nu noi. Şi mă veţi întreba de ce aşa? Pentru că nu ţin inimile oamenilor în mâna mea, aşa cum ţine olarul lutul. Noi avem dreptul să vorbim; dar nu avem dreptul să influenţăm. Să predicăm; restul aparţine lui Dumnezeu. Dacă aş folosi forţa, ce aş câştiga? Încruntare, formalitate, maimuţăreli, rânduieli omeneşti şi făţărnicie. Dar n-ar fi nici o sinceritate a inimii, nici credinţă şi nici milă. Acolo unde lipsesc acestea trei, totul lipseşte şi n-aş da nici o ceapă degerată pentru un astfel de rezultat. Dumnezeu poate face singur mai mult prin Cuvântul Său decât voi şi decât mine şi toată lumea, prin puterea noastră unită. Dumnezeu cere stăpânire asupra inimii, când inima este luată în stăpânire totul este câştigat""

"Voi predica, voi discuta şi voi scrie; dar nu voi constrânge pe nimeni, deoarece credinţa este un act voluntar. Vedeţi cum am procedat eu. M-am ridicat împotriva papei, a indulgenţelor şi a papistaşilor, dar fără violenţă sau zgomot. Am prezentat Cuvântul lui Dumnezeu, am predicat şi am scris, aceasta a fost tot ce am făcut. Şi în timp ce dormeam, cuvântul pe care l-am predicat a răsturnat papalitatea în aşa fel, încât nici un prinţ sau împărat nu i-a făcut un atât de mare rău. Şi cu toate acestea n-am făcut nimic; căci Cuvântul a făcut totul. Dacă aş fi dorit să fac apel la forţă, poate că toată Germania ar fi fost scăldată în sânge.

Însă care ar fi fost urmarea? Ruină şi pustiire atât pentru trup, cât şi pentru suflet. De aceea rămân liniştit şi las Cuvântul să străbată în toată lumea" (idem, b.9, cap.8).

Timp de o săptămână, în fiecare zi, Luther a continuat să predice mulţimii dornice. Cuvântul lui Dumnezeu a frânt vraja excitării fanatice. Puterea Evangheliei i-a întors pe cei rătăciţi la calea adevărului.

Luther nu dorea să se întâlnească cu fanaticii ale căror acţiuni produseseră un rău atât de mare. Îi ştia ca oameni cu judecată nesănătoasă şi cu patimi nestăpânite care, în timp ce pretindeau a fi iluminaţi în mod deosebit de sus, nu suportau nici cea mai slabă contrazicere şi nici cel mai amabil sfat sau mustrare. Arogându-şi autoritatea supremă, ei cereau tuturor fără discuţie să le recunoască pretenţiile. Dar pentru că ei au cerut o întrevedere, Luther a consimţit să se întâlnească cu ei; şi în acest fel le-a demascat cu un succes atât de mare pretenţiile lor, încât impostorii au plecat în grabă din Wittenberg.

Fanatismul a fost înăbuşit pentru o vreme; dar câţiva ani mai târziu a izbucnit iarăşi cu o violenţă şi mai mare şi cu urmări mai grozave. Cu privire la conducătorii acestei mişcări, Luther spunea: "Pentru ei, Sfintele Scripturi erau doar o literă moartă şi au început să strige cu toţii: Duhul! Duhul! Desigur eu nu-i voi urma acolo unde-i conduce duhul lor. Să mă ferească Dumnezeu, în mila Sa, de o biserică în care nu sunt decât sfinţi. Doresc să locuiesc cu cel umil, cu cel slab, cu cel bolnav, care-şi cunoaşte şi simte păcatele inimii, ca să primească mângâiere şi sprijin" (idem, b.10, cap.10).

Thomas Münzer, cel mai activ dintre aceşti fanatici, era un bărbat cu o vastă pricepere care, dacă ar fi fost corect îndrumată, l-ar fi făcut în stare să facă binele; dar el nu învăţase primele principii ale religiei adevărate. Era stăpânit de dorinţa de a reforma lumea şi uita, ca de altfel toţi fanaticii, că reforma trebuie să înceapă cu el" (idem, b.9,cap.8). Ambiţia lui era să câştige poziţie şi influenţă şi nu dorea să fie al doilea, nici măcar după Luther. Declara că reformatorii, înlocuind autoritatea papei cu aceea a Scripturilor, nu făcuseră decât să întemeieze o formă diferită de papalitate. El pretindea că fusese însărcinat pe cale divină să introducă reforma cea adevărată. "Acela care are acest spirit, spunea Münzer, are credinţa cea adevărată, chiar dacă n-ar fi văzut niciodată Scripturile în viaţa lui" (idem, b.10, cap.10). Învăţătorii fanatici se lăsau să fie stăpâniţi de impresii, socotind orice gând sau pornire ca fiind glasul lui Dumnezeu. Ca urmare au căzut în mari extreme. Unii dintre ei şi-au ars Bibliile, chiar exclamând: "Litera omoară, dar Duhul dă viaţă". Învăţătura lui Münzer făcea apel la dorinţa oamenilor după ceva miraculos, în timp ce le hrănea mândria, în realitate punând ideile şi părerile oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Învăţăturile lui erau primite de mii de credincioşi. În curând, a condamnat orice ordine din serviciul divin public şi a declarat că a asculta de prinţi însemna a încerca să slujeşti atât pe Dumnezeu, cât şi pe Belial.

Mintea oamenilor care începuseră să lepede jugul papalităţii a început să-şi piardă răbdarea şi sub restricţiile autorităţii civile. Învăţăturile revoluţionare ale lui Münzer, care susţinea că sunt aprobate de cer, i-au condus să iasă de sub orice control şi să dea curs prejudecăţilor şi pornirilor lor. Au urmat scenele cele mai grozave de răzvrătire şi violenţă, iar câmpiile Germaniei au fost stropite de sânge.

Agonia sufletească pe care Luther o trăise odinioară la Erfurt apăsa asupra lui acum cu o putere îndoită, când vedea urmările fanatismului puse pe seama Reformaţiunii. Prinţii papistaşi declarau - şi mulţi erau gata să creadă declaraţia - că răscoala era rodul legitim al învăţăturilor lui Luther. Cu toate că această acuzaţie nu avea nici cel mai slab temei, a provocat o mare amărăciune reformatorului. Era peste puterile lui să suporte ca adevărul să fie astfel dispreţuit, fiind pus laolaltă cu cel mai josnic fanatism. Pe de altă parte, conducătorii răscoalei îl urau pe Luther deoarece el nu numai că se împotrivea învăţăturilor lor şi combătuse pretenţiile lor de inspiraţie divină, dar îi mai declarase şi rebeli faţă de autorităţile civile. Pentru a se răzbuna, ei l-au acuzat ca fiind un impostor. Se părea că aruncaseră asupra lui atât vrăjmăşia prinţilor, cât şi a poporului.

Romaniştii tresăltau, aşteptând să fie martorii unei apropiate prăbuşiri a Reformaţiunii; ei îl acuzau pe Luther chiar şi pentru greşelile pe care el încercase cu atâta stăruinţă să le îndrepte. Partida fanaticilor, prin susţinerea mincinoasă că fuseseră trataţi cu o mare nedreptate, avea succes în câştigarea simpatiilor unei mari clase de oameni şi, aşa cum se întâmplă totdeauna cu aceia care apucă pe o cale rea, au ajuns să fie priviţi ca martiri. În felul acesta, aceia care au folosit toată puterea lor împotriva Reformaţiunii erau compătimiţi şi lăudaţi ca victime ale cruzimii şi ale persecuţiei. Această lucrare era de la Satana, mânată de acelaşi spirit de răscoală care s-a manifestat pentru prima oară în ceruri.

Satana căuta continuu să amăgească pe oameni şi să-i facă să numească păcatul dreptate, iar dreptatea să o considere ca păcat. Cât succes a avut această lucrare! De câte ori mustrarea şi dezaprobarea sunt aruncate asupra slujitorilor credincioşi ai lui Dumnezeu, deoarece ei stau fără teamă în apărarea adevărului! Oamenii care nu sunt altceva decât agenţii Satanei sunt lăudaţi şi linguşiţi şi priviţi chiar ca martiri, în timp ce aceia care ar trebui respectaţi şi susţinuţi pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeu sunt părăsiţi şi lăsaţi singuri, priviţi cu neîncredere şi bănuială.

Sfinţenia falsificată, sfinţirea falsă, îşi fac încă lucrarea de amăgire. Sub diverse forme ele dau pe faţă acelaşi spirit ca şi în zilele lui Luther, îndepărtând mintea de la Scripturi şi conducând pe oameni să urmeze mai degrabă propriile lor simţăminte şi impresii decât să se supună ascultării de Legea lui Dumnezeu. Acesta este unul din planurile cele mai cu succes ale Satanei, de a arunca ocară asupra curăţiei şi adevărului.

Luther a apărat fără teamă Evanghelia de atacurile care au venit din toate părţile. Cuvântul lui Dumnezeu s-a dovedit o armă puternică în toate luptele. Cu acest Cuvânt a luptat împotriva autorităţii uzurpatoare a papei şi a filozofiei raţionaliste a scolasticilor, în timp ce stătea tare ca o stâncă împotriva fanatismului care căuta să se unească cu Reformaţiunea.

Fiecare din aceste elemente împotrivitoare îndepărta în felul său Sfintele Scripturi şi înălţa înţelepciunea omenească, declarând-o izvor al cunoaşterii şi al adevărului religios. Raţionalismul zeifică raţiunea şi face din ea un criteriu pentru religie. Pretinzând că inspiraţia suveranului pontif a coborât într-o linie neîntreruptă de la apostoli şi a rămas neschimbată de-a lungul timpului, romanismul face ca tot felul de absurdităţi şi falsuri să fie ascunse sub sfinţenia însărcinării apostolice. Inspiraţia pretinsă de Münzer şi de tovarăşii lui nu venea dintr-o sursă mai înaltă decât din capriciile imaginaţiei, iar influenţa ei subsăpa orice autoritate, omenească sau divină. Creştinismul cel adevărat primeşte Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind marele tezaur al adevărului inspirat şi ca piatra de încercare a oricărei inspiraţii.

După întoarcerea de la Wartburg, Luther a terminat traducerea Noului Testament şi Evanghelia a fost dată curând după aceea poporului german în propria lui limbă. Această traducere a fost primită cu mare bucurie de toţi aceia care iubeau adevărul; dar a fost lepădată cu dispreţ de aceia care au ales tradiţiile omeneşti şi poruncile oamenilor.

Preoţii s-au alarmat la gândul că oamenii de rând puteau să discute cu ei preceptele Cuvântului lui Dumnezeu şi că urma să fie demascată propria lor neştiinţă. Armele raţiunii lor fireşti erau fără putere în faţa săbiei Duhului. Roma îşi folosi întreaga ei autoritate pentru a zădărnici răspândirea Scripturilor; dar atât decretele, anatemele, cât şi torturile erau zadarnice. Cu cât se condamna şi se interzicea mai mult Biblia, cu atât mai mare era dorinţa oamenilor de a cunoaşte ce învaţă ea în realitate. Toţi aceia care puteau să citească erau dornici să studieze personal Cuvântul lui Dumnezeu. Îl luau cu ei, îl citeau, îl reciteau şi nu se mulţumeau până când nu învăţau pe dinafară părţi din el. Văzând interesul cu care fusese primit Noul Testament, Luther începu de îndată traducerea Vechiului Testament pe care îl publică fragmentat, pe măsura traducerii lui.

Scrierile lui Luther erau salutate atât în oraşe, cât şi în cătune. "Ceea ce Luther şi prietenii lui lucrau, alţii difuzau. Călugării, convinşi de ilegalitatea obligaţiilor monahale, erau doritori să schimbe lunga lor viaţă de inactivitate cu una de efort activ, dar, prea puţin cunoscători pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu, călătoreau prin provincii, vizitând cătunele şi colibele unde vindeau cărţile lui Luther şi ale prietenilor lui. În curând Germania a fost împânzită de aceşti colportori curajoşi" (idem b.9, cap.11).

Aceste scrieri erau studiate cu adânc interes de bogaţi şi de săraci, de învăţaţi şi de neînvăţaţi. Seara, învăţătorii de la şcolile săteşti le citeau cu glas tare oamenilor adunaţi în grupe mici la gura sobei. Cu orice efort ce era făcut, mulţi erau convinşi de adevăr şi, primind Cuvântul cu bucurie, duceau la rândul lor veştile bune şi altora.

Se împlineau cuvintele Inspiraţiei: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119, 130). Studiul Scripturilor producea o schimbare puternică în mintea şi inima oamenilor. Până atunci, dominaţia papală pusese peste supuşii ei un jug de fier care-i ţinuse în neştiinţă şi degradare. O practică superstiţioasă a formelor de cult fusese menţinută cu stricteţe; dar în tot serviciul lor, inima şi mintea nu avuseseră aproape nici o participare. Predicarea lui Dumnezeu şi apoi chiar Cuvântul însuşi, pus în mâinile oamenilor de rând, treziseră puterile lor adormite. Nu numai că înnobilaseră şi curăţiseră natura lor spirituală, dar dăduseră o nouă putere şi o vigoare proaspătă minţii.

Persoane de toate categoriile erau văzute cu Biblia în mână, apărând învăţăturile Reformaţiunii. Papistaşii, care lăsaseră studiul Scripturilor pe seama preoţilor şi a călugărilor, îi chemau acum să apară în faţă şi să respingă învăţăturile cele noi. Dar necunoscând nici Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu, preoţii şi călugării erau învinşi de aceia pe care ei îi declaraseră ca neînvăţaţi şi eretici. "Din nefericire, spunea un scriitor catolic, Luther i-a îndemnat pe urmaşii lui să nu-şi pună încrederea în nici o altă revelaţie decât în Sfânta Scriptură" (D'Aubigné, b.9, cap.11). Mulţimi de oameni se adunau să audă adevărul apărat de bărbaţi cu puţină instruire şi chiar discutat de ei cu teologi învăţaţi şi elocvenţi. Ignoranţa vrednică de ruşine a acestor bărbaţi mari era dată pe faţă atunci când argumentele lor erau întâmpinate cu învăţăturile simple ale Cuvântului lui Dumnezeu. Muncitorii, soldaţii, femeile şi chiar copiii cunoşteau mai bine învăţăturile Bibliei decât preoţii şi doctorii învăţaţi.

Contrastul dintre ucenicii Evangheliei şi susţinătorii superstiţiilor papale nu era mai mic în rândurile învăţaţilor decât între oamenii de rând" "Împotriva apărătorilor în vârstă ai ierarhiei papale, care neglijaseră studiul limbilor şi cultivarea literaturii" era acum un tineret nobil, devotat studiului, cercetării Scripturii şi familiarizat cu capodoperele antichităţii. Având o minte activă, un suflet nobil şi o lumină întreprinzătoare, aceşti tineri au acumulat în scurtă vreme atâtea cunoştinţe, încât mult timp nimeni nu se putea măsura cu ei" Ca urmare, atunci când aceşti tineri apărători ai Reformaţiunii se întâlneau cu învăţaţii Romei, în orice adunare, îi atacau cu atâta uşurinţă şi siguranţă, încât aceşti bărbaţi ignoranţi ezitau, se încurcau şi cădeau în dispreţul meritat, în ochii tuturor." (idem, b.9, cap.11).

Când clerul roman a văzut că numărul credincioşilor săi scădea mereu, a recurs la ajutorul autorităţilor şi, prin toate mijloacele pe care le avea la dispoziţie, a încercat să aducă înapoi pe ascultătorii săi. Dar oamenii găsiseră în învăţăturile cele noi ceea ce lipsea sufletului lor şi au întors spatele acelora care îi hrăniseră atâta vreme cu pleava fără valoare a riturilor superstiţioase şi ale tradiţiilor omeneşti.

Şi atunci când s-a aprins persecuţia împotriva învăţătorilor adevărului, ei au luat aminte la cuvintele lui Hristos: "Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi în alta" (Matei 10,23). Lumina pătrundea peste tot. Fugarii găseau peste tot o uşă deschisă primitoare şi rămânând acolo predicau pe Hristos, uneori în biserică sau, dacă li se refuza aceasta, în case particulare sau în aer liber. Locul unde puteau avea ascultători era consacrat ca templu. Adevărul vestit cu atâta energie şi siguranţă se răspândea cu o putere de neînvins.

În zadar au fost chemate autorităţile civile şi religioase să stârpească erezia. În zadar au recurs la închisoare, tortură, foc şi sabie. Mii de credincioşi şi-au pecetluit credinţa cu sângele lor, dar cu toate acestea lucrarea înainta. Persecuţia slujea doar la răspândirea adevărului, iar fanatismul, pe care Satana a încercat să-l unească cu acesta, a contribuit şi mai mult la accentuarea contrastului dintre lucrarea lui Satana şi lucrarea lui Dumnezeu.