Cap. 11 Protestul prinţilor

 

U na dintre cele mai nobile mărturii care au fost depuse vreodată în favoarea Reformaţiunii a fost protestul adresat de prinţii creştini din Germania, la Dieta din Speier, în anul 1529. Curajul, credinţa şi statornicia acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu au câştigat pentru veacurile următoare libertatea de gândire şi conştiinţă. Protestul lor a dat bisericii reformate numele de protestantă; principiile lui sunt "însăşi esenţa protestantismului" (D'Aubigné, b.13, cap.6).

O zi întunecată şi ameninţătoare venise pentru Reformaţiune. În ciuda edictului de la Worms, care îl declara pe Luther în afara legii şi interzicea învăţăturile sau credinţa în doctrinele lui, toleranţa religioasă progresase în imperiu. Dumnezeu, în providenţa Sa, pusese în derută forţele care se împotriveau adevărului. Carol al V-lea se legase să stârpească Reformaţiunea, dar, ori de câte ori îşi ridica mâna să lovească, fusese obligat să lovească în altă parte. Mereu şi mereu, distrugerea iminentă a tuturor acelora care îndrăzneau să se împotrivească Romei părea inevitabilă; dar în momentul critic apăreau ori armatele turceşti la frontiera răsăriteană, ori împăratul Franţei sau chiar papa însuşi, gelos pe puterea mereu crescândă a împăratului, pornea război împotriva lui; şi în felul acesta, în mijlocul luptei şi frământării popoarelor, Reformaţiunea avusese răgazul să se întărească şi să se răspândească.

În cele din urmă, însă, suveranii papali s-au împăcat pentru ca să poată face cauză comună împotriva reformaţilor. Dieta din Speier, din anul 1526, dăduse fiecărui stat libertatea deplină în materie de religie până la întrunirea unui conciliu general; dar abia trecuseră primejdiile care ameninţaseră această făgăduinţă, că împăratul a convocat o a doua Dietă la Speier, în anul 1529, cu scopul de a stârpi erezia. Prinţii urmau să fie convinşi, prin mijloace paşnice dacă era posibil, să se declare împotriva Reformaţiunii; dar dacă aceasta nu reuşea, Carol era hotărât să recurgă la sabie.

Papistaşii jubilau. Au venit la Speier într-un număr mare şi şi-au manifestat deschis împotrivirea lor faţă de reformatori şi faţă de toţi aceia care-i favorizau. Melanchton spunea: "Suntem urâciunea şi gunoiul lumii; dar Hristos va privi asupra sărmanului Său popor şi-l va păzi" (idem, b.13, cap.5). Prinţilor Evangheliei prezenţi la Dietă le-a fost interzis chiar să li se predice Evanghelia în locuinţele lor. Însă poporul din Speier, însetat după Cuvântul lui Dumnezeu şi în ciuda interdicţiei, se aduna cu miile la serviciile divine ţinute în capela electorului de Saxonia.

Faptul acesta a grăbit izbucnirea crizei. Un mesaj imperial a anunţat Dieta că, întrucât hotărârea care dădea libertate de conştiinţă dăduse naştere la dezordini mari, împăratul cerea să fie anulată. Acest act arbitrar a provocat indignarea şi îngrijorarea creştinilor evanghelici. Unul dintre ei spunea: "Hristos a căzut iarăşi în mâinile lui Caiafa şi ale lui Pilat". Romaniştii au devenit mai violenţi. Un papistaş fanatic declara: "Turcii sunt mai buni decât luteranii, căci turcii ţin zilele de post, pe când luteranii le calcă. Dacă ar fi să alegem între Sfintele Scripturi ale lui Dumnezeu şi vechile rătăciri ale bisericii, le-am respinge pe cele dintâi". Melanchton remarca: "În fiecare zi, în plină adunare, Faber aruncă pietre noi în evangheliştii noştri" (idem, b.13, cap.5).

Toleranţa religioasă fusese stabilită legal, iar statele evanghelice s-au hotărât să se împotrivească violării drepturilor lor. Lui Luther, care era încă sub anatema impusă de edictul din Worms, nu i-a fost îngăduit să se prezinte la Speier; dar locul i-a fost ţinut de colaboratorii şi prinţii pe care Dumnezeu i-a ridicat pentru a apăra cauza în această împrejurare. Nobilul Frederic de Saxonia, protectorul de altă dată al lui Luther, murise, dar ducele Johan, fratele şi succesorul lui, salutase cu bucurie Reformaţiunea şi, cu toate că era iubitor de pace, a dovedit mare energie şi curaj în toate problemele legate de interesele credinţei.

Preoţii au cerut ca statele care primiseră Reformaţiunea să se supună fără condiţii jurisdicţiei romane. Reformatorii, pe de altă parte, pretindeau libertatea care le fusese acordată mai înainte. Ei nu puteau fi de acord ca Roma să aducă din nou sub stăpânirea ei acele state care primiseră cu o mare bucurie Cuvântul lui Dumnezeu.

În cele din urmă s-a propus un compromis, şi anume că acolo unde Reformaţiunea nu se înrădăcinase, edictul din Worms să fie aplicat cu putere; dar "în statele în care oamenii s-au îndepărtat de ea şi unde nu se puteau conforma ei fără primejdia revoltei, să nu se facă o nouă reformă, să nu se mai trateze punctele controversate, să nu fie împiedicat serviciul liturghiei şi să nu se îngăduie nici unui romano-catolic să îmbrăţişeze luteranismul" (idem, b.13, cap.5). Această măsură a fost luată de Dietă spre marea satisfacţie a preoţilor şi prelaţilor papali.

În acest edict se accentua: "Reformaţiunea nu mai trebuie să se răspândească" acolo unde nu este cunoscută, nici să nu fie întărită pe temelii solide acolo unde există deja" (idem, b.13, cap.5). Libertatea cuvântului urma să fie interzisă şi nu mai era îngăduită nici o convertire. Iar prietenilor Reformaţiunii li se cerea să se supună imediat acestor interdicţii şi restricţii. Speranţele lumii păreau gata să fie înăbuşite. "Restabilirea ierarhiei romane" urma să readucă vechile abuzuri" şi avea să se găsească uşor o ocazie pentru "distrugerea unei lucrări care şi aşa fusese destul de violent zdruncinată de fanatism şi neînţelegere" (idem, b.13, cap.5).

Atunci când membrii taberei evanghelice s-au întâlnit pentru consultare, se uitau unul la altul cu spaimă. Întrebarea trecea de la unul la altul: "Ce este de făcut?" Erau în joc marile probleme ale lumii. Se vor supune conducătorii Reformaţiunii şi vor accepta edictul? Cât de uşor ar fi putut reformatorii, în această criză care era cu adevărat ameninţătoare, să pornească pe un drum greşit! Câte motive plauzibile şi raţionale destul de bune ar fi găsit pentru supunere! Prinţilor luterani le era garantată exercitarea liberă a religiei lor. Şi acelaşi drept a fost acordat faţă de toţi supuşii care, înainte de aplicarea acestei măsuri, îmbrăţişaseră convingerile reformate. N-ar fi trebuit oare ca acestea să-i mulţumească? Câte primejdii n-ar fi fost evitate prin supunere! În ce lupte şi întâmplări necunoscute i-ar mai fi aruncat împotrivirea? Cine ştie ce ocazii poate aduce viitorul? Să îmbrăţişăm pacea; să luăm aminte la ramura de măslin pe care o flutură Roma şi să vindecăm rănile Germaniei. Cu argumente ca acestea ar fi putut reformatorii să-şi justifice alegerea unui drum care i-ar fi dus în scurtă vreme la ruina cauzei lor.

"Din fericire, ei n-au pierdut din vedere principiul pe care se bazase acest aranjament şi au acţionat prin credinţă. Care era acel principiu? Era dreptul Romei de a forţa conştiinţa şi de a interzice cercetarea liberă. Dar nu erau ei şi supuşii lor protestanţi aceia care aveau să se bucure de libertatea religioasă? Da, dar numai ca o favoare specială stipulată în înţelegere, şi nu ca un drept. Însă, toţi aceia care nu erau cuprinşi în această înţelegere rămâneau sub jugul autorităţii papale, căci conştiinţa nu era luată în consideraţie. Roma era judecătorul infailibil şi trebuia ascultată. Acceptarea înţelegerii propuse urma să fie o recunoaştere de fapt, că libertatea religioasă era acordată numai Saxoniei reformate; iar în ceea ce priveşte restul creştinătăţii, cercetarea liberă şi mărturisirea credinţei reformate erau considerate crime şi trebuia tratate cu temniţa şi rugul. Puteau ei consimţi să se limiteze libertatea religioasă, să se ducă vestea că Reformaţiunea îşi făcuse ultimii ei convertiţi? Că îşi cucerise ultima palmă de pământ şi că, oriunde Roma îşi întindea domeniul în ceasul acela, acolo stăpânirea ei avea să fie veşnică? Puteau reformatorii să se declare că erau în neştiinţă cu privire la sângele acelor sute şi mii de oameni care în urma acestei înţelegeri aveau să-şi dea viaţa în ţările catolice? Aceasta ar fi însemnat să trădeze, în acest ceas suprem, cauza Evangheliei şi libertăţii creştinătăţii" (Wylie, b.9, cap.15). "Mai degrabă erau gata să jertfească totul, chiar şi statele, coroanele lor şi viaţa lor" (D'Aubigné, b.13, cap.5).

"Să respingem acest decret, au spus prinţii. În probleme de conştiinţă, majoritatea nu are nici o putere". Iar deputaţii au declarat: "Datorăm pacea de care se bucură imperiul, decretului din anul 1526; anularea lui ar umple Germania de tulburări şi de disensiuni. Dieta nu poate face mai mult decât să păstreze libertatea religioasă până când se va aduna consiliul" (idem, b.13, cap.5). Ocrotirea libertăţii de conştiinţă este datoria statului, şi aceasta este limita autorităţii lui în materie de religie. Orice guvernare pământească, care încearcă să rânduiască sau să impună rânduielile religioase cu ajutorul autorităţii civile, jertfeşte însuşi principiul pentru care creştinii evanghelici au luptat cu atâta nobleţe.

Papistaşii erau hotărâţi să reprime tot ceea ce ei numeau "încăpăţânare îndrăzneaţă". Ei au început prin încercarea de a provoca disensiuni printre susţinătorii Reformaţiunii şi a intimida pe toţi aceia care nu se declaraseră pe faţă în favoarea ei. Reprezentanţii oraşelor libere au fost chemaţi în cele din urmă înaintea dietei şi somaţi să declare dacă acceptă condiţiile pro-punerii. Ei au cerut o amânare, dar a fost zadarnic. Când au fost supuşi la probă, aproape jumătate din numărul lor s-au declarat de partea reformatorilor. Aceia care au refuzat să jertfească libertatea de conştiinţă şi dreptul liberei cercetări ştiau bine că poziţia lor îi expunea în viitor criticii, condamnării şi persecuţiei. Unul dintre delegaţi spunea: "Va trebui ori să ne lepădăm de Cuvântul lui Dumnezeu, ori să fim arşi" (idem, b.13, cap.5).

Regele Ferdinand, reprezentantul împăratului la Dietă, a văzut că decretul avea să provoace neînţelegeri serioase, dacă prinţii nu pot fi convinşi să-l primească şi să-l susţină. De aceea a încercat să-i convingă, ştiind bine că prin folosirea forţei faţă de astfel de oameni nu făcea decât să-i întărească mai tare. Aşa că el "rugă pe prinţi să accepte decretul, asigurându-i că împăratul va fi nespus de mulţumit de ei". Dar aceşti bărbaţi credincioşi recunoşteau o autoritate mai înaltă decât aceea a conducătorilor pământeşti şi au răspuns cu calmitate: "Vom asculta de împărat în tot ce poate contribui la menţinerea păcii şi onoarei lui Dumnezeu" (idem, b.13, cap.5).

În faţa Dietei, regele a anunţat în cele din urmă pe elector şi pe prietenii lui că edictul "era pe cale de a fi declarat decret imperial" şi că "singurul lor drum de urmat era acela de a se supune majorităţii". Aceste cuvinte fiind rostite, s-a retras din adunare fără să mai ofere reformatorilor nici o ocazie de deliberare sau de răspuns. În zadar au trimis o delegaţie, rugându-l pe rege se revină. Singurul răspuns la protestul lor a fost: "Este o problemă închisă; supunerea este tot ce vă rămâne de făcut" (idem, b.13, cap.5).

Tabăra imperială a intuit că prinţii creştini vor adera la Sfintele Scripturi, ca fiind mai presus de învăţăturile şi cerinţele omeneşti; şi mai prevedeau că, oriunde va fi primit acest principiu, papalitatea urma să fie în cele din urmă îndepărtată. Dar, asemenea multor mii de oameni de atunci încoace, care priveau numai "la lucrurile care se văd", s-au mângâiat la gândul că tabăra împăratului şi a papei era puternică, iar a reformatorilor era slabă. Dacă reformatorii ar fi depins numai de ajutorul omenesc, atunci ar fi fost fără putere, aşa cum îi socoteau papistaşii. Cu toate că erau puţini la număr şi în conflict cu Roma, ei aveau tăria lor. Ei au făcut apel "de la raportul Dietei la Cuvântul lui Dumnezeu şi de la împăratul Carol la Isus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor" (idem, b.13, cap.6).

Pentru că Ferdinand a refuzat să ţină seama de convingerile conştiinţei lor, prinţii au hotărât să nu ţină seama de absenţa lui şi să aducă protestul lor fără întârziere înaintea consiliului naţional. A fost întocmită o declaraţie solemnă care a fost prezentată Dietei, în care se spunea:

"Protestăm prin aceasta înaintea lui Dumnezeu, singurul nostru Creator, susţinător, Răscumpărător şi Mântuitor şi care într-o zi va fi Judecătorul nostru, ca şi înaintea tuturor oamenilor şi a tuturor făpturilor, că noi, pentru noi şi pentru poporul nostru nu consimţim, nici nu aderăm în vreun fel oarecare la decretul propus, în toate punctele care vin împotriva lui Dumnezeu, a Sfântului Său Cuvânt sau a conştiinţei noastre curate, pentru mântuirea sufletelor noastre".

"Dacă ratificăm acest decret, susţinem că atunci când Dumnezeul cel Atotputernic cheamă pe un om la cunoaşterea Sa, acest om nu poate să fie liber să primească cunoştinţa de Dumnezeu!"" "Nu există nici o învăţătură sigură decât aceea care este în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu" Domnul interzice învăţarea oricărei alte doctrine" Sfintele Scripturi ar trebui explicate prin alte texte mai lămurite din ele" Această Carte Sfântă este întru totul necesară pentru un creştin, uşor de înţeles şi destinată să împrăştie întunericul. Suntem hotărâţi, prin harul lui Dumnezeu, să menţinem predicarea curată şi exclusivă a singurului Său Cuvânt, aşa cum se găseşte în cărţile biblice ale Vechiului şi Noului Testament, fără să adăugăm la el nimic care ar fi în contradicţie cu el. Acest Cuvânt este singurul adevăr; el este regula sigură a oricărei învăţături şi a oricărei vieţi şi niciodată nu poate da greş sau să amăgească. Acela care clădeşte pe temelia aceasta va sta tare împotriva tuturor puterilor iadului, în timp ce toate ambiţiile omeneşti care se vor opune vor cădea în faţa lui Dumnezeu".

"Pentru motivul acesta respingem jugul care ni se impune. În acelaşi timp însă, aşteptăm ca maiestatea sa imperială să se poarte faţă de noi ca un prinţ creştin care iubeşte pe Dumnezeu mai presus de toate lucrurile; şi ne declarăm gata să-i acordăm, ca şi vouă onoraţi domni, toată dragostea şi supunerea care este dreapta şi legitima noastră datorie" (idem, b.13, cap.6). O impresie profundă a fost făcută asupra Dietei. Majoritatea participanţilor s-au umplut de uimire şi de îngrijorare faţă de curajul protestanţilor. Viitorul le apărea furtunos şi nesigur. Neînţelegerea, lupta şi vărsarea de sânge păreau de neînlăturat. Dar reformatorii, siguri de dreptatea cauzei lor şi încredinţându-se în braţul Celui Atotputernic, erau plini de curaj şi de statornicie".

"Principiile cuprinse în acest protest celebru" constituie însăşi esenţa protestantismului. Acest protest se împotriveşte celor două mari abuzuri ale omului în materie de credinţă; primul este amestecul puterii lumeşti, iar al doilea este autoritatea arbitrară a bisericii. În locul acestor abuzuri, protestantismul aşează puterea conştiinţei mai presus de autoritatea lumească, iar autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu mai presus de biserica vizibilă. Mai întâi, el respinge puterea civilă în lucrurile sfinte şi spune ca şi profeţii şi apostolii: 'Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni'. În prezenţa coroanei lui Carol al V-lea, protestul lor înălţa coroana lui Isus Hristos. Dar el merse mai departe şi stabili principiul că orice învăţătură omenească trebuie să fie supusă cerinţelor lui Dumnezeu" (idem b.13, cap.6). Protestatarii îşi afirmau astfel încă o dată dreptul de a-şi exprima liber convingerile cu privire la adevăr. Ei nu doreau numai să creadă şi să asculte, ci să şi predice ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu prezintă şi negau dreptul preoţilor şi magistraţilor de a se amesteca. Astfel, protestul din Speier a fost o mărturie solemnă împotriva intoleranţei religioase şi o susţinere a dreptului tuturor oamenilor de a se închina lui Dumnezeu după cum le dictează conştiinţa.

Declaraţia fusese făcută. Fusese scrisă în memoria a mii de oameni şi înregistrată în cărţile cerului, de unde nici o încercare omenească nu o putea şterge. Întreaga Germanie evanghelică a adoptat protestul ca o expresie a credinţei ei. Pretutindeni oamenii vedeau în această declaraţie făgăduinţa unei ere noi şi mai bune. Unul dintre prinţi spunea protestanţilor din Speier: "Cel Atotputernic, care v-a dat harul să mărturisiţi energic, liber şi fără teamă, să vă păstreze în această statornicie creştină până în ziua veşniciei" (idem, b.13, cap.6).

Dacă Reformaţiunea, după ce obţinuse un oarecare succes, ar fi fost de acord să încetinească lucrarea pentru a câştiga favoarea lumii, ar fi fost nesinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de ea însăşi şi ar fi pricinuit în felul acesta propria-i distrugere. Experienţa acestor nobili reformatori conţine o lecţie pentru toate veacurile viitoare. Felul Satanei de a lucra împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său nu s-a schimbat; el se împotriveşte şi astăzi tot atât de mult ca Scripturile să fie călăuza vieţii, ca şi în secolul al XVI-lea.

În vremea noastră se vede o mare îndepărtare de învăţăturile şi preceptele lor şi este nevoie de o reîntoarcere la marele principiu protestant - Biblia şi numai Biblia ca regulă a credinţei şi datoriei. Satana încă lucrează pe orice cale pe care o poate inventa ca să distrugă libertatea religioasă. Puterea antihristă pe care protestatarii din Speier au respins-o lucrează cu o putere nouă, căutând să recâştige supremaţia pierdută. Acelaşi ataşament neclintit faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, manifestat de Reformaţiune în acel ceas de criză, este singura nădejde pentru reforma din zilele noastre.

Dar pentru protestanţi au apărut semne ale primejdiei; erau totuşi şi semne că mâna divină se întinde să ocrotească pe cei credincioşi. Astfel, cam în acelaşi timp, Melanchton conducea în grabă pe străzile din Speier spre Rin pe prietenul lui, Simon Grynaeus, stăruind de el să treacă râul. Acesta era mirat de o aşa mare grabă. "Un bătrân cu aer solemn şi grav, dar pe care nu-l cunosc, îi spuse Melanchton, mi s-a arătat şi mi-a spus că dintr-o clipă în alta funcţionarii justiţiei vor fi trimişi de Ferdinand să-l aresteze pe Grynaeus".

În ziua aceea, Grynaeus se scandalizase din cauza unei predici a lui Faber, un catolic renumit, iar la încheierea ei l-a dojenit pentru că apăra nişte "rătăciri detestabile". "Faber îşi ascunsese mânia, dar imediat după aceea se duse la rege, de la care obţinu un ordin împotriva profesorului indezirabil de la Heidelberg. Melanchton însuşi credea că Dumnezeu îi salvase prietenul, trimiţând unul dintre sfinţii Săi îngeri să-l avertizeze.

Nemişcat pe ţărmurile Rinului, a aşteptat până când apele fluviului l-au salvat pe Grynaeus din mâinile prigonitorilor. În sfârşit, strigă Melanchton când îl văzu pe malul celălalt, iată-l salvat din ghearele acelora care sunt setoşi de sânge nevinovat". Când s-a întors acasă, Melanchton a fost informat că ofiţerii, în căutarea lui Grynaeus, i-au scotocit casa din pivniţă până la acoperiş (idem, b.13, cap.6).

Dar Reformaţiunea urma să fie pusă şi mai mult în evidenţă înaintea mai marilor pământului. Prinţilor evanghelici li se refuzase o audienţă la regele Ferdinand; dar li s-a dat totuşi o ocazie în care să-şi prezinte cauza înaintea împăratului, a adunării demnitarilor bisericii şi statului. Pentru a tempera neînţelegerile care tulburau împărăţia, Carol al V-lea, în anul următor protestului de la Speier, a convocat o Dietă la Augsburg, făcându-şi cunoscută intenţia de a o prezida personal. Acolo au fost invitaţi şi conducătorii protestanţilor.

Reformaţiunea era ameninţată de primejdii mari; dar apărătorii ei şi-au încredinţat iarăşi cauza lui Dumnezeu şi s-au hotărât să stea tari pentru Evanghelie. Electorul de Saxonia a fost sfătuit de consilierii lui să nu se ducă la Dietă. "Împăratul, spuneau ei, a cerut participarea prinţilor pentru a-i atrage într-o cursă. Nu însemnează să rişti totul ca să mergi şi să te închizi împreună cu un vrăjmaş puternic între zidurile unei cetăţi?" Dar alţi nobili declarau: "Prinţii să fie curajoşi şi cauza lui Dumnezeu va fi salvată". "Dumnezeu este credincios, El nu ne va părăsi", spunea Luther (idem, b.14, cap. 2). Prinţul elector a plecat împreună cu suita sa la Augsburg. Toţi îşi dădeau seama de primejdiile care-l ameninţau, astfel că mulţi mergeau cu faţa posomorâtă şi cu inima împovărată. Dar Luther, care i-a însoţit până la Coburg, le-a reînviorat încrederea, cântând imnul scris pentru călătoria aceasta: "Cetate tare-i Dumnezeu". Multe presimţiri întunecate au fost alungate, multe inimi apăsate au fost uşurate la glasul notelor sale inspirate.

Prinţii reformaţi se hotărâseră să prezinte înaintea Dietei o declaraţie a convingerilor lor într-o formulare sistematică, cu dovezi din Scripturi, iar sarcina pregătirii ei a fost încredinţată lui Luther, Melanchton şi tovarăşilor lor. Această mărturisire de credinţă a fost acceptată de protestanţi ca o expresie a credinţei lor, aşa că s-au întrunit să-şi pună semnăturile pe acest document important. Acesta a fost un moment solemn şi critic. Reformatorii şi-au exprimat dorinţa ca lupta lor să nu fie confundată cu problemele politice; ei erau de părere că Reformaţiunea nu trebuie să exercite nici o altă influenţă decât aceea care izvorăşte din Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când prinţii creştini au început să semneze mărturisirea de credinţă, Melanchton spuse: "Revine teologilor şi clericilor să propună aceste lucruri; să rezervăm pentru alte probleme autoritatea mai marilor pământului". "Ferească Dumnezeu, răspunse Ioan de Saxonia, ca să mă înlăturaţi. Sunt hotărât să fac ce este drept fără să-mi fie teamă de coroană. Doresc să mărturisesc pe Domnul. Pălăria mea de elector şi mantia de hermelină nu-mi sunt atât de scumpe cum îmi este crucea lui Hristos". Spunând acestea şi-a pus semnătura. Când a luat pana, un altul dintre prinţi a spus: "Dacă onoarea lui Isus Hristos, Domnul meu, o cere, sunt gata... să-mi părăsesc bunurile şi chiar viaţa". "Voi renunţa mai degrabă la supuşii şi la statele mele, mi-aş lăsa mai degrabă toiagul moştenit de la părinţii mei, a continuat el, decât să primesc o altă învăţătură decât aceea care este cuprinsă în această mărturisire" (idem, b.14, cap.6). Atât de mare era credinţa şi îndrăzneala acestor bărbaţi ai lui Dumnezeu.

A venit timpul stabilit ca ea să fie prezentată înaintea împăratului. Carol al V-lea, stând pe tronul său, înconjurat de electori şi prinţi, a acordat audienţă reformatorilor protestanţi. A fost citită mărturisirea lor de credinţă. În acea adunare augustă, adevărurile Evangheliei au fost accentuate cu claritate, iar rătăcirile bisericii papale au fost demascate. Pe drept cuvânt, ziua aceea a fost declarată "ziua cea mai mare a Reformaţiunii şi una dintre cele mai slăvite din istoria creştinătăţii şi a omenirii" (idem, b.14, cap.7).

Doar câţiva ani trecuseră de când călugărul din Wittenberg stătuse singur la Worms în faţa consiliului naţional. Acum, în locul lui stăteau cei mai nobili şi mai puternici prinţi ai imperiului. Lui Luther îi fusese interzis să apară la Augsburg, dar fusese prezent prin cuvintele şi prin rugăciunile lui. "Sunt peste măsură de bucuros, scria el, că am trăit până în ceasul acesta în care Hristos a fost înălţat în mod public de aceşti mărturisitori atât de iluştri şi într-o adunare atât de măreaţă" (idem, b.14, cap.7). În felul acesta s-a împlinit Scriptura care spune: "Voi vorbi despre învăţăturile Tale înaintea împăraţilor" (Ps. 119, 46).

În zilele lui Pavel, Evanghelia pentru care fusese întemniţat a fost dusă tot pe calea aceasta înaintea prinţilor şi nobililor cetăţii imperiale. Tot astfel, cu această ocazie, ceea ce împăratul interzisese să se predice de la amvon a fost vestit din palat; ceea ce mulţi au socotit ca nepotrivit chiar pentru slugi să asculte a fost ascultat cu uimire de către învăţaţii şi demnitarii imperiului. Regi şi oameni mari formau auditoriul, prinţii încoronaţi erau predicatorii, iar predica era adevărul împărătesc al lui Dumnezeu. "Din vremea apostolică, spunea un scriitor, n-a mai fost o lucrare atât de mare sau o mărturisire atât de măreaţă" (D'Aubigné, b.14, cap.7).

"Tot ce au spus luteranii este adevărat, nu putem nega nimic", a declarat un episcop catolic. "Puteţi respinge printr-o judecată sănătoasă mărturisirea făcută de elector şi de aliaţii lui?", întrebă un altul pe dr. Eck. "Cu scrierile apostolilor şi ale proorocilor - nu", a fost răspunsul, "dar cu acelea ale Prinţilor şi ale conciliilor - da". "Înţeleg", a răspuns cel ce întrebase, "luteranii după părerea dv. sunt în cadrul Scripturii, iar noi în afara ei" (idem, b.14, cap.8).

Unii dintre prinţii germani au fost câştigaţi pentru credinţa reformată. Însuşi împăratul a declarat că articolele protestanţilor erau numai adevăr. Confesiunea a fost tradusă în multe limbi şi a circulat în toată Europa, fiind primită de milioane de oameni din generaţiile următoare, ca exprimare a credinţei lor.

Slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu nu se osteniseră în zadar. Când puterile, stăpânirile şi duhurile rele din locurile cereşti s-au unit împotriva lor, Domnul n-a uitat pe poporul Său. Dacă ochii le-ar fi fost deschişi, ar fi văzut o dovadă evidentă a prezenţei şi ajutorului divin, asemănătoare cu aceea care a fost dată unui profet din vechime. Când robul lui Elisei a arătat stăpânului o armată vrăjmaşă care i-a înconjurat şi le-a tăiat orice cale de scăpare, profetul s-a rugat: "Doamne, Te rog, deschide-i ochii ca să vadă" (2 Regi 6,17). Şi iată că muntele era plin cu care şi cai de foc, armata cerului stătea pentru a ocroti pe omul lui Dumnezeu. Tot în acest fel au păzit îngerii şi pe lucrătorii cauzei Reformaţiunii.

Unul dintre principiile susţinute categoric de Luther a fost că nu trebuie să se apeleze la puterea pământească pentru a sprijini Reformaţiunea "şi nici o cerere să nu fie făcută armatelor pentru a o apăra". S-a bucurat că Evanghelia a fost mărturisită de către prinţii imperiului; dar atunci când ei au propus să se unească într-o ligă de apărare, el a declarat că "învăţătura Evangheliei trebuie să fie apărată numai de Dumnezeu. Cu cât omul se amestecă mai puţin în această lucrare, cu atât mai evidentă va fi intervenţia lui Dumnezeu în favoarea ei. Toate măsurile politice de prevedere propuse erau, după părerea lui, din cauza fricii nedemne şi a neîncrederii păcătoase" (D'Aubigné, b.10, cap.14).

Când duşmanii puternici s-au unit pentru a distruge credinţa reformată şi mii de săbii porneau să se năpustească împotriva ei, Luther scria: "Satana îşi dezlănţuie furia; pontifii nelegiuiţi urzesc; iar noi suntem ameninţaţi cu războiul. Îi sfătuiesc pe oameni să se lupte cu curaj înaintea tronului lui Dumnezeu, prin credinţă şi rugăciune, aşa ca duşmanii noştri, învinşi de Duhul lui Dumnezeu, să fie constrânşi la pace. Dorinţa noastră de căpetenie, munca noastră de seamă este rugăciunea; oamenii să ştie că acum sunt ameninţaţi cu tăişul săbiei şi cu ura Satanei şi să se roage" (D'Aubigné, b.10, cap.14).

Din nou, pentru ultima oară, referindu-se la liga preconizată de prinţii reformaţi, Luther a declarat că singura armă folosită în această luptă trebuie să fie "sabia Domnului". El scria electorului de Saxonia: "Nu putem aproba cu conştiinţa liberă alianţa propusă. Mai bine să murim de zece ori decât să vedem că Evanghelia noastră provoacă vărsarea unei singure picături de sânge. Partea noastră este să fim asemenea mieilor duşi la măcelărie. Crucea lui Hristos trebuie purtată. Înălţimea Voastră să fie fără teamă. Vom face mai mult prin rugăciunile noastre decât toţi vrăjmaşii prin lăudăroşiile lor. Numai să nu vă fie mânjite mâinile cu sângele fraţilor voştri. Dacă împăratul cere să fim duşi înaintea tribunalelor lui, suntem gata să ne prezentăm. Alteţa Voastră nu poate apăra nici credinţa mea, nici a altora, ci fiecare trebuie să creadă pe propriile lui riscuri şi primejdie" (idem, b.14, cap.1). Din locul ascuns al rugăciunii a venit puterea care a zguduit lumea în marea Reformaţiune. Acolo, cu linişte sfântă, slujitorii lui Dumnezeu şi-au sprijinit picioarele pe stânca făgăduinţelor Sale. În timpul luptei de la Augsburg, Luther "nu lăsa să treacă nici o zi fără să consacre cel puţin trei ore pentru rugăciune şi erau ceasurile cele mai potrivite pentru studiu". În cămăruţa lui retrasă era auzit revărsându-şi sufletul înaintea lui Dumnezeu în cuvinte pline de adorare, teamă şi nădejde, ca şi când ar fi vorbit cu un prieten. "Ştiu că Tu eşti Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru", spunea el, "şi că vei risipi pe prigonitorii copiilor Tăi; căci Tu Însuţi eşti ameninţat împreună cu noi. Toată această problemă este a Ta şi numai pentru că Tu ne-ai constrâns am pus noi umărul la ea. Apără-ne, o, Tată!" (idem, b.16, cap.6).

Lui Melanchton, care era zdrobit sub povara neliniştii şi a fricii, îi scria: "Har şi pace în Hristos - în Hristos zic, şi nu în lume. Amin. Urăsc din toată inima acele îngrijorări care te consumă. Dacă această cauză este nedreaptă, părăseşte-o; dacă este dreaptă, de ce să punem la îndoială făgăduinţele Aceluia care ne porunceşte să dormim fără teamă?" Hristos nu va lipsi din lucrarea dreptăţii şi a adevărului. El trăieşte, El domneşte; atunci de ce să ne temem?" (idem, b.14, cap.6).

Dumnezeu a ascultat strigătele slujitorilor Săi. El a dat prinţilor şi lucrătorilor harul şi curajul de a susţine adevărul împotriva conducătorilor întunericului acestei lumi. Domnul a zis: "Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, preţioasă; şi oricine crede în El nu va fi dat de ruşine" (1 Petru 2,6). Reformaţii protestanţi au clădit pe Hristos şi porţile iadului nu i-au putut birui.